ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1667/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1667/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul P.I. a chemat în

judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și pe H.M., solicitând instanței

că prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: anularea Ordinului nr. 3214 din

19 noiembrie 2009 emis de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin care s-a

dispus ca, începând cu data de 19 noiembrie 2009, doamna H.M., director

coordonator adjunct cu activitate de metrologie și administrarea veniturilor

statului în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov să exercite

temporar atribuțiile de director coordonator al Direcției Generale a Finanțelor

Publice a Județului Brașov, obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 lei

despăgubiri civile cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 1530

din 17 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a strămutat judecarea

cauzei la Curtea de Apel Ploiești.

Pârâta H.M. a depus

la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

De asemenea, pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală a

formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a invocat, în principal,

excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului și a lipsei de interes.

Pe fondul cauzei,

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare

Fiscală a pus concluzii de respingere a acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 142

din 31 mai 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei calității procesuale

active și a lipsei de interes formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, a admis în parte acțiunea reclamantului, a dispus anularea Ordinului nr.

3214 din 19 noiembrie 2009 a Ministerului Finanțelor Publice, a respins în rest

acțiunea ca neîntemeiată și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la

2500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Ordinul

Ministerului Finanțelor Publice nr. 3214 din 19 noiembrie 2009, pârâta H.M. -

director coordonator adjunct la activitatea de metrologie și administrare a

veniturilor statului din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov

a fost împuternicită temporar și cu exercitarea atribuțiilor de director

coordonator al Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov.

În plus, prin Ordinul

nr. 2208 din 1 iulie 2009, aceeași autoritate publică centrală a numit pe

reclamantul Popescu Ion pe o perioadă de un an în funcția de director coordonator

în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov, începând cu data de 1

iunie 2009.

La soluționarea

excepțiilor au fost avute în vedere prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

dar și împrejurarea că ordinul în litigiu constituie un act administrativ cu

caracter individual, prin care postul reclamantul a fost repartizat altei

persoane.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că, urmare a Ordinului Ministerului Finanțelor Publice

nr. 2208 din 1 iulie 2009, a fost încheiat cu reclamantul un contract de

management cu nr. 122/2009.

În plus, judecătorul

cauzei a constatat faptul că, începând cu data de 6 octombrie 2009, prin

Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2761/2009, și-au încetat

aplicabilitatea prevederilor Ordinului nr. 2208/2009, iar înlocuirea

reclamantului din funcția în litigiu s-a făcut ca urmare a constatărilor

comisiei de evaluare.

Pe de altă parte, a

fost avută în vedere sentința nr. 138/ F din  11 noiembrie 2009, prin care

Curtea de Apel Brașov a suspendat executarea Ordinului nr. 2761/2009 până la

pronunțarea instanței de fond.

Totodată, nu a fost

ignorată sentința nr. 9/ F din 22 ianuarie 2010, prin care aceeași instanță a

dispus și suspendarea executării Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 3212/2009

până la pronunțarea instanței de fond.

În opinia Curții de

apel, Ordinul nr. 3214/2009 este nelegal, întrucât a fost emis în baza O.U.G. nr.

105/2009, care a fost declarată neconstituțională.

Sub alt aspect, prima

instanță a reținut faptul că actul administrativ contestat nu are la baza

emiterii sale înscrisuri, că un asemenea ordin nu este motivat în fapt și că

acesta nu precizează în mod concret perioada de numire în funcția publică.

Cu privire la daunele

morale solicitate, instanța de fond a menționat că reclamantul nu a demonstrat în

nici un mod cuantumul acestora, iar funcția ce a fost deținută de acesta nu se

referă strict la contractul său de management.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești s-a promovat recurs, în termen legal, de către pârâta

Agenția Națională de Administrare Fiscală pentru Ministerul Finanțelor Publice,

care a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea

sentinței în parte, sub aspectul anulării OMFP nr. 3214/2009, a obligării la

plata cheltuielilor de judecată, în sensul respingerii acțiunii, în principal,

pentru excepțiile invocate și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea căii

extraordinare de atac, recurenta susține că modificarea hotărârii a fost dată

cu aplicarea greșită a legii.

Mai precis, recurenta

arată că, la data de 19 noiembrie 2009, când pârâta H.M. a fost numită, postul în

litigiu era vacant, iar la 6 octombrie 2009, a încetat contractul de management

al reclamantului pe funcția de director coordonator al Direcției Generale a

Finanțelor Publice a județului Brașov.

Așadar, recurenta

neagă existența calității de persoană vătămată pentru intimatul-reclamant.

Referitor la excepția

lipsei de interes, recurenta susține că ordinul a cărei anulare se solicită nu își

mai produce efectele, ca urmare a emiterii Deciziei nr. 173 din 26 ianuarie

2010.

În plus, recurenta

învederează că, în prezent, intimatul-reclamant își exercită funcția de

director coordonator la Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului

Brașov cu toate atribuțiile care revin acestei funcții.

De asemenea,recurenta

amintește faptul că instanța de judecată este îndreptățită să se pronunțe numai

asupra legalității Ordinului și nicidecum asupra oportunității măsurii luate.

În altă ordine de

idei, în concepția recurentei, prima instanță a omis faptul că, la data

emiterii ordinului atacat, O.U.G. nr. 105/2009 era în vigoare și era constituțională.

Pe de altă parte,

față de prevederile art. 147 alin. (4) din constituție, republicată, toate

actele administrative încheiate în baza acestei ordonanțe de urgență sunt

legale și își produc efectele.

În fine, cu privire

la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurenta consideră că

trebuia aplicat, în speță, art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Analizând sentința

atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1),

(3) C. proc. civ., admiterea recursului pentru argumentele care vor fi expuse în

continuare.

În speță, sunt

incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., mai precis, hotărârea a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ceea ce înseamnă că

instanța de fond a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat,

în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit. De exemplu, atunci când se

aplică o normă care nu este incidentă în cauză sau când se dă o interpretare

greșită a textului de lege corespunzător situației de fapt.

Or, în litigiul dedus

judecății, Înalta Curte constată, în primul rând, că situația de fapt expusă de

prima instanță a fost reținută în mod corect în raport de materialul probator administrat

în cauză, dar că s-a aplicat în mod greșit legea.

Mai întâi, trebuie

remarcat faptul că prima critică a recurentei referitoare la excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului nu poate fi primită.

În plan doctrinar, se

afirmă că o condiție pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea

procesuală ( legitimația ad causam) care contribuie la desemnarea titularului

dreptului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se

poate exercita acțiunea.

Calitatea procesuală

se determină în concret, „la speță”, în raport de litigiul dedus judecății.

Astfel spus, numai o

anumită persoană poate fi reclamant, respectiv pârât, în cadrul raportului

juridic litigios.

Condiția calității

procesuale prezintă o importanță considerabilă, deoarece raportul de drept

procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în

litigiu.

Sub aspect teoretic,

s-a considerat că, în procesul civil, calitatea procesuală presupune existența

unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al

dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și,

pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în același raport

juridic (calitate procesuală pasivă).

Pentru că instanța

este interesată în pronunțarea unei soluții legale și temeinice, are obligația

să verifice calitatea procesuală a fiecărei părți.

Această verificare pe

care trebuie să o facă instanța se impune în privința oricărei acțiuni,

indiferent de obiectul ei.

Examinarea calității

procesuale a părților se poate face în tot cursul judecății, în Codul de

procedură civilă nefiind stabilită o etapă procesuală limită până la care ar

trebui făcută această cercetare.

Or, în speța de față,

instanța de control judiciar constată că reclamantul are calitate procesuală

activă.

Punctul de plecare în

tratarea acestei probleme juridice îl reprezintă art. 1 alin. (2) din Legea nr.

554/2004, potrivit căruia se poate adresa instanței de contencios administrativ

și persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un

act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Or, în cauza de față,

în acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că ordinul atacat individual,

al cărui beneficiar este pârâta H.M., iar o terță persoană, respectiv,

reclamantul Popescu Ion, se consideră vătămată în dreptul său de a fi numită

temporar în funcția de director coordonator al Direcției Generale a Finanțelor

Publice Brașov.

Așadar, în concret,

este vorba despre problema contestării unui act administrativ care afectează

drepturile sau interesele legitime ale unei alte persoane decât destinatarului

actului.

În alt registru de

idei, instanța de recurs constată că și excepția lipsei de interes invocată de

recurenta-pârâtă este neîntemeiată.

În plan teoretic, s-a

afirmat că, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții, interesul este o altă

cerință necesară pentru existența dreptului la acțiune.

Cu alte cuvinte,

interesul conferă calitatea de parte.

Deși

c

odul nostru de procedură civilă nu

definește această condiție de exercițiu a acțiunii, în doctrină, s-a arătat că

prin interes se înțelege folosul practic, imediat pe care-l are o parte pentru

a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare.

În mod obișnuit,

interesul este material sau moral.

Evident, în litigiul

de față, avem de-a face cu un interes patrimonial.

Pe de altă parte, s-a

confirmat ideea că, în sistemul nostru procesual, lipsa interesului în

promovarea oricărei forme procedurale din cadrul acțiunii,se invocă pe cale de

excepție (prin modul cum a procedat recurenta - pârâtă la cele două instanțe de

contencios administrativ).

Pe fondul cauzei,

Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este nelegală, motiv pentru

care se impune modificarea sentinței în parte, în sensul respingerii acțiunii

reclamantului de anulare a Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 3214/2009,

ca neîntemeiată.

În raport de actele

dosarului, instanța de control judiciar constată că, într-adevăr,

intimatul-reclamant nu este o persoană prejudiciată într-un drept al său, în

sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În acest sens,

trebuie amintit faptul că, la data de 19 noiembrie 2009, când a fost emis

ordinul contestat, postul de director coordonator în cadrul Direcției Generale

a Finanțelor Publice Brașov era vacant.

Totodată, nu trebuie

ignorat faptul că, la data de 6 octombrie 2009, deci, anterior emiterii actului

administrativ atacat, a încetat aplicabilitatea Ordinului Ministerul Finanțelor

Publice nr. 2208/2009 (prin Ordinul nr. 2761 din 5 octombrie 2009), în legătură

cu numirea reclamantului Popescu Ion, pe o durată de un an, în funcția de

conducere de director coordonator a Direcției Generale a Finanțelor Publice a

Județului Brașov, și că a încetat de drept contractul de management nr. 122/2009

încheiat de această persoană fizică cu Ministerul Finanțelor Publice, începând

cu aceeași dată.

În acest context, se

cere a arăta că reclamantul a fost înlocuit din funcția respectivă, ca urmare a

constatărilor Comisiei de evaluare (a se vedea fila 35 din dosarul Curții de

Apel Ploiești).

În plus, Înalta Curte

reține că, prin sentința nr. 138/ F din 11 noiembrie 2009, Curtea de Apel

Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a dispus suspendarea

executării Ordinului nr. 2761 din 5 octombrie 2009 până la pronunțarea

instanței de fond (a se vedea filele 39 - 42 același dosar de fond).

Pe de altă parte,

prin sentința nr. 91/ F din 22 ianuarie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal, a suspendat executarea Ordinului nr. 3214 din 19

noiembrie 2009 emis de Ministerul Finanțelor Publice până la pronunțarea instanței

de fond (a se vedea filele 57-63 același dosar de fond).

Este de necontestat

faptul că, în prezent, ordinul atacat nu își mai produce efectele, întrucât

intimatul-reclamant îndeplinește atribuțiile de director coordonator la Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov, urmare a emiterii Deciziei nr. 173

din 26 ianuarie 2010, prin care s-a luat act de sentința nr. 91/ F din 22

ianuarie 2010 amintită mai sus.

Față de cele ce

preced, nu sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) și art. 18 din Legea

contenciosului administrativ pentru a fi admisă cererea de anulare a actului

administrativ contestat.

Constatând că celelalte

susțineri ale recurentei nu prezintă relevanță juridică pentru speța de față,

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea

nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va modifica în parte sentința

atacată, în sensul că va respinge cererea de anulare a Ordinului nr. 3214/2009

al Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată și va menține celelalte

dispoziții ale hotărârii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de către recurentul-pârât

Ministerul Finanțelor Publice - Agenția

Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 142 din 31 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte

sentința recurată, în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului

Popescu Ion de anulare a Ordinului nr. 3214 din 19 noiembrie 2009.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 22 martie 2011.