ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1667/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și pe H.M., solicitând instanței că prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: anularea Ordinului nr. 3214 din 19 noiembrie 2009 emis de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin care s-a dispus ca, începând cu data de 19 noiembrie 2009, doamna H.M., director coordonator adjunct cu activitate de metrologie și administrarea veniturilor statului în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov să exercite temporar atribuțiile de director coordonator al Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Brașov, obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 lei despăgubiri civile cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 1530 din 17 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a strămutat judecarea cauzei la Curtea de Apel Ploiești. Pârâta H.M. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. De asemenea, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului și a lipsei de interes. Pe fondul cauzei, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală a pus concluzii de respingere a acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 142 din 31 mai 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a admis în parte acțiunea reclamantului, a dispus anularea Ordinului nr. 3214 din 19 noiembrie 2009 a Ministerului Finanțelor Publice, a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la 2500 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3214 din 19 noiembrie 2009, pârâta H.M. - director coordonator adjunct la activitatea de metrologie și administrare a veniturilor statului din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov a fost împuternicită temporar și cu exercitarea atribuțiilor de director coordonator al Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov.

În plus, prin Ordinul nr. 2208 din 1 iulie 2009, aceeași autoritate publică centrală a numit pe reclamantul Popescu Ion pe o perioadă de un an în funcția de director coordonator în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov, începând cu data de 1 iunie 2009. La soluționarea excepțiilor au fost avute în vedere prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar și împrejurarea că ordinul în litigiu constituie un act administrativ cu caracter individual, prin care postul reclamantul a fost repartizat altei persoane. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că, urmare a Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 2208 din 1 iulie 2009, a fost încheiat cu reclamantul un contract de management cu nr. 122/2009.

În plus, judecătorul cauzei a constatat faptul că, începând cu data de 6 octombrie 2009, prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2761/2009, și-au încetat aplicabilitatea prevederilor Ordinului nr. 2208/2009, iar înlocuirea reclamantului din funcția în litigiu s-a făcut ca urmare a constatărilor comisiei de evaluare. Pe de altă parte, a fost avută în vedere sentința nr. 138/ F din 11 noiembrie 2009, prin care Curtea de Apel Brașov a suspendat executarea Ordinului nr. 2761/2009 până la pronunțarea instanței de fond. Totodată, nu a fost ignorată sentința nr. 9/ F din 22 ianuarie 2010, prin care aceeași instanță a dispus și suspendarea executării Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 3212/2009 până la pronunțarea instanței de fond.

În opinia Curții de apel, Ordinul nr. 3214/2009 este nelegal, întrucât a fost emis în baza O.U.G. nr. 105/2009, care a fost declarată neconstituțională. Sub alt aspect, prima instanță a reținut faptul că actul administrativ contestat nu are la baza emiterii sale înscrisuri, că un asemenea ordin nu este motivat în fapt și că acesta nu precizează în mod concret perioada de numire în funcția publică. Cu privire la daunele morale solicitate, instanța de fond a menționat că reclamantul nu a demonstrat în nici un mod cuantumul acestora, iar funcția ce a fost deținută de acesta nu se referă strict la contractul său de management. Împotriva acestei hotărâri judecătorești s-a promovat recurs, în termen legal, de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală pentru Ministerul Finanțelor Publice, care a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., modificarea sentinței în parte, sub aspectul anulării OMFP nr. 3214/2009, a obligării la plata cheltuielilor de judecată, în sensul respingerii acțiunii, în principal, pentru excepțiile invocate și, în subsidiar, ca neîntemeiată. În dezvoltarea căii extraordinare de atac, recurenta susține că modificarea hotărârii a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Mai precis, recurenta arată că, la data de 19 noiembrie 2009, când pârâta H.M. a fost numită, postul în litigiu era vacant, iar la 6 octombrie 2009, a încetat contractul de management al reclamantului pe funcția de director coordonator al Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Brașov. Așadar, recurenta neagă existența calității de persoană vătămată pentru intimatul-reclamant.

Referitor la excepția lipsei de interes, recurenta susține că ordinul a cărei anulare se solicită nu își mai produce efectele, ca urmare a emiterii Deciziei nr. 173 din 26 ianuarie 2010. În plus, recurenta învederează că, în prezent, intimatul-reclamant își exercită funcția de director coordonator la Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov cu toate atribuțiile care revin acestei funcții. De asemenea,recurenta amintește faptul că instanța de judecată este îndreptățită să se pronunțe numai asupra legalității Ordinului și nicidecum asupra oportunității măsurii luate. În altă ordine de idei, în concepția recurentei, prima instanță a omis faptul că, la data emiterii ordinului atacat, O.U.G.

nr. 105/2009 era în vigoare și era constituțională. Pe de altă parte, față de prevederile art. 147 alin. (4) din constituție, republicată, toate actele administrative încheiate în baza acestei ordonanțe de urgență sunt legale și își produc efectele. În fine, cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurenta consideră că trebuia aplicat, în speță, art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Analizând sentința atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1), (3) C. proc. civ., admiterea recursului pentru argumentele care vor fi expuse în continuare. În speță, sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., mai precis, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ceea ce înseamnă că instanța de fond a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit. De exemplu, atunci când se aplică o normă care nu este incidentă în cauză sau când se dă o interpretare greșită a textului de lege corespunzător situației de fapt. Or, în litigiul dedus judecății, Înalta Curte constată, în primul rând, că situația de fapt expusă de prima instanță a fost reținută în mod corect în raport de materialul probator administrat în cauză, dar că s-a aplicat în mod greșit legea. Mai întâi, trebuie remarcat faptul că prima critică a recurentei referitoare la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului nu poate fi primită.

În plan doctrinar, se afirmă că o condiție pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală ( legitimația ad causam) care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală se determină în concret, „la speță”, în raport de litigiul dedus judecății. Astfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant, respectiv pârât, în cadrul raportului juridic litigios. Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu.

Sub aspect teoretic, s-a considerat că, în procesul civil, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și, pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă). Pentru că instanța este interesată în pronunțarea unei soluții legale și temeinice, are obligația să verifice calitatea procesuală a fiecărei părți. Această verificare pe care trebuie să o facă instanța se impune în privința oricărei acțiuni, indiferent de obiectul ei. Examinarea calității procesuale a părților se poate face în tot cursul judecății, în Codul de procedură civilă nefiind stabilită o etapă procesuală limită până la care ar trebui făcută această cercetare.

Or, în speța de față, instanța de control judiciar constată că reclamantul are calitate procesuală activă. Punctul de plecare în tratarea acestei probleme juridice îl reprezintă art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Or, în cauza de față, în acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că ordinul atacat individual, al cărui beneficiar este pârâta H.M., iar o terță persoană, respectiv, reclamantul Popescu Ion, se consideră vătămată în dreptul său de a fi numită temporar în funcția de director coordonator al Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov.

Așadar, în concret, este vorba despre problema contestării unui act administrativ care afectează drepturile sau interesele legitime ale unei alte persoane decât destinatarului actului. În alt registru de idei, instanța de recurs constată că și excepția lipsei de interes invocată de recurenta-pârâtă este neîntemeiată. În plan teoretic, s-a afirmat că, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții, interesul este o altă cerință necesară pentru existența dreptului la acțiune. Cu alte cuvinte, interesul conferă calitatea de parte. Deși c odul nostru de procedură civilă nu definește această condiție de exercițiu a acțiunii, în doctrină, s-a arătat că prin interes se înțelege folosul practic, imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare.

În mod obișnuit, interesul este material sau moral. Evident, în litigiul de față, avem de-a face cu un interes patrimonial. Pe de altă parte, s-a confirmat ideea că, în sistemul nostru procesual, lipsa interesului în promovarea oricărei forme procedurale din cadrul acțiunii,se invocă pe cale de excepție (prin modul cum a procedat recurenta - pârâtă la cele două instanțe de contencios administrativ). Pe fondul cauzei, Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este nelegală, motiv pentru care se impune modificarea sentinței în parte, în sensul respingerii acțiunii reclamantului de anulare a Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 3214/2009, ca neîntemeiată. În raport de actele dosarului, instanța de control judiciar constată că, într-adevăr, intimatul-reclamant nu este o persoană prejudiciată într-un drept al său, în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, trebuie amintit faptul că, la data de 19 noiembrie 2009, când a fost emis ordinul contestat, postul de director coordonator în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov era vacant. Totodată, nu trebuie ignorat faptul că, la data de 6 octombrie 2009, deci, anterior emiterii actului administrativ atacat, a încetat aplicabilitatea Ordinului Ministerul Finanțelor Publice nr. 2208/2009 (prin Ordinul nr. 2761 din 5 octombrie 2009), în legătură cu numirea reclamantului Popescu Ion, pe o durată de un an, în funcția de conducere de director coordonator a Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Brașov, și că a încetat de drept contractul de management nr. 122/2009 încheiat de această persoană fizică cu Ministerul Finanțelor Publice, începând cu aceeași dată.

În acest context, se cere a arăta că reclamantul a fost înlocuit din funcția respectivă, ca urmare a constatărilor Comisiei de evaluare (a se vedea fila 35 din dosarul Curții de Apel Ploiești). În plus, Înalta Curte reține că, prin sentința nr. 138/ F din 11 noiembrie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 2761 din 5 octombrie 2009 până la pronunțarea instanței de fond (a se vedea filele 39 - 42 același dosar de fond). Pe de altă parte, prin sentința nr. 91/ F din 22 ianuarie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a suspendat executarea Ordinului nr. 3214 din 19 noiembrie 2009 emis de Ministerul Finanțelor Publice până la pronunțarea instanței de fond (a se vedea filele 57-63 același dosar de fond).

Este de necontestat faptul că, în prezent, ordinul atacat nu își mai produce efectele, întrucât intimatul-reclamant îndeplinește atribuțiile de director coordonator la Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov, urmare a emiterii Deciziei nr. 173 din 26 ianuarie 2010, prin care s-a luat act de sentința nr. 91/ F din 22 ianuarie 2010 amintită mai sus. Față de cele ce preced, nu sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) și art. 18 din Legea contenciosului administrativ pentru a fi admisă cererea de anulare a actului administrativ contestat. Constatând că celelalte susțineri ale recurentei nu prezintă relevanță juridică pentru speța de față, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge cererea de anulare a Ordinului nr. 3214/2009 al Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată și va menține celelalte dispoziții ale hotărârii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de către recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 142 din 31 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința recurată, în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului Popescu Ion de anulare a Ordinului nr. 3214 din 19 noiembrie 2009. Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 martie 2011.