ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3928/2010

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 327/CA72004, Tribunalul Alba, secția comercială și contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanții C.A. și C.I. în contradictoriu cu pârâta SC B.U. SA Ocna Mureș, în sensul obligării acesteia la plata sumei de 25.182 dolari SUA, convertibili în monedă națională la data plății, cu titlu de drepturi bănești, a sumei de 20.000 dolari SUA cu titlu de daune morale, a dobânzii legală aferentă acestor sume de la rămânerea definitivă a sentinței și până la data efectivă a plății, precum și la plata sumei de 10 milioane RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 34, art. 40 și art. 47 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 republicată, pârâta a fost decăzută din dreptul de titular al brevetelor de invenție înregistrate la O.S.I.M.

sub nr. aaa din 3 decembrie 1996 și sub nr. bbb din 11 noiembrie 1996, ca urmare a neachitării taxelor de menținere în vigoare a celor două brevete. Apărarea pârâtei potrivit căreia brevetele nu au fost aplicate în activitatea sa este irelevantă cât timp, prin definiție, și conform prevederilor Legii nr. 64/1991, invenția presupune aplicabilitate industrială și, deci, obținerea unor beneficii. Din înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a reținut că SC B.U. România SRL și SC C.P. SRL au folosit și comercializat produsul al cărui autori sunt reclamanții, însuși O.S.I.M. referindu-se în adresa din data de 14 ianuarie 2003 la aplicarea celor două brevete de invenție de către SC B.U. SRL.

După manifestarea intenției de renunțare la calitatea de titular de brevet, pârâta nu i-a informat pe reclamanți despre această intenție, încălcând astfel dispozițiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 republicată și privându-i pe reclamanți de posibilitatea de a deveni titulari ai brevetelor. Formularea unei cereri pentru revalidarea celor două brevete de invenție, înregistrată la 19 martie 2004 la O.S.I.M., este irelevantă, deoarece acțiunea a fost introdusă de aceștia, anterior, la data de 12 martie 2004. Cum pârâta nu a contestat valorile despăgubirilor solicitate de reclamanți și modul de calcul al acestora, tribunalul a obligat-o la plata sumelor de bani astfel cum au fost solicitate.

Prin Decizia civilă nr. 274 din 5 noiembrie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și contencios administrativ, a admis, apelul declarat de pârâtă, a constatat nulă sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Alba, secția civilă, reținând că, în mod nelegal, pricina a fost soluționată de secția comercială a acestui tribunal. Prin Decizia nr. 297 din 1 iunie 2005, Înalta Curte de Casație Justiție, secția comercială, a admis recursurile declarate de reclamant și pârâtă, a casat decizia curții de apel și a trimis cauza spre rejudecarea pe fond a apelului la aceeași instanță. Înalta Curte a reținut că nu există nici o normă legală care să prevadă o modalitate de stabilire a competenței pe secții a tribunalelor și a curților de apel, repartizarea cauzelor către secția civilă sau comercială constituind o problemă de administrare a activității jurisdicționale.

Prin Decizia civilă nr. 8 A din 26 ianuarie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și contencios administrativ, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului, a schimbat în parte sentința, în sensul că a stabilit drepturile bănești datorate de pârâtă la suma 22.278 dolari SUA, convertibili în monedă națională la data efectuării plății cu dobânda legală aferentă acestei sume de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data efectuării plății, a respins capătul de cerere prin acordarea daunelor morale în sumă de 20.000 dolari SUA și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente: În concluziile scrise depuse de reclamanți, aceștia au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 22.278 dolari SUA, recompense bănești cuvenite ca urmare a invențiilor brevetate, dar, cu toate acestea, prima instanță a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 25.182 dolari SUA, acordând astfel plus petita. Solicitarea pârâtei de respingere în totalitate a acțiunii cu motivarea că cele două brevete de invenție nu au fost aplicate, s-a apreciat ca nefondată deoarece, din cuprinsul interogatoriului luat pârâtei, rezultă că brevetele de invenție au fost aplicate la stația-pilot, care desfășura activitate de microproducție, această secție fiind închiriată ulterior către SC B.U.

România SRL. Cu toate că pârâta neagă faptul că a exploatat brevetele, acest lucru nu are relevanță față de prevederile art. 33 din Legea nr. 64/1991, potrivit cărora este irelevant dacă titularul de brevet aplică efectiv invenția sau nu, ori dacă cesionează acest drept sub aspectul drepturilor patrimoniale ale inventatorilor. Daunele morale solicitate de reclamanți nu pot fi acordate, deoarece prin Hotărârea nr. 10 din 31 martie 2004, O.S.I.M. a revalidat brevetul de invenție nr. bbb, iar brevetul nr. aaa este în curs de revalidare, astfel încât autorii invențiilor pot să intre în posesia acestor brevete. Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului pentru drepturile cuvenite defunctei C.A.

a fost respinsă ca nefondată, apreciindu-se că nu este vorba de o schimbare a titularului brevetului de invenție, cum greșit susține pârâta. Reclamantul C.I. este unicul succesor al soției sale, reclamanta C.A., coautoare a brevetului de invenție. În legătură cu excepția de neconstituționalitate a art. II alin. (2) din Legea nr. 203/2003 invocată de pârâtă în fața primei instanțe, Curtea de Apel a arătat că aceasta a fost corect respinsă prin încheierea din 15 aprilie 2005 ca inadmisibilă, câtă vreme pârâta a beneficiat, la rândul său, de scutirea de plata taxei judiciare de timbru, susținerea acestei excepții fiind astfel lipsită de interes. Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamantul C.I.

cât și pârâta. Prin Decizia civilă nr. 1388 din 29 februarie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamantul C.I. și pârâta SC B.U. SA Ocna Mureș împotriva Deciziei civile nr. 8/A din 26 ianuarie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. În considerentele deciziei se arată că, pentru a considera că recurentul reclamant și-a micșorat câtimea pretențiilor sale și pentru a face aplicarea art. 132 alin. (2) punct 2 C. proc. civ., se impunea ca instanța să constate, anterior închiderii dezbaterilor, că există o manifestare certă de voință a celui în cauză în acest sens.

Or, o asemenea exprimare nu a existat nici chiar în ședința publică din 10 iunie 2004, reclamantul pretinzând suma de 25.182 dolari SUA despăgubiri pentru prejudiciul încercat, iar faptul că, prin concluziile scrise, a pretins 22.278,4 dolari SUA nu era de natură să justifice soluția menționată, în contextul în care acest aspect nu s-a pus în discuția contradictorie a părților. Chiar dacă modificarea câtimii pretențiilor nu reprezintă o modificare de acțiune, fiind un incident procedural, se impunea a fi consemnat în încheierea de ședință, conform art. 132 alin. (2) C. proc. civ. Neexistând o atare consemnare, în mod judicios tribunalul s-a pronunțat în limitele învestirii prin cererea introductivă de instanță, decizia instanței de apel fiind nelegală sub acest aspect.

Cât privește prejudiciul moral, instanța de recurs a conchis că aspectele critice invocate de reclamant sunt nefondate, în contextul în care a susținut constat că prejudiciul s-a datorat pierderii de către societatea pârâtă a protecției celor două invenții, conjugate cu imposibilitatea în care au fost puși inventatorii de a deveni ei înșiși titulari de brevet. Or, pentru remedierea acestei situații, reclamantul a uzat de cererea de revalidare a brevetelor, una dintre aceste cereri fiind admisă. Pe de altă parte, deși vorbește de un prejudiciu moral, imposibilitatea de a beneficia de protecția conferită invențiilor prin brevet și de a obține venituri din exploatarea invențiilor chiar și pe o durată limitată, este de natură a crea un prejudiciu material, concret și nu unul moral, prin apreciere.

Recursul societății pârâte s-a apreciat ca fiind fondat, dar în următoarele limitele: Deși critică modul de soluționare a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. II alin. (2) din Legea nr. 203/2002, pârâta recurentă nu arată care este impactul acestei soluții asupra deciziei recurate, respectiv care ar fi interesul și folosul practic urmărit prin invocarea excepției, atâta timp cât discriminarea pretins cauzată prin acel text de lege nu s-a produs, părțile fiind considerate scutite de plata taxei de timbru judiciar. Criticile s-au considerat a fi nefondate și cu privire la calitatea procesuală activă, în sensul că deși reclamanții ce au declanșat procesul nu sunt singurii autori ai invențiilor, nu înseamnă că aceștia sunt lipsiți de calitate procesuală.

Pentru cota de contribuție a reclamanților la realizarea invențiilor, între dreptul dedus judecății și titularii lor există concordanță, cu atât mai mult cu cât, în acest sens a existat și un litigiu separat, soluționat prin Sentința civilă nr. 529 din 10 mai 2006 a Tribunalului Alba și respectiv Decizia civilă nr. 293 din 19 octombrie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia. Critica ce a vizat fondul cauzei s-a apreciat ca fiind fondată. S-a reținut în acest sens că, cele două invenții s-au realizat în condițiile art. 5 alin. (1) lit. "a" din Legea nr. 64/1991, respectiv de inventatori salariați, iar calitatea de titulară de brevet a revenit pârâtei, aspecte necontestate de părți, astfel că inventatorul într-o atare situație beneficiază de o remunerație suplimentară stabilită prin contract.

Tot cu privire la aceste invenții realizate în condițiile art. 5 alin. (1), de această dată cu clauză contrară, art. 37 prevede că inventatorul beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului. Aceste drepturi patrimoniale se stabilesc în raport de efectele economice sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau sporul economic al invenției. În litigiul de față, a arătat instanța de control judiciar, n-au fost stabilite exact raporturile dintre părți, reținându-se greșit că nu trebuie determinat dacă invențiile s-au aplicat și, respectiv, durata de aplicare a acestora, astfel că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 7 din Legea nr. 64/1991.

Una din condițiile ce trebuie a fi îndeplinite de o invenție, este aceea ca produsul sau procedeul a cărui brevetare se solicită să fie aplicabil industrial, precizându-se însă că această susceptibilitate nu este sinonimă cu aplicarea industrială efectivă. În cauza de față, O.S.I.M atestă că cele două procedee inventate de reclamanți pot avea aplicabilitate industrială, astfel că dacă cele două brevete au fost sau nu exploatate se impune a se stabili în raport de cerințele art. 37 din actul normativ menționat, apărările pârâtei sub acest aspect trebuind a fi verificate de instanță.

Or, acordând reclamantului acele sume, calculate prin raportare la perioada de valabilitate a brevetelor de invenție, respectiv până în 2015 inclusiv, fără o preocupare în stabilirea adevăratelor raporturi între părți cu privire la acele drepturi bănești cuvenite autorilor invenției și a împrejurării dacă brevetele au fost exploatate, pe ce durată de timp și care a fost rezultatul unei astfel de exploatări, instanța de apel a pronunțat o decizie lipsită de temei legal. Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 109/A din 04 iunie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, a admis apelul declarat de pârâta SC G.H.C.L. SA Ocna Mureș împotriva Sentinței civile nr. 327/CA/2004 a Tribunalului Alba și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea formulată de C.I.

în nume propriu și în calitate de moștenitor al reclamantei C.A. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Acțiunea formulată vizează, în principal, plata de drepturi bănești cuvenite pentru invențiile brevetate sub nr. ccc și ddd din 1996, invenții realizate în condițiile art. 5 alin. (1) lit. "a" din Legea 64/1991, respectiv de inventatori salariați, calitatea de titulară de brevet revenind pârâtei apelante, aspecte necontestate de altfel de părți. Potrivit textului invocat, în condițiile arătate și în lipsa unei prevederi contractuale mai avantajoase acestuia, inventatorul beneficiază de o remunerație suplimentară stabilită prin contract.

Evident, drepturile patrimoniale se stabilesc în funcție de efectele economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcție de aportul economic al invenției. Pe de altă parte, art. 7 din Legea nr. 64/1991 prevede condițiile de brevetabilitate pe care trebuie să le întrunească o invenție, una fiind aceea ca produsul sau respectiv procedeul a cărei brevetare se solicită să fie susceptibil de aplicare industrială. A fi însă susceptibil de aplicare industrială nu este similar cu a fi aplicat industrial în mod efectiv. Sub acest aspect, instanța de control judiciar a conchis că, prin acordarea celor două brevete din 1996, O.S.I.M a atestat că cele două procedee inventate de reclamanți sunt susceptibile de aplicare industrială.

Dacă cele două brevete au fost sau nu exploatate prezintă interes în situația incidenței în cauză a dispozițiile art. 37 din actul normativ menționat. Prin decizia de casare s-a arătat că se impune a se stabili ce raporturi contractuale au existat între părți, dacă s-a convenit asupra drepturilor bănești cuvenite autorilor invenției și dacă brevetele au fost efectiv exploatate, pe ce perioadă de timp și care sunt rezultatele acelei exploatări. Din acest punct de vedere, instanța de apel a reținut că nu a existat între părți un astfel de contract, așa cum de altfel recunoaște și reclamantul C.I. care a arătat expres că este îndreptățit a obține ca despăgubire un procent de 10% din valoarea producției marfă.

În acest sens, reclamantul a solicitat să fie avut în vedere faptul că, același procent a fost stabilit între societatea pârâtă și autorii invenției cu titlul "Procedeu pentru purificarea soluțiilor de clorură de sodiu" potrivit notei de negociere din 9 noiembrie 2001. Din raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul D.C., rezultă că, la data depunerii cererii de depozit, apelanta producea cantitatea de 257 silicat de sodiu de uz cosmetic, astfel că în intervalul 1996 - 2001 avea dreptul să producă 1400 tone. Au fost produse în acest interval de timp 470,43 tone silicat de sodiu, secția de cercetare înregistrând o pierdere de 2522 dolari SUA. Mai mult, din răspunsul expertului la obiecțiunile reclamantului, rezultă că pentru cantitatea de 215,3 tone silicat de sodiu de uz cosmetic nu s-a utilizat nici unul din cele două brevete.

În intervalul 1991 - 2006 s-au produs 685,72 tone din care 470,43 după cele două procedee, acestea fiind în valoare de 113.750 dolari SUA. Diferența dintre valoarea de facturare și prețul fabricat, respectiv profitul, a fost de 8557 dolari SUA. Prin urmare, societatea având dreptul la 1400 tone, fără a avea obligații față de autorii brevetului ( art. 37 lit. "b" din Legea nr. 64/1991) și producând doar 470,43 tone, nu există temei legal pentru recunoașterea pretențiilor reclamanților. Expertiza a demonstrat că același produs, respectiv silicatul de sodiu de uz cosmetic, se poate produce și în altă metodă decât cea din brevetul de invenție în cauză. Prin urmare, s-a demonstrat că nu există nici un temei legal care să acorde inventatorilor 10% din valoarea producției marfă, așa cum au solicitat prin acțiunea introductivă de instanță.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs, în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctei C.A., reclamantul C.I. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. 1. Cererea reclamantului se întemeiază pe dispozițiile legale cuprinse în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991, astfel încât, în mod eronat instanța de apel reține că acțiunea vizează plata de drepturi bănești cuvenite în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991. 2. Din cuprinsul declarațiilor de cesiune depuse de pârâta-intimată la dosarul cauzei rezultă că autorii brevetelor de invenție au fost de acord să cesioneze acesteia dreptul de acordare a brevetelor și să primească în schimb drepturile bănești care li se cuvin.

Potrivit art. 5 alin. ultim din Legea nr. 64/1991, în lipsa acordului privind prețul contractului, acesta urmează să fie stabilit de instanțele judecătorești. În nici un caz, autorii nu au consimțit să transmită cu titlu gratuit drepturile derivând din brevetele de invenție, atâta timp cât în cuprinsul declarațiilor de cesiune se menționează textual că aceștia vor beneficia de drepturile bănești cuvenite, în conformitate cu Legea nr. 64/1991 și atâta timp cât prevederile Legii nr. 64/1991 sunt foarte clare în acest sens. 3. În ceea ce privește cuantumul drepturilor bănești solicitate, în mod eronat instanța de apel a arătat că prezintă interes dacă cele două brevete în speță au fost sau nu aplicate.

Acordarea remunerației suplimentare nu poate fi condiționată de eficiența aplicării brevetelor în cauză și nici măcar de aplicarea propriu-zisă a acestora. Chiar și în situația în care s-ar putea concluziona că brevetele în litigiu nu au fost aplicate de societatea pârâtă, totuși intimata-pârâtă nu poate fi exonerată de la plata prețului cesiunii, preț care este independent de efectele economice ale exploatării acestora. Pe de altă parte, din probele administrate în cauză rezultă cu claritate utilizarea celor două brevete de către SC B.U. SA (actuala SC GHCL B.U. SA). respectiv comanda înaintată de SC C.P.

- România pentru achiziționarea de silicat de sodiu și confirmată de recurentă prin Adresa nr. 131 din 09 ianuarie 1996. Prevederile art. 37 pct. b) din Legea nr. 203/2002, menționate în cuprinsul raportului de expertiză, nu sunt însă incidente în speță, deoarece pârâta-intimată a devenit titulară a brevetelor în speță, neputând fi vorba despre existența bunei-credințe în ceea ce o privește. 4. Reclamantul este îndreptățit la acordarea despăgubirilor morale solicitate, fiind grav prejudiciat prin punerea sa în imposibilitatea de a deveni titular al brevetelor de invenție în speță și de a obține venituri din exploatarea acestora.

De asemenea, în prezent, recurentul nu se poate bucura de nici unul dintre drepturile morale care îi erau conferite de calitatea de inventator (dreptul la recunoașterea calității de autor al invenției, dreptul la recunoașterea priorității științifice etc.), întrucât invențiile care formează obiectul brevetelor în litigiu se află în domeniul public. Prejudicierea recurentului se datorează exclusiv conduitei culpabile a SC GHCL B.U. România SA, titularul brevetelor în speță, care, cu rea-credință, nu i-a comunicat intenția sa de renunțare, deși art. 39 din Legea nr. 64/1991 republicată prevede imperativ aceasta. Până în prezent, pârâta-intimată nu a făcut proba revalidării brevetelor în condițiile art. 38 din Legea nr. 64/1991, respectiv prin publicarea în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială a mențiunii revalidării în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii.

Pe de altă parte, în ceea ce privește brevetul de invenție cu nr. aaa, în mod evident intimata nu poate face această dovadă, întrucât nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, cererea sa de revalidare fiind înregistrată cu depășirea termenului legal de 6 luni prevăzut de art. 38 din Legea nr. 64/1991 republicată. Or, cele două procedee brevetate nu pot fi utilizate decât împreună în vederea obținerii produsului final Se solicită aplicarea prevederilor art. 998 C. civ.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: 1. Prin Decizia civilă nr. 1388 din 29 februarie 2008, pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual derulat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că "cele două invenții au fost realizate în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991". Prin recursul formulat, reclamantul pretinde că cererea sa se întemeiază pe dispozițiile legale cuprinse în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991, astfel încât, în mod eronat instanța de apel a reținut că acțiunea vizează plata de drepturi bănești cuvenite în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991.

Dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". Față de conținutul acestor prevederi legale, problema de drept dezlegată prin decizia de casare vizând temeiul juridic al pretențiilor formulate în cauză, nu mai putea fi reanalizată de instanța de apel și, pe cale de consecință, nu mai poate fi nici reiterată în cadrul motivelor de recurs formulate împotriva hotărârii pronunțate după rejudecarea pricinii. 2. În ceea ce privește pretinsa obligație a intimatei pârâte de a achita reclamantului drepturile bănești solicitate, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut, de asemenea, o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. raportat la art. 37 din Legea nr. 64/1991. Prin Decizia civilă nr. 1388 din 29 februarie 2008 pronunțată în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, cu ocazia analizării recursului declarat de pârâtă în primul ciclu procesual sub aspectul drepturilor bănești solicitate de reclamanți, că acest capăt de cerere trebuie analizat din perspectiva art. 37 din Legea nr. 64/1991, fiind determinant în soluționarea pretențiilor formulate în acest sens să se stabilească dacă invențiile au fost aplicate, respectiv perioada de aplicare a acestora, instanța de recurs arătând că, exploatarea brevetului presupune orice activitate prin care titularul brevetului obține efectele economice și/sau sociale la care se referă legea.

Raportat la aceeași pretenție și la aceleași dispoziții legale, s-a decis că este necesar ca instanța de trimitere să stabilească care au fost rezultatele exploatării brevetelor, în cazul în care această exploatare a existat. Conformându-se îndrumărilor stabilite prin decizia instanței de recurs, și respectând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a dispus efectuarea unui raport de expertiză care a concluzionat că, în perioada 1996 - 2000 pârâta a înregistrat o pierdere de 2522 dolari SUA în producția de silicat de sodiu, că pentru o parte din producția obținută, brevetele în litigiu nu au fost utilizate și că în intervalul 1991 - 2006 s-au produs 685,72 tone silicat de sodiu, din care 470,43 tone după cele două procedee brevetate, în condițiile în care societatea avea dreptul la 1400 tone.

Față de concluziile raportului de expertiză și de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 64/1991 care condiționează, pentru invențiile create și realizate în condițiile art. 5 alin. (1) din Lege, acordarea drepturilor patrimoniale cuvenite inventatorilor de efectele economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau de aportul economic al invenției, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre legală. 3. Criticile grupate sub punctul 3 al motivelor de recurs vizează cuantumul drepturilor la care ar fi îndreptățiți reclamanții, recurentul susținând că este îndreptățit la acordarea remunerației suplimentare și la plata prețului cesiunii, preț care este independent de efectele economice ale exploatării acestora.

Criticile nu sunt fondate. Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanții au solicitat plata drepturilor bănești "datorate ca urmare a realizării invențiilor procedeu de obținere a silicatului de sodiu lichid purificat și procedeu de obținere a silicatului de sodiu lichid cu caracteristici tehnice speciale". În justificarea drepturilor patrimoniale pretinse, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanții fac referire la valoarea producției marfă realizată de pârâtă. Nicăieri în cuprinsul acțiunii lor, reclamanții nu menționează că drepturile bănești pretinse ar reprezenta remunerația suplimentară sau prețului cesiunii. Susținerile formulate în acest sens de recurent tind la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată și, față de prevederile art. 316 C. proc.

civ. raportat la art. 294 C. proc. civ., nu pot fi primite. Pe de altă parte, contrar celor susținute de recurent, prin decizia de casare pronunțată, Înalta Curte a stabilit că prezintă interes dacă cele două brevete în speță au fost sau nu aplicate, iar instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea în cauză a prevederilor art. 315 C. proc. civ. Criticile prin care recurentul susține că, din probele administrate în cauză, ar rezulta utilizarea celor două brevete de către SC B.U. SA nu pot fi primite de instanța de recurs față de împrejurarea că dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanței de recurs să modifice hotărârea recurată dacă aceasta s-a bazat pe o gravă greșeală de fapt, rezultată dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, au fost abrogate prin O.U.G.

nr. 138/2000. Tot astfel, susținerile vizând greșita menționare în cuprinsul raportului de expertiză a prevederilor art. 37 pct. b) din Legea nr. 203/2002 nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor, ele neconstituind critici de nelegalitate în sensul art. 304 C. proc. civ., ci obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat de instanța de apel, incompatibile cu natura căii de atac exercitate. 4. Pentru considerentele expuse în analiza criticilor grupate sub punctul 1 al motivelor de recurs, nici cele prin care recurentul pretinde acordarea daunelor morale nu sunt întemeiate. Prin Decizia civilă nr. 1388 din 29 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat această problemă, stabilind că nu sunt fondate criticile recurentului privind despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral, iar față de dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., aceste aspecte nu mai pot fi reanalizate. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat. Controlul judiciar nu va fi efectuat din perspectiva art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., deoarece, deși se indică aceste cazuri de modificare a hotărârii atacate, niciuna din criticile cuprinse în motivarea cererii de recurs nu poate fi încadrată în prevederile legale menționate, astfel încât Înalta Curte nu se consideră legal învestită cu analizarea legalității deciziei pronunțate de instanța de apel în baza acestor dispoziții legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul reclamantului C.I. împotriva Deciziei nr. 109/A din 4 iunie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2010 Procesat de GGC - NN