ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4002/2013

Asupra contestației

în anulare de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 2334

din 29 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a

respins, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâții B.G., D.L. și P.G. -

decedat, a cărui calitate procesuală a fost preluată de moștenitorii P.V. și P.I.

împotriva deciziei nr. 259 din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și s-au constatat nule

recursurile declarate de pârâții P.C.I.I.I. și M.I. împotriva aceleiași

decizii.

Recursurile declarate

de pârâții P.C.I.I.I. și M.I. au fost constatate nule, în raport de

dispozițiile art. 302

1

lit. c), art. 303 alin. (1) și art. 306 alin.

(1) din C. proc. civ., reținându-se că motivele de recurs sunt prevăzute

limitativ în art. 304 pct. 1- 9 din cod.

A motiva recursul

înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia

dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă

parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de

judecată al instanței care a pronunțat hotărârea atacată, raportat la motivul

de recurs invocat.

Față de faptul că nu

constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția

pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la

hotărârea atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 din C. proc. civ.

În speță, s-a

constatat că prin recursurile declarate de pârâții P.C.I.I.I. și M.I. nu s-au

formulat critici privind soluția pronunțată prin decizia atacată, care să facă

posibilă încadrarea în acest text.

Dezvoltarea

criticilor formulate de cei doi recurenți au vizat doar chestiuni de fapt și

modul în care instanța de apel a făcut aprecierea probelor cu privire la

cuantumul despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat.

Or, modul în care

instanța de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de

legalitate, iar aprecierea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs,

deoarece pct. 11 al art. 304 din C. proc. civ. a fost abrogat prin Ordonanța de

urgență a Guvernului nr. 138/2000.

În ceea ce privește

recursul declarat de pârâții B.G., D.L. și P.G., în prezent decedat, s-a

constatat că în primul ciclu procesual, recursul declarat de aceștia a fost

respins, reținându-se că respectivii recurenți nu au declarat apel împotriva

sentinței primei instanțe, achiesând astfel la soluția pronunțată de tribunal.

Totodată, s-a

constatat că acești recurenți nu pot critica, pe calea recursului, decizia

instanței de apel prin care li s-au acordat cu titlu de despăgubiri valori mai

mari decât cele la care au achiesat prin nedeclararea apelului.

La rejudecarea

apelului, după casare, pârâții B.G., D.L. și P.G. au formulat cerere de aderare

la apelul declarat de reclamanta SC H. SA și la apelul declarat de pârâtul P.C.I.I.I.,

iar prin decizia ce face obiectul recursului de față a fost respinsă cererea de

aderare la apel, ca tardiv formulată.

În raport de aceste

împrejurări și având în vedere că în prezentul recurs nu au fost formulate

critici împotriva soluției dată cererii de aderare la apel, ceea ce echivalează

cu neexercitarea căii de atac a aderării la apel, s-a constatat că hotărârea

primei instanțe a intrat în puterea lucrului judecat față de pârâții B.G., D.L.

și P.G., iar exercitarea căii de atac a recursului, prin care s-au formulat

doar critici ce vizează fondul cauzei, apare ca fiind omisso medio, astfel că

recursul declarat de aceștia a fost respins ca inadmisibil.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare P.C.I.I.I., solicitând admiterea,

anularea hotărârii atacate și rejudecarea recursului, cu dispunerea, pe fond, a

casării cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei și

admiterea cererii reconvenționale, cu precizările ulterioare, cu obligarea

părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

A considerat că se

află atât în ipoteza referitoare la existența unei greșeli materiale, cât și în

cea privitoare la faptul că instanța nu a răspuns tuturor motivelor de recurs.

A solicitat a se avea

în vedere faptul că în cauză erau aplicabile inclusiv prevederile art. 306 pct.

2 și 3 C. proc. civ., iar instanța trebuia să dea eficiență art. 6 din C.E.D.O.

și să răspundă tuturor cererilor și apărărilor formulate de părți.

A arătat astfel că

deși la dosarul cauzei se aflau indicate motive de recurs vizând nelegalitatea

hotărârilor recurate, dintr-o greșeală materială acestea au fost considerate ca

inexistente.

De asemenea, a

precizat că deși la dosarul cauzei existau motive care puteau fi analizate în

recurs, acestea au fost neglijate, astfel încât sunt întrunite ambele situații

prevăzute de art. 318 C. proc. civ.

În acest sens, a

menționat că existau critici referitoare la inaplicabilitatea art. 26 din Legea

nr. 33/1994, critici referitoare la admisibilitatea unei cereri, pe fondul

cauzei, lipsa unei hotărâri guvernamentale a Comisiei de expropriere, critici

privind nepronunțarea pe disjungerea cauzelor. A conchis că dintr-o eroare

materială instanța nu s-a pronunțat asupra respectivelor critici, omițând a se

pronunța asupra tuturor motivelor de recurs.

Contestația în

anulare este neîntemeiată, în considerarea argumentelor ce succed.

Art. 318 alin. (1) C.

proc. civ., indicat ca temei de drept al contestației în anulare, stipulează că

„Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze

vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Se observă că prin

contestația în anulare formulată s-a susținut că în cauză sunt întrunite ambele

ipoteze reglementate de textul de lege sus citat, susțineri care însă nu pot fi

primite.

Se reține astfel că

prima teză a textului de lege reglementează posibilitatea exercitării căii

extraordinare de atac în situația în care dezlegarea dată prin hotărârea

instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale.

Prin greșeli

materiale se înțeleg, în sensul textului de lege,

erorile materiale,

respectiv cele de ordin formal, procedural săvârșite involuntar cu ocazia

judecății

și

nu greșeli de judecată, cum ar fi aprecierea probelor, interpretarea unor

dispoziții legale sau rezolvarea unui incident procedural.

Se constată deci că

pentru a învesti instanța cu calea extraordinară de atac a contestației în anulare,

se impune ca și criticile formulate să se circumscrie ipotezelor prevăzute de

aceste texte de lege.

Or, în speță, așa

zisa eroare materială a instanței de recurs este reprezentată de omisiunea

cercetării tuturor motivelor de recurs, ceea ce, în opinia contestatorului,

presupune întrunirea și celei de a doua ipoteze reglementată de art. 318 alin.

(1) C. proc. civ.

În cauză însă, prin

decizia atacată, nu au fost omise a fi cercetate motive de recurs, ci

dimpotrivă, din analiza acestora, s-a constatat că nu pot fi primite, întrucât

nu se încadrează în cele prevăzute limitativ, ca și critici de legalitate, în

dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., sens în care recursul declarat de

contestator s-a constatat nul.

Pentru cele ce

preced, se va respinge, ca neîntemeiată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată, contestația în

anulare formulată de P.C.I.I.I. împotriva deciziei nr. 2334 din 29 martie 2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25

septembrie 2013.