ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3928/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3928/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 327/CA72004,

Tribunalul Alba, secția comercială și contencios administrativ, a admis

acțiunea formulată de reclamanții C.A. și C.I. în contradictoriu cu pârâta SC

B.U. SA Ocna Mureș, în sensul obligării acesteia la plata sumei de 25.182

dolari SUA, convertibili în monedă națională la data plății, cu titlu de

drepturi bănești, a sumei de 20.000 dolari SUA cu titlu de daune morale, a

dobânzii legală aferentă acestor sume de la rămânerea definitivă a sentinței și

până la data efectivă a plății, precum și la plata sumei de 10 milioane RON

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 34, art. 40 și art. 47 alin. (2) din Legea nr. 64/1991

republicată, pârâta a fost decăzută din dreptul de titular al brevetelor de

invenție înregistrate la O.S.I.M. sub nr. aaa din 3 decembrie 1996 și sub nr.

bbb din 11 noiembrie 1996, ca urmare a neachitării taxelor de menținere în

vigoare a celor două brevete.

Apărarea pârâtei

potrivit căreia brevetele nu au fost aplicate în activitatea sa este irelevantă

cât timp, prin definiție, și conform prevederilor Legii nr. 64/1991, invenția

presupune aplicabilitate industrială și, deci, obținerea unor beneficii.

Din înscrisurile

depuse la dosar, tribunalul a reținut că SC B.U. România SRL și SC C.P. SRL au

folosit și comercializat produsul al cărui autori sunt reclamanții, însuși

O.S.I.M. referindu-se în adresa din data de 14 ianuarie 2003 la aplicarea celor

două brevete de invenție de către SC B.U. SRL.

După manifestarea

intenției de renunțare la calitatea de titular de brevet, pârâta nu i-a

informat pe reclamanți despre această intenție, încălcând astfel dispozițiile

art. 39 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 republicată și privându-i pe reclamanți

de posibilitatea de a deveni titulari ai brevetelor.

Formularea unei

cereri pentru revalidarea celor două brevete de invenție, înregistrată la 19

martie 2004 la O.S.I.M., este irelevantă, deoarece acțiunea a fost introdusă de

aceștia, anterior, la data de 12 martie 2004.

Cum pârâta nu a

contestat valorile despăgubirilor solicitate de reclamanți și modul de calcul

al acestora, tribunalul a obligat-o la plata sumelor de bani astfel cum au fost

solicitate.

Prin Decizia civilă

nr. 274 din 5 noiembrie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și

contencios administrativ, a admis, apelul declarat de pârâtă, a constatat nulă

sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Alba, secția civilă,

reținând că, în mod nelegal, pricina a fost soluționată de secția comercială a

acestui tribunal.

Prin Decizia nr. 297

din 1 iunie 2005, Înalta Curte de Casație Justiție, secția comercială, a admis

recursurile declarate de reclamant și pârâtă, a casat decizia curții de apel și

a trimis cauza spre rejudecarea pe fond a apelului la aceeași instanță.

Înalta Curte a

reținut că nu există nici o normă legală care să prevadă o modalitate de

stabilire a competenței pe secții a tribunalelor și a curților de apel,

repartizarea cauzelor către secția civilă sau comercială constituind o problemă

de administrare a activității jurisdicționale.

Prin Decizia civilă

nr. 8 A din 26 ianuarie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și

contencios administrativ, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței

tribunalului, a schimbat în parte sentința, în sensul că a stabilit drepturile

bănești datorate de pârâtă la suma 22.278 dolari SUA, convertibili în monedă

națională la data efectuării plății cu dobânda legală aferentă acestei sume de

la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data efectuării plății, a

respins capătul de cerere prin acordarea daunelor morale în sumă de 20.000

dolari SUA și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:

În concluziile scrise

depuse de reclamanți, aceștia au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de

22.278 dolari SUA, recompense bănești cuvenite ca urmare a invențiilor

brevetate, dar, cu toate acestea, prima instanță a obligat-o pe pârâtă la plata

sumei de 25.182 dolari SUA, acordând astfel plus petita.

Solicitarea pârâtei

de respingere în totalitate a acțiunii cu motivarea că cele două brevete de

invenție nu au fost aplicate, s-a apreciat ca nefondată deoarece, din cuprinsul

interogatoriului luat pârâtei, rezultă că brevetele de invenție au fost

aplicate la stația-pilot, care desfășura activitate de microproducție, această

secție fiind închiriată ulterior către SC B.U. România SRL.

Cu toate că pârâta

neagă faptul că a exploatat brevetele, acest lucru nu are relevanță față de

prevederile art. 33 din Legea nr. 64/1991, potrivit cărora este irelevant dacă

titularul de brevet aplică efectiv invenția sau nu, ori dacă cesionează acest

drept sub aspectul drepturilor patrimoniale ale inventatorilor.

Daunele morale

solicitate de reclamanți nu pot fi acordate, deoarece prin Hotărârea nr. 10 din

31 martie 2004, O.S.I.M. a revalidat brevetul de invenție nr. bbb, iar brevetul

nr. aaa este în curs de revalidare, astfel încât autorii invențiilor pot să

intre în posesia acestor brevete.

Excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului pentru drepturile cuvenite

defunctei C.A. a fost respinsă ca nefondată, apreciindu-se că nu este vorba de

o schimbare a titularului brevetului de invenție, cum greșit susține pârâta.

Reclamantul C.I. este

unicul succesor al soției sale, reclamanta C.A., coautoare a brevetului de

invenție.

În legătură cu

excepția de neconstituționalitate a art. II alin. (2) din Legea nr. 203/2003

invocată de pârâtă în fața primei instanțe, Curtea de Apel a arătat că aceasta

a fost corect respinsă prin încheierea din 15 aprilie 2005 ca inadmisibilă,

câtă vreme pârâta a beneficiat, la rândul său, de scutirea de plata taxei

judiciare de timbru, susținerea acestei excepții fiind astfel lipsită de interes.

Împotriva deciziei au

declarat recurs atât reclamantul C.I. cât și pârâta.

Prin Decizia civilă

nr. 1388 din 29 februarie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile declarate de reclamantul C.I. și pârâta SC B.U. SA Ocna Mureș

împotriva Deciziei civile nr. 8/A din 26 ianuarie 2006 a Curții de Apel Alba

Iulia, secția civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre

rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

În considerentele

deciziei se arată că, pentru a considera că recurentul reclamant și-a micșorat

câtimea pretențiilor sale și pentru a face aplicarea art. 132 alin. (2) punct 2

C. proc. civ., se impunea ca instanța să constate, anterior închiderii

dezbaterilor, că există o manifestare certă de voință a celui în cauză în acest

sens. Or, o asemenea exprimare nu a existat nici chiar în ședința publică din

10 iunie 2004, reclamantul pretinzând suma de 25.182 dolari SUA despăgubiri

pentru prejudiciul încercat, iar faptul că, prin concluziile scrise, a pretins

22.278,4 dolari SUA nu era de natură să justifice soluția menționată, în

contextul în care acest aspect nu s-a pus în discuția contradictorie a

părților.

Chiar dacă

modificarea câtimii pretențiilor nu reprezintă o modificare de acțiune, fiind

un incident procedural, se impunea a fi consemnat în încheierea de ședință,

conform art. 132 alin. (2) C. proc. civ. Neexistând o atare consemnare, în mod

judicios tribunalul s-a pronunțat în limitele învestirii prin cererea

introductivă de instanță, decizia instanței de apel fiind nelegală sub acest

aspect.

Cât privește

prejudiciul moral, instanța de recurs a conchis că aspectele critice invocate

de reclamant sunt nefondate, în contextul în care a susținut constat că

prejudiciul s-a datorat pierderii de către societatea pârâtă a protecției celor

două invenții, conjugate cu imposibilitatea în care au fost puși inventatorii

de a deveni ei înșiși titulari de brevet. Or, pentru remedierea acestei

situații, reclamantul a uzat de cererea de revalidare a brevetelor, una dintre

aceste cereri fiind admisă. Pe de altă parte, deși vorbește de un prejudiciu

moral, imposibilitatea de a beneficia de protecția conferită invențiilor prin

brevet și de a obține venituri din exploatarea invențiilor chiar și pe o durată

limitată, este de natură a crea un prejudiciu material, concret și nu unul

moral, prin apreciere.

Recursul societății

pârâte s-a apreciat ca fiind fondat, dar în următoarele limitele:

Deși critică modul de

soluționare a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la

excepția de neconstituționalitate a art. II alin. (2) din Legea nr. 203/2002,

pârâta recurentă nu arată care este impactul acestei soluții asupra deciziei

recurate, respectiv care ar fi interesul și folosul practic urmărit prin

invocarea excepției, atâta timp cât discriminarea pretins cauzată prin acel

text de lege nu s-a produs, părțile fiind considerate scutite de plata taxei de

timbru judiciar.

Criticile s-au

considerat a fi nefondate și cu privire la calitatea procesuală activă, în

sensul că deși reclamanții ce au declanșat procesul nu sunt singurii autori ai

invențiilor, nu înseamnă că aceștia sunt lipsiți de calitate procesuală.

Pentru cota de

contribuție a reclamanților la realizarea invențiilor, între dreptul dedus

judecății și titularii lor există concordanță, cu atât mai mult cu cât, în

acest sens a existat și un litigiu separat, soluționat prin Sentința civilă nr.

529 din 10 mai 2006 a Tribunalului Alba și respectiv Decizia civilă nr. 293 din

19 octombrie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia.

Critica ce a vizat

fondul cauzei s-a apreciat ca fiind fondată. S-a reținut în acest sens că, cele

două invenții s-au realizat în condițiile art. 5 alin. (1) lit. "a"

din Legea nr. 64/1991, respectiv de inventatori salariați, iar calitatea de

titulară de brevet a revenit pârâtei, aspecte necontestate de părți, astfel că

inventatorul într-o atare situație beneficiază de o remunerație suplimentară

stabilită prin contract.

Tot cu privire la

aceste invenții realizate în condițiile art. 5 alin. (1), de această dată cu

clauză contrară, art. 37 prevede că inventatorul beneficiază de drepturi

patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu solicitantul sau, după

caz, cu titularul brevetului. Aceste drepturi patrimoniale se stabilesc în

raport de efectele economice sau sociale rezultate din exploatarea brevetului

sau sporul economic al invenției.

În litigiul de față,

a arătat instanța de control judiciar, n-au fost stabilite exact raporturile

dintre părți, reținându-se greșit că nu trebuie determinat dacă invențiile s-au

aplicat și, respectiv, durata de aplicare a acestora, astfel că instanța de

apel a interpretat greșit dispozițiile art. 7 din Legea nr. 64/1991. Una din

condițiile ce trebuie a fi îndeplinite de o invenție, este aceea ca produsul

sau procedeul a cărui brevetare se solicită să fie aplicabil industrial,

precizându-se însă că această susceptibilitate nu este sinonimă cu aplicarea

industrială efectivă.

În cauza de față,

O.S.I.M atestă că cele două procedee inventate de reclamanți pot avea

aplicabilitate industrială, astfel că dacă cele două brevete au fost sau nu

exploatate se impune a se stabili în raport de cerințele art. 37 din actul

normativ menționat, apărările pârâtei sub acest aspect trebuind a fi verificate

de instanță.

Or, acordând

reclamantului acele sume, calculate prin raportare la perioada de valabilitate

a brevetelor de invenție, respectiv până în 2015 inclusiv, fără o preocupare în

stabilirea adevăratelor raporturi între părți cu privire la acele drepturi

bănești cuvenite autorilor invenției și a împrejurării dacă brevetele au fost

exploatate, pe ce durată de timp și care a fost rezultatul unei astfel de

exploatări, instanța de apel a pronunțat o decizie lipsită de temei legal.

Rejudecând cauza,

prin Decizia civilă nr. 109/A din 04 iunie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, a

admis apelul declarat de pârâta SC G.H.C.L. SA Ocna Mureș împotriva Sentinței

civile nr. 327/CA/2004 a Tribunalului Alba și a schimbat în tot sentința

apelată în sensul că a respins acțiunea formulată de C.I. în nume propriu și în

calitate de moștenitor al reclamantei C.A.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Acțiunea formulată

vizează, în principal, plata de drepturi bănești cuvenite pentru invențiile

brevetate sub nr. ccc și ddd din 1996, invenții realizate în condițiile art. 5

alin. (1) lit. "a" din Legea 64/1991, respectiv de inventatori

salariați, calitatea de titulară de brevet revenind pârâtei apelante, aspecte

necontestate de altfel de părți.

Potrivit textului

invocat, în condițiile arătate și în lipsa unei prevederi contractuale mai

avantajoase acestuia, inventatorul beneficiază de o remunerație suplimentară

stabilită prin contract. Evident, drepturile patrimoniale se stabilesc în

funcție de efectele economice și/sau sociale rezultate din exploatarea

brevetului sau în funcție de aportul economic al invenției.

Pe de altă parte,

art. 7 din Legea nr. 64/1991 prevede condițiile de brevetabilitate pe care

trebuie să le întrunească o invenție, una fiind aceea ca produsul sau respectiv

procedeul a cărei brevetare se solicită să fie susceptibil de aplicare

industrială. A fi însă susceptibil de aplicare industrială nu este similar cu a

fi aplicat industrial în mod efectiv. Sub acest aspect, instanța de control

judiciar a conchis că, prin acordarea celor două brevete din 1996, O.S.I.M a

atestat că cele două procedee inventate de reclamanți sunt susceptibile de

aplicare industrială.

Dacă cele două

brevete au fost sau nu exploatate prezintă interes în situația incidenței în

cauză a dispozițiile art. 37 din actul normativ menționat.

Prin decizia de

casare s-a arătat că se impune a se stabili ce raporturi contractuale au

existat între părți, dacă s-a convenit asupra drepturilor bănești cuvenite

autorilor invenției și dacă brevetele au fost efectiv exploatate, pe ce

perioadă de timp și care sunt rezultatele acelei exploatări.

Din acest punct de

vedere, instanța de apel a reținut că nu a existat între părți un astfel de

contract, așa cum de altfel recunoaște și reclamantul C.I. care a arătat expres

că este îndreptățit a obține ca despăgubire un procent de 10% din valoarea

producției marfă. În acest sens, reclamantul a solicitat să fie avut în vedere

faptul că, același procent a fost stabilit între societatea pârâtă și autorii

invenției cu titlul "Procedeu pentru purificarea soluțiilor de clorură de

sodiu" potrivit notei de negociere din 9 noiembrie 2001.

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză de expertul D.C., rezultă că, la data depunerii

cererii de depozit, apelanta producea cantitatea de 257 silicat de sodiu de uz

cosmetic, astfel că în intervalul 1996 - 2001 avea dreptul să producă 1400

tone.

Au fost produse în

acest interval de timp 470,43 tone silicat de sodiu, secția de cercetare

înregistrând o pierdere de 2522 dolari SUA. Mai mult, din răspunsul expertului

la obiecțiunile reclamantului, rezultă că pentru cantitatea de 215,3 tone

silicat de sodiu de uz cosmetic nu s-a utilizat nici unul din cele două

brevete.

În intervalul 1991 -

2006 s-au produs 685,72 tone din care 470,43 după cele două procedee, acestea

fiind în valoare de 113.750 dolari SUA. Diferența dintre valoarea de facturare

și prețul fabricat, respectiv profitul, a fost de 8557 dolari SUA.

Prin urmare,

societatea având dreptul la 1400 tone, fără a avea obligații față de autorii

brevetului ( art. 37 lit. "b" din Legea nr. 64/1991) și producând

doar 470,43 tone, nu există temei legal pentru recunoașterea pretențiilor

reclamanților.

Expertiza a

demonstrat că același produs, respectiv silicatul de sodiu de uz cosmetic, se

poate produce și în altă metodă decât cea din brevetul de invenție în cauză.

Prin urmare, s-a

demonstrat că nu există nici un temei legal care să acorde inventatorilor 10%

din valoarea producției marfă, așa cum au solicitat prin acțiunea introductivă

de instanță.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal a declarat și motivat recurs, în nume propriu și în calitate de

moștenitor al defunctei C.A., reclamantul C.I.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

reclamantului se întemeiază pe dispozițiile legale cuprinse în art. 5 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 64/1991, astfel încât, în mod eronat instanța de apel

reține că acțiunea vizează plata de drepturi bănești cuvenite în condițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991.

declarațiilor de cesiune depuse de pârâta-intimată la dosarul cauzei rezultă că

autorii brevetelor de invenție au fost de acord să cesioneze acesteia dreptul

de acordare a brevetelor și să primească în schimb drepturile bănești care li

se cuvin.

Potrivit art. 5 alin.

ultim din Legea nr. 64/1991, în lipsa acordului privind prețul contractului,

acesta urmează să fie stabilit de instanțele judecătorești.

În nici un caz,

autorii nu au consimțit să transmită cu titlu gratuit drepturile derivând din

brevetele de invenție, atâta timp cât în cuprinsul declarațiilor de cesiune se

menționează textual că aceștia vor beneficia de drepturile bănești cuvenite, în

conformitate cu Legea nr. 64/1991 și atâta timp cât prevederile Legii nr.

64/1991 sunt foarte clare în acest sens.

privește cuantumul drepturilor bănești solicitate, în mod eronat instanța de

apel a arătat că prezintă interes dacă cele două brevete în speță au fost sau

nu aplicate.

Acordarea

remunerației suplimentare nu poate fi condiționată de eficiența aplicării

brevetelor în cauză și nici măcar de aplicarea propriu-zisă a acestora.

Chiar și în situația

în care s-ar putea concluziona că brevetele în litigiu nu au fost aplicate de societatea

pârâtă, totuși intimata-pârâtă nu poate fi exonerată de la plata prețului

cesiunii, preț care este independent de efectele economice ale exploatării

acestora.

Pe de altă parte, din

probele administrate în cauză rezultă cu claritate utilizarea celor două

brevete de către SC B.U. SA (actuala SC GHCL B.U. SA). respectiv comanda

înaintată de SC C.P. - România pentru achiziționarea de silicat de sodiu și

confirmată de recurentă prin Adresa nr. 131 din 09 ianuarie 1996.

Prevederile art. 37

pct. b) din Legea nr. 203/2002, menționate în cuprinsul raportului de

expertiză, nu sunt însă incidente în speță, deoarece pârâta-intimată a devenit

titulară a brevetelor în speță, neputând fi vorba despre existența

bunei-credințe în ceea ce o privește.

îndreptățit la acordarea despăgubirilor morale solicitate, fiind grav

prejudiciat prin punerea sa în imposibilitatea de a deveni titular al

brevetelor de invenție în speță și de a obține venituri din exploatarea

acestora. De asemenea, în prezent, recurentul nu se poate bucura de nici unul

dintre drepturile morale care îi erau conferite de calitatea de inventator

(dreptul la recunoașterea calității de autor al invenției, dreptul la

recunoașterea priorității științifice etc.), întrucât invențiile care formează

obiectul brevetelor în litigiu se află în domeniul public.

Prejudicierea

recurentului se datorează exclusiv conduitei culpabile a SC GHCL B.U. România

SA, titularul brevetelor în speță, care, cu rea-credință, nu i-a comunicat

intenția sa de renunțare, deși art. 39 din Legea nr. 64/1991 republicată

prevede imperativ aceasta.

Până în prezent,

pârâta-intimată nu a făcut proba revalidării brevetelor în condițiile art. 38

din Legea nr. 64/1991, respectiv prin publicarea în Buletinul Oficial de

Proprietate Industrială a mențiunii revalidării în termen de 30 de zile de la

data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii.

Pe de altă parte, în

ceea ce privește brevetul de invenție cu nr. aaa, în mod evident intimata nu

poate face această dovadă, întrucât nu există o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, cererea sa de revalidare fiind înregistrată cu

depășirea termenului legal de 6 luni prevăzut de art. 38 din Legea nr. 64/1991

republicată. Or, cele două procedee brevetate nu pot fi utilizate decât

împreună în vederea obținerii produsului final

Se solicită aplicarea

prevederilor art. 998 C. civ.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele

considerente:

civilă nr. 1388 din 29 februarie 2008, pronunțată în finalizarea primului ciclu

procesual derulat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că

"cele două invenții au fost realizate în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 64/1991".

Prin recursul

formulat, reclamantul pretinde că cererea sa se întemeiază pe dispozițiile

legale cuprinse în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991, astfel

încât, în mod eronat instanța de apel a reținut că acțiunea vizează plata de

drepturi bănești cuvenite în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

64/1991.

Dispozițiile art. 315

alin. (1) C. proc. civ. prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanței

de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Față de conținutul

acestor prevederi legale, problema de drept dezlegată prin decizia de casare

vizând temeiul juridic al pretențiilor formulate în cauză, nu mai putea fi

reanalizată de instanța de apel și, pe cale de consecință, nu mai poate fi nici

reiterată în cadrul motivelor de recurs formulate împotriva hotărârii

pronunțate după rejudecarea pricinii.

privește pretinsa obligație a intimatei pârâte de a achita reclamantului

drepturile bănești solicitate, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a

făcut, de asemenea, o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ. raportat la art. 37 din Legea nr. 64/1991.

Prin Decizia civilă

nr. 1388 din 29 februarie 2008 pronunțată în cauză, Înalta Curte de Casație și

Justiție a stabilit, cu ocazia analizării recursului declarat de pârâtă în

primul ciclu procesual sub aspectul drepturilor bănești solicitate de

reclamanți, că acest capăt de cerere trebuie analizat din perspectiva art. 37

din Legea nr. 64/1991, fiind determinant în soluționarea pretențiilor formulate

în acest sens să se stabilească dacă invențiile au fost aplicate, respectiv

perioada de aplicare a acestora, instanța de recurs arătând că, exploatarea

brevetului presupune orice activitate prin care titularul brevetului obține

efectele economice și/sau sociale la care se referă legea.

Raportat la aceeași

pretenție și la aceleași dispoziții legale, s-a decis că este necesar ca

instanța de trimitere să stabilească care au fost rezultatele exploatării

brevetelor, în cazul în care această exploatare a existat.

Conformându-se

îndrumărilor stabilite prin decizia instanței de recurs, și respectând

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a dispus efectuarea unui

raport de expertiză care a concluzionat că, în perioada 1996 - 2000 pârâta a

înregistrat o pierdere de 2522 dolari SUA în producția de silicat de sodiu, că

pentru o parte din producția obținută, brevetele în litigiu nu au fost

utilizate și că în intervalul 1991 - 2006 s-au produs 685,72 tone silicat de

sodiu, din care 470,43 tone după cele două procedee brevetate, în condițiile în

care societatea avea dreptul la 1400 tone.

Față de concluziile

raportului de expertiză și de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 64/1991 care

condiționează, pentru invențiile create și realizate în condițiile art. 5 alin.

(1) din Lege, acordarea drepturilor patrimoniale cuvenite inventatorilor de

efectele economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau de

aportul economic al invenției, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre legală.

sub punctul 3 al motivelor de recurs vizează cuantumul drepturilor la care ar

fi îndreptățiți reclamanții, recurentul susținând că este îndreptățit la

acordarea remunerației suplimentare și la plata prețului cesiunii, preț care

este independent de efectele economice ale exploatării acestora.

Criticile nu sunt

fondate.

Așa cum rezultă din

cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanții au solicitat plata

drepturilor bănești "datorate ca urmare a realizării invențiilor procedeu

de obținere a silicatului de sodiu lichid purificat și procedeu de obținere a

silicatului de sodiu lichid cu caracteristici tehnice speciale".

În justificarea

drepturilor patrimoniale pretinse, în cuprinsul cererii de chemare în judecată,

reclamanții fac referire la valoarea producției marfă realizată de pârâtă.

Nicăieri în cuprinsul acțiunii lor, reclamanții nu menționează că drepturile bănești

pretinse ar reprezenta remunerația suplimentară sau prețului cesiunii.

Susținerile formulate

în acest sens de recurent tind la schimbarea cauzei cererii de chemare în

judecată și, față de prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 294 C.

proc. civ., nu pot fi primite.

Pe de altă parte,

contrar celor susținute de recurent, prin decizia de casare pronunțată, Înalta

Curte a stabilit că prezintă interes dacă cele două brevete în speță au fost

sau nu aplicate, iar instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea în cauză

a prevederilor art. 315 C. proc. civ.

Criticile prin care

recurentul susține că, din probele administrate în cauză, ar rezulta utilizarea

celor două brevete de către SC B.U. SA nu pot fi primite de instanța de recurs

față de împrejurarea că dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care

permiteau instanței de recurs să modifice hotărârea recurată dacă aceasta s-a

bazat pe o gravă greșeală de fapt, rezultată dintr-o apreciere eronată a

probelor administrate, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Tot astfel,

susținerile vizând greșita menționare în cuprinsul raportului de expertiză a

prevederilor art. 37 pct. b) din Legea nr. 203/2002 nu învestesc în mod legal

instanța de recurs cu analiza lor, ele neconstituind critici de nelegalitate în

sensul art. 304 C. proc. civ., ci obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat

de instanța de apel, incompatibile cu natura căii de atac exercitate.

considerentele expuse în analiza criticilor grupate sub punctul 1 al motivelor

de recurs, nici cele prin care recurentul pretinde acordarea daunelor morale nu

sunt întemeiate.

Prin Decizia civilă

nr. 1388 din 29 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat

această problemă, stabilind că nu sunt fondate criticile recurentului privind

despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral, iar față de dispozițiile

art. 315 C. proc. civ., aceste aspecte nu mai pot fi reanalizate.

Prin urmare, pentru

considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

Controlul judiciar nu

va fi efectuat din perspectiva art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., deoarece,

deși se indică aceste cazuri de modificare a hotărârii atacate, niciuna din

criticile cuprinse în motivarea cererii de recurs nu poate fi încadrată în

prevederile legale menționate, astfel încât Înalta Curte nu se consideră legal

învestită cu analizarea legalității deciziei pronunțate de instanța de apel în

baza acestor dispoziții legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

reclamantului C.I. împotriva Deciziei nr. 109/A din 4 iunie 2009 a Curții de

Apel Alba Iulia, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 iunie 2010

Procesat

de GGC - NN