ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1619/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de fond.

Prin Sentința nr. 204/ F din 20 decembrie

2010, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a

admis acțiunea formulată de reclamantul H.Z., în contradictoriu cu pârâții

ministrul Mediului și Pădurilor, Ministerul Mediului și Pădurilor și Agenția

Națională pentru Protecția Mediului, și a dispus suspendarea executării

Ordinului nr. 2073 din 26 noiembrie 2010 privind încetarea raportului de

serviciu al reclamantului, emis de primul pârât, până la pronunțarea instanței

de fond.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a apreciat că, în speță, sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Astfel, se arată în

considerentele sentinței atacate, din examinarea actelor și probelor de la

dosar, se constată că pârâtul nu a făcut dovada că postul ocupat de către

reclamant s-a desființat cu adevărat prin reducerea acestuia, ci numai dovada

derulării unei corespondențe între Agenția Națională pentru Protecția Mediului

și ministerul pârât în cauză (fila 160, 165-166, 169 dosar), fără a se

justifica vreo modificare a statului de funcții, a organigramei Agenției de

Protecția Mediului Covasna, modificare care să prevadă desființarea funcției publice

de director executiv deținute de către reclamant, împrejurare de natură se

creeze o serioasă îndoială asupra legalității actului administrativ a cărui

suspendare se solicită.

Pe de altă parte,

reține prima instanță, la dosar nu a fost depusă, în apărare, nici o nouă

organigramă, relativ concomitentă cu ordinul de ministru contestat, ci numai Decizia

nr. 661 din 22 septembrie 2010 a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului,

care prevede în anexă, la poziția nr. 1, funcția de director executiv, decizie

emisă la circa 2 luni înainte de ordinul de ministru contestat, împrejurare ce

este de natură a spori îndoiala că actul administrativ contestat ar fi nelegal,

fiind justificată sub acest aspect, al condiției legale a „cazului bine

justificat”, suspendarea sa.

Mai trebuie observat,

arată prima instanță, și faptul că în ordinul contestat nu se menționează cum

anume sunt respectate diferite dispoziții legale ce instituie garanții legale

pentru protecția drepturilor și carierei funcționarului public, spre exemplu

cele ce instituie obligația angajatorului de a oferi o altă funcție acelui

funcționar public ale cărui raporturi de muncă încetează prin reorganizarea

instituției, adică din motive neimputabile funcționarului public.

În privința condiției

pagubei iminente, prima instanță constată că, deși reclamantul nu a motivat

amplu acest aspect, totuși îndeplinirea acesteia se desprinde din modul de

redactare a ordinului atacat și, prin urmare, din întregul context al aplicării

acestui act administrativ, anume din împrejurarea că reclamantului nu i-a fost

oferită o altă funcție publică, ceea ce atrage pierderea locului de muncă și

pierderea dreptului de fi salarizat, a dreptului de a încasa sume de bani

pentru o muncă prestată într-o funcție publică în mod particular, pe fondul

unei stări de fapt ce nu este imputabilă reclamantului, stare de fapt ce nu a

fost generată de vreo culpă a reclamantului care să fi fost reținută ca atare în

actul administrativ contestat.

Condiția pagubei

iminente este, însă, pe deplin îndeplinită, se arată în considerentele

sentinței atacate, prin împrejurarea că reclamantul, prin aplicarea ordinului

contestat, ar urma să rămână fără loc de muncă și, implicit și previzibil, fără

venituri, situație de natură a crea în mod evident o pagubă iminentă

reclamantului.

Toate aceste aspecte,

reține prima instanță, conduc la concluzia că, în speță, sunt incidente atât

condiția “pagubei iminente” cât și “cazul justificat”.

exercitată.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs autoritățile

publice pârâte Agenția Națională pentru Protecția Mediului (A.N.P.M.),

Ministerul Mediului și Pădurilor și ministrul Mediului și Pădurilor care au

invocat, generic, dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ. și au susținut,

în esență, următoarele critici:

- instanța de fond,

pentru a aprecia existența unui caz bine justificat, nu s-a limitat „să pipăie”

fondul cauzei, ci a procedat la analizarea criticilor de nelegalitate formulate

de reclamant, extinzându-se să cerceteze fondul cauzei;

- instanța de fond a

reținut în mod greșit îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute

la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, invocând din jurisprudența Secției

de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

deciziile nr. 321 și 433/2007 și nr. 2137/2009;

- în privința

existenței unei pagube iminente, instanța de fond reține că această condiție ar

fi îndeplinită, deși constată că nici reclamantul nu motivează acest lucru;

- ministrul Mediului

și Pădurilor a fost chemat în judecată fără temei legal, ordinul atacat fiind

emis în calitatea sa de organ de conducere al ministerului pârât.

Intimatul-reclamant

nu a depus întâmpinare și nici concluzii scrise, deși pronunțarea asupra

recursurilor formulate a fost amânată în mod expres pentru ca acesta să aibă

posibilitatea să depună note scrise, avocatul său optând ca, pentru termenul

din data de 3 martie 2011, să se prezinte într-un alt dosar, aflat pe rolul

Tribunalului Brașov.

de recurs.

3.1. Cu privire la

recursul formulat de ministrul Mediului și Pădurilor, Înalta Curte constată că

este întemeiat și va fi admis pentru considerentele care vor fi prezentate în

continuare.

În cauză este

necontestat că actul administrativ în litigiu - Ordinul nr. 2073 din 26

noiembrie 2010 a fost emis de ministrul L.B., în calitatea sa de conducător al

Ministerului Mediului și Pădurilor, iar reclamantul nu a argumentat în nici un

mod temeinicia cererii sale de a se judeca în contradictoriu cu acesta în

privința suspendării executării acestui ordin.

Într-adevăr, potrivit

art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu

modificările și completările ulterioare, „Cererile în justiție prevăzute de

prezenta lege pot fi formulate și personal împotriva persoanei care a

contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care

se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept

subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri

pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere”.

Or, cererea de

suspendare care face obiectul cauzei deduse judecății instanței de fond nu

îndeplinește cerințele legale prevăzute la art. 16 alin. (1), astfel că

introducerea în cauză a ministrului Mediului și Pădurilor este lipsită de temei

legal.

3.2. Cu privire la

recursurile formulate de Agenția Națională pentru Protecția Mediului și de

Ministerul Mediului și Pădurilor, Înalta Curte constată că acestea sunt

întemeiate și urmează să fie admise pentru considerentele care vor fi

prezentate în continuare.

Așa cum s-a reținut

în expunerea rezumativă a circumstanțelor cauzei, instanța de fond a dispus

suspendarea executării Ordinului nr. 2073 din 26 noiembrie 2010 până la

pronunțarea instanței de fond reținând, în esență, că, în cauză, sunt

îndeplinite cumulativ condițiile cerute de prevederile art. 14 alin. (1) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare.

Din dispozițiile

generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că orice act administrativ emis pentru

organizarea executării legii sau pentru aplicarea în concret a legii, se bucură

de o puternică prezumție de legalitate, fiind executoriu din oficiu, în

favoarea sa operând și prezumțiile de veridicitate și autenticitate.

Pe de altă parte, din

dispozițiile Legii nr. 554/2004 mai rezultă că suspendarea executării unui act

administrativ este o măsură excepțională care poate surveni atunci când acest

lucru este prevăzut în mod expres în lege (suspendarea de drept - ope legis)

ori, atunci când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege

(suspendarea la cererea persoanei vătămate - art. 14 și 15 din lege).

Într-adevăr, potrivit

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care constituie temeiul cererii adresate

instanței de fond „În cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de

fond”.

Deci, cu alte

cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în

situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a

celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării

unei pagube iminente, ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine

justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004

ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de

drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

Deci, cu alte

cuvinte, condiția cazului bine justificat presupune existența unor împrejurări

evidente, care să poată fi constatate de instanță în cadrul unei cercetări

sumare a actului administrativ contestat, fără a fi permisă verificarea însăși

a motivelor de nelegalitate invocate de contestator în cadrul contestației sau

acțiunii în anulare.

Astfel, în

jurisprudența sa, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți

de Casație și Justiție a admis că pot constitui astfel de împrejurări de natură

să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ:

necompetența autorității administrative de a emite actul administrativ, lipsa

temeiului legal, declararea ca neconstituțională a ordonanței guvernului în

baza căreia a fost emis actul administrativ, modificarea parțială a actului

administrativ de către autoritatea emitentă, anularea parțială a actului

administrativ de către autoritatea ierarhic superioară, etc.

Or, în cauză,

instanța de fond, pentru a argumenta existența unui caz bine justificat,

constată că reorganizarea A.N.P.M. nu ar fi fost reală și că funcția de

conducere deținută de reclamant nu s-a desființat „cu adevărat”, cea ce

reprezintă analizarea a însuși motivului esențial de nelegalitate invocat

împotriva actului administrativ aflat în litigiu.

În ceea ce privește

existența celei de-a doua condiții, a iminenței de producere a unei pagube

ireparabile sau greu de reparat ulterior, Înalta Curte reține că această

condiție nu rezultă pur și simplu din executarea oricărui act administrativ și

în orice condiții.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 paguba iminentă reprezintă „prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public”.

Deci, fiind vorba de

un prejudiciu, chiar dacă acesta trebuie să fie doar previzibil și să se

producă în viitor, cu consecințe ireparabile sau greu de reparat, este necesar

ca existența (iminența producerii) să fie probată, or, în cauză, instanța de

fond a reținut îndeplinirea acestei condiții, în situația în care reclamantul

nici nu a făcut astfel de susțineri.

Oricum existența unui

prejudiciu (existența unei iminențe de producere a unui prejudiciu) presupune

producerea unei pagube ca urmare a încălcării unor dispoziții legale, astfel că

punerea în executare a unui act administrativ nu poate constitui temei pentru

invocarea iminenței unui prejudiciu, din moment ce actul administrativ

respectiv se bucură, încă, de o puternică prezumție de legalitate.

Aceasta este și

rațiunea pentru care, potrivit filozofiei art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

cele două condiții: existența unui caz bine justificat și iminența producerii

unei pagube, trebuie îndeplinite cumulativ.

În concluzie,

instanța de fond a reținut în mod greșit îndeplinirea condițiilor cerute la art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că a pronunțat o soluție nelegală

și netemeinică, urmând ca recursurile să fie admise.

Având în vedere

considerentele de mai sus, soluția instanței de fond va fi desființată iar

cererea de suspendare a Ordinului nr. 2073 din 26 noiembrie 2010 va fi respinsă

ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții ministrul mediului și pădurilor, Ministerul Mediului și

Pădurilor și Agenția Națională pentru Protecția Mediului împotriva Sentinței nr.

204/ F din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 martie 2011.