ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5017/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5017/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința nr. 476 din 14 octombrie 2011,
Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a admis
acțiunea formulată de reclamanții C.E.N. și D.I.I., în contradictoriu cu pârâta
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând-o pe aceasta din
urmă să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, pentru imobilul
construcții, prevăzut în cuprinsul Dosarului nr. 6511/CC.
Pentru a pronunța
această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
Prin Dispoziția nr.
263 din 28 aprilie 2005 emisă de Primarul Comunei Plenița, s-a propus
reclamanților acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în aceeași
localitate, actul respectiv, împreună cu dosarul aferent fiind înregistrat la
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 6511/CC. Cu toate
acestea, nici până la data formulării acțiunii, pârâta nu demarase procedura
prevăzută de Legea nr. 247/2005.
De asemenea, se arată
în considerentele sentinței atacate, neefectuarea nici uneia dintre
operațiunile juridice necesare emiterii titlului de despăgubire, într-un
interval de timp atât de mare de la data înregistrării dosarului, poate fi
apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamanților la soluționarea
cererii într-un termen rezonabil.
Împotriva acestei
sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art.
304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ.
În motivarea cererii
de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond în mod greșit a reținut că
a fost nesocotit termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamanților,
neținând seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII
din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii și
înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea
deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri.
Recurenta susține, de
asemenea, că instanța de fond a obligat-o să emită decizia reprezentând titlu
de despăgubire cu încălcarea etapelor administrative premergătoare, respectiv
cea a evaluării.
Examinând cauza și
sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele
invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,
inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Curtea constată că
recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În mod corect, în
raport de dispozițiile din Capitolul V - Titlul VII „Regimul stabilirii și
plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr.
247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a
obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită
decizia reprezentând titlul de despăgubire.
Soluția instanței de
fond se impune pentru că, prin nesoluționarea cererii întru-un interval de timp
foarte mare, în raport de data emiterii dispoziției, respectiv 28 aprilie 2005,
și cea a înregistrării dosarului la Comisie, este evidentă depășirea termenului
rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei
reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi
revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului
operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative.
Astfel, perioada mare
de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă
îndreptățește pe intimați să invoce încălcarea principiului soluționării
cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Împrejurarea că Legea
nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude
incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția
României, normele interne cuprinse în legislația primară și secundară, inclusiv
cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu
pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul la soluționarea
cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui proces
echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii
administrative.
Soluționarea
cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al
dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii
Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a
autorităților publice ale statelor membre.
Statului îi revine,
așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului autorităților sale
astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să
poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Complexitatea
etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un
criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi
invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității
autorității publice, fiind binecunoscut în doctrină și practica administrativă
că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal
întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea
numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.
Or, în speță,
termenul de peste 5 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs
solicitării intimaților-reclamanți de soluționare a cererii lor nu se
încadrează în noțiunea de termen rezonabil, astfel încât instanța de fond în
mod corect a admis acțiunea, soluția impunându-se în raport atât cu prevederile
Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât și cu dispozițiile art. 6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
De asemenea, contrar
celor susținute de autoritatea recurentă, Înalta Curte constată că instanța de
fond nu a obligat-o să emită decizia cu încălcarea etapelor administrative, ci
a sancționat pasivitatea manifestată de aceasta în perioada scursă de la data
înregistrării dosarului de despăgubire, prin neexercitarea atribuțiilor legale
în soluționarea acestuia; evident, recurenta-pârâtă va emite decizia la care a
fost obligată prin sentința recurată, cu respectarea dispozițiilor cuprinse în
actul normativ sus-menționat, adică, implicit, după parcurgerea etapei
evaluării.
Pentru motivele
arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată,
ca fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva
Sentinței nr. 476 din 14 octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția de
contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - LM