ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3107/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta I.

(S., anterior căsătoriei) C.G., a solicitat în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Universitatea

"S.H.", obligarea pârâților la efectuarea demersurilor în vederea

eliberării și recunoașterii diplomei de licență ce atestă calitatea sa de

licențiat în Management, specializarea Managementul Serviciilor și Managementul

Investițiilor, precum și emiterea diplomei de licență.

În subsidiar,

reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 10.000 RON,

reprezentând daune morale și materiale suferite ca urmare întârzierii

nejustificate/neeliberării diplomei de licență.

În fapt, reclamanta a

arătat că a fost studentă a Universității "S.H.", promoția 2006 -

2009, Facultatea de Management Financiar-Contabil, specializarea Management, la

forma de învățământ "frecvență redusă". În sesiunea din iulie 2009, a

susținut și promovat examenul de licență, în cadrul Universității

"S.H.", cu nota 9,40, potrivit dispozițiilor art. 60 din Legea

învățământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

instanțe

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

nr. 321 din 18 ianuarie 2012, a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului,

a respins acțiunea și cererea de chemare în garanție ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului este neîntemeiată, având în vedere că există identitate între

persoana acestui pârât și persoana obligată în raportul juridic dedus

judecății, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 81/2010, pârâtul fiind organ de

specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în

subordinea Guvernului, având rol de sinteză și coordonare în aplicarea

Strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului,

cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului,

urmând a fi apreciat pe fond dacă refuzul adresat reclamantei în soluționarea

cererii acesteia de a-i fi eliberată diploma de licență a avut un caracter

nejustificat.

Pe fondul cauzei,

instanța a constatat că susținerile reclamantei sunt neîntemeiate,

întemeindu-se pe interpretarea necorespunzătoare a dispozițiilor legale

invocate în solicitarea adresată pârâților de a-i fi eliberată diploma de

licență.

în cauză

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta

I. (S.) C.G.

Recurenta a criticat

hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, invocând dispozițiile

art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., respectiv faptul că instanța a

pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cu

aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

S-a arătat că

adeverința prin care i-a fost recunoscută calitatea de licențiată în management

nu a fost niciodată contestată sau anulată și se bucură de prezumția de

validitate.

De asemenea,

intimații-pârâți nu au contestat faptul că reclamanta are dreptul la eliberarea

diplomei de licență.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu

prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că sentința atacată a fost pronunțată cu

încălcarea competenței materiale a primei instanțe.

corespunzătoare motivului de ordine publică

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,

printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei

cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente,

pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului

legitim și repararea cauzei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi

atât privat, cât și public.

Obiectul prezentului

litigiu îl constituie obligarea unei instituții de învățământ superior la

eliberarea diplomei de licență, ca urmare a studiilor universitare efectuate de

către reclamante.

Instanța de control

judiciar constată că universitatea este încadrată în noțiunea de autoritate

publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004,

potrivit cărora "sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei

legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut

statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public,

în regim de putere publică".

Prin Legea nr.

443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din București, ca

instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ, stabilindu-se

astfel că este o persoană juridică asimilată unei autorități publice,

competentă să presteze un serviciu public.

Înalta Curte

apreciază că această universitate reprezintă o unitate descentralizată de

învățământ, parte a sistemului național de învățământ, dar nu este instituție

publică centrală ale cărei acte administrative, tipice sau asimilate, să poată

fi contestate, în primă instanță la curtea de apel.

Sub aspectul

competenței materiale de soluționare a cauzei este irelevantă împrejurarea că a

fost chemat în judecată Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului care este o autoritate publică centrală, având în vedere că art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face referire la criteriul poziționării

autorității emitente a actului administrativ contestat, în sistemul

autorităților publice.

Instanța de control

judiciar mai reține că, într-adevăr, instituțiile de învățământ superior, fie

ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite

prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării

ciclului de pregătire urmat de reclamant) însă acest fapt nu le plasează în

vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această

reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se

manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior

cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma

prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Prin urmare, aceste

universități nu îndeplinesc cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificate drept organe ale autorității publice centrale. De altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru instituția în cauză și astfel

nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

Potrivit art. 10

alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004:

"Litigiile

privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se

soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele

privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se

soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Specificul litigiilor

care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația

publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric, în cauză fiind aplicabil primul criteriu menționat.

În plus, se impune a

fi subliniat că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de

contencios administrativ, în raport cu împrejurarea că Universitățile sunt autorități

publice locale, având în vedere și prevederile art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc.

civ.

soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art. 312 alin. (6) din C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite

cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de I. (S.) C.G. împotriva Sentinței nr. 321 din 18 ianuarie 2012 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București,

secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 8 martie 2013.

Procesat de GGC - CL