ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3107/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta I. (S., anterior căsătoriei) C.G., a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Universitatea "S.H.", obligarea pârâților la efectuarea demersurilor în vederea eliberării și recunoașterii diplomei de licență ce atestă calitatea sa de licențiat în Management, specializarea Managementul Serviciilor și Managementul Investițiilor, precum și emiterea diplomei de licență.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând daune morale și materiale suferite ca urmare întârzierii nejustificate/neeliberării diplomei de licență. În fapt, reclamanta a arătat că a fost studentă a Universității "S.H.", promoția 2006 - 2009, Facultatea de Management Financiar-Contabil, specializarea Management, la forma de învățământ "frecvență redusă". În sesiunea din iulie 2009, a susținut și promovat examenul de licență, în cadrul Universității "S.H.", cu nota 9,40, potrivit dispozițiilor art. 60 din Legea învățământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

2. Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 321 din 18 ianuarie 2012, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, a respins acțiunea și cererea de chemare în garanție ca neîntemeiate. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este neîntemeiată, având în vedere că există identitate între persoana acestui pârât și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, potrivit dispozițiilor H.G.

nr. 81/2010, pârâtul fiind organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, având rol de sinteză și coordonare în aplicarea Strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului, urmând a fi apreciat pe fond dacă refuzul adresat reclamantei în soluționarea cererii acesteia de a-i fi eliberată diploma de licență a avut un caracter nejustificat. Pe fondul cauzei, instanța a constatat că susținerile reclamantei sunt neîntemeiate, întemeindu-se pe interpretarea necorespunzătoare a dispozițiilor legale invocate în solicitarea adresată pârâților de a-i fi eliberată diploma de licență.

3. Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta I. (S.) C.G. Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., respectiv faptul că instanța a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale. S-a arătat că adeverința prin care i-a fost recunoscută calitatea de licențiată în management nu a fost niciodată contestată sau anulată și se bucură de prezumția de validitate. De asemenea, intimații-pârâți nu au contestat faptul că reclamanta are dreptul la eliberarea diplomei de licență.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței materiale a primei instanțe. 1. Argumentele corespunzătoare motivului de ordine publică Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea cauzei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Obiectul prezentului litigiu îl constituie obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei de licență, ca urmare a studiilor universitare efectuate de către reclamante. Instanța de control judiciar constată că universitatea este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică". Prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ, stabilindu-se astfel că este o persoană juridică asimilată unei autorități publice, competentă să presteze un serviciu public.

Înalta Curte apreciază că această universitate reprezintă o unitate descentralizată de învățământ, parte a sistemului național de învățământ, dar nu este instituție publică centrală ale cărei acte administrative, tipice sau asimilate, să poată fi contestate, în primă instanță la curtea de apel. Sub aspectul competenței materiale de soluționare a cauzei este irelevantă împrejurarea că a fost chemat în judecată Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului care este o autoritate publică centrală, având în vedere că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face referire la criteriul poziționării autorității emitente a actului administrativ contestat, în sistemul autorităților publice.

Instanța de control judiciar mai reține că, într-adevăr, instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamant) însă acest fapt nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Prin urmare, aceste universități nu îndeplinesc cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificate drept organe ale autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru instituția în cauză și astfel nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

Potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric, în cauză fiind aplicabil primul criteriu menționat. În plus, se impune a fi subliniat că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ, în raport cu împrejurarea că Universitățile sunt autorități publice locale, având în vedere și prevederile art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art. 312 alin. (6) din C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de I. (S.) C.G. împotriva Sentinței nr. 321 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 martie 2013. Procesat de GGC - CL