ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5504/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta I.M.

a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, solicitând următoarele: - anularea Ordinelor Ministrului Justiției nr. 2120/C/2011 din data de 17 octombrie 2011 și nr. 2161/C/2011, în privința mențiunilor din acest ordin, privitoare la reclamantă, referitoare la cuantumul indemnizației de încadrare brută lunară, cuantumul sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și cuantumul sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru asigurarea confidențialității; - obligarea pârâtului să emită un ordin prin care să ia în considerare că începând cu data de 01 iulie 2011, perioada care reprezintă vechime în magistratură pentru reclamantă este de „peste 3 ani” și prin care să se stabilească indemnizația de încadrare pe baza coeficientului de multiplicare 13,50, începând cu data de 01 iulie 2011. Prin sentința civilă nr. 1702 din 9 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta I.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că în privința judecătorilor stagiari nu este aplicabil coeficientul de multiplicare de 13,50, coeficient condiționat de validarea examenului de capacitate și aplicabil inclusiv pentru perioada dintre data validării examenului de capacitate și data intrării în vigoare a actului de numire de către Președintele României. Instanța a mai reținut că argumentele reclamantei, potrivit cărora dispozițiile Anexei la O.U.G. nr. 27/2006 nu condiționează promovarea examenului de capacitate pentru încadrarea în coeficientul de multiplicare 13,50, fiind suficientă dovada vechimii în magistratură de peste 3 ani, nu atestă nelegalitatea ordinului nr. 2120 din 17 octombrie 2011, cât timp O.U.G.

nr. 27/2006 condiționează încadrarea judecătorilor care funcționează la judecătorii în acest coeficient de multiplicare de promovarea și validarea examenului de capacitate, în cazul judecătorilor stagiari, sau de numirea în funcția de judecător definitiv fără susținerea examenului de capacitate. Instanța a apreciat că tratamentul diferențiat în privința salarizării este justificat obiectiv, raportat la natura și complexitatea cauzelor pe care le pot soluționa judecătorii stagiari, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, fiind în afara oricărei discuții existența unor situații comparabile.

A mai reținut instanța că, în raport de dispozițiile art. 4 din O.U.G nr. 27/2006, este evident că sporul de stabilitate sau de fidelitate nu se acordă pentru întreaga vechime în magistratură ori în alte funcții juridice, considerate ca vechime în magistratură și pentru care se acordă sporul de vechime în muncă, ci exclusiv pentru vechimea efectivă numai în funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Curtea Supremă de Justiție sau de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor. Curtea a apreciat că tratamentul diferit aplicat de Ministerul Public procurorilor stagiari, ca și soluțiile diferite pronunțate la nivelul acestei instanțe, nu constituie un argument pentru recunoașterea drepturilor pretinse de reclamantă, cât timp convingerea instanței nu poate reprezenta decât rezultatul analizei situației de fapt și a dispozițiilor legale incidente acesteia.

În condițiile și pentru considerentele în baza cărora instanța a constatat că ordinul contestat este legal emis, aceasta a apreciat că se impune respingerea acțiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta I.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată, în esență, că sentința atacată este nelegală, instanța de fond în mod greșit apreciind că, în calitate de judecător stagiar, nu i se poate aplica reclamantei coeficientul de multiplicare 13,50 în privința salarizării. Mai arată recurenta că, faptul că în anul 2011, potrivit Legii nr. 284/2010 și a Legii nr. 285/2010, drepturile salariale au fost calculate avându-se în vedere indemnizația de încadrare brută lunară stabilită potrivit reglementării în vigoare la data de 31 decembrie 2009, respectiv O.U.G.

nr. 27/2006, nicidecum nu poate duce la concluzia aplicării prevederilor art. 36 alin. (2) din acest act normativ. Potrivit art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006, împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare la, secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri, iar hotărârile pronunțate sunt irevocabile. Ulterior, art. 36 din O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogat de art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 330/2009. Recurenta arată că, având în vedere că începând cu anul 2010 legiuitorul nu a mai prevăzut expres că hotărârile pronunțate în astfel de cauze sunt irevocabile, precum și prevederile art. 282 1 și art. 299 alin. (1) și alin. (1 1 ) C. proc.

civ., apreciază că aceste hotărâri pot fi atacate cu recurs. Reiterând considerentele expuse în cererea de chemare în judecată, recurenta arată că prin admiterea unor acțiuni similare cu ale sale, prin hotărâri rămase irevocabile, se creează o situație de discriminare între persoane aflate în situații identice, datorită interpretării și aplicării diferite a legii de către instanțele de judecată. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepția inadmisibilității, invocată în cauză, este neîntemeiată, iar recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Excepția inadmisibilității recursului, invocată de Ministerul Justiției, va fi respinsă, având în vedere că dispozițiile art. 7 alin. (2) teza finală din Legea nr. 274/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care prevăd că hotărârile pronunțate sunt irevocabile, au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 652 din 28 iunie 2012, publicată în M. Of. al României la data de 11 iulie 2012. În acest fel, deși în hotărâre se menționează „irevocabil”, ca urmare a declarării ca neconstituțional a textului, hotărârea poate fi atacată cu recurs.

Chiar dacă sentința a fost pronunțată anterior declarării ca neconstituțional a textului din lege, având în vedere prevederile art. 31 alin. (3) teza finală din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora pe durata termenului de 45 de zile dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept, deși sentința are mențiunea irevocabilă, nu se poate susține inadmisibilitatea recursului. Pe fondul recursului, instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Astfel, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că reclamanta a contestat ordinul în litigiu pentru considerentul că în mod greșit i-a fost aplicat coeficientul de multiplicare de 9,00, precum și pentru considerentul că pârâtul nu a reținut vechimea sa reală în magistratură. În ceea ce privește coeficientul de multiplicare avut în vedere la emiterea ordinului contestat, instanța de fond a constatat în mod corect că reclamanta beneficiază de coeficientul de multiplicare de 9,00 și nu de 13,50, aplicabil numai după validarea examenului de capacitate, așa cum în mod legal a reținut și pârâtul. Astfel, potrivit art. 3 din O.U.G.

nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției și a notei cuprinsă în anexa la ordonanță, „judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență”.

Potrivit lit. a) pct. 28 din anexa 1 cuprinzând „Indemnizațiile judecătorilor, procurorilor și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare”, judecătorii și procurorii de judecătorie, cu peste 3 ani vechime, beneficiază de un coeficient de multiplicare de 13,50. Prin nota 3, subsecventă anexei menționate, se prevede că „După validarea examenului de capacitate, inclusiv în perioada prevăzută la art. 31 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, republicată, judecătorilor și procurorilor li se aplică coeficientul prevăzut la lit. a) pct. 28. Același coeficient se aplică și judecătorilor și procurorilor definitivi la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu o vechime mai mică de 3 ani”.

În privința judecătorilor stagiari nu este aplicabil coeficientul de multiplicare de 13,50, coeficient condiționat de validarea examenului de capacitate și aplicabil inclusiv pentru perioada dintre data validării examenului de capacitate și data intrării în vigoare a actului de numire de către Președintele României. În mod corect a apreciat instanța de fond că nu atestă nelegalitatea ordinului nr. 2120 din 17 octombrie 2011 argumentele reclamantei, potrivit cărora dispozițiile Anexei la O.U.G. nr. 27/2006 nu condiționează promovarea examenului de capacitate pentru încadrarea în coeficientul de multiplicare 13,50, fiind suficientă dovada vechimii în magistratură de peste 3 ani, atâta timp cât, așa cum s-a reținut anterior, O.U.G.

nr. 27/2006 condiționează încadrarea judecătorilor care funcționează la judecătorii în acest coeficient de multiplicare de promovarea și validarea examenului de capacitate, în cazul judecătorilor stagiari, sau de numirea în funcția de judecător definitiv fără susținerea examenului de capacitate. Așadar, O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției statuează că indemnizația stabilită pe baza coeficientului de multiplicare 13,50, fiind corespunzătoare unui judecător definitiv, se acordă numai după validarea examenului de capacitate în cazul absolvenților Institutului Național al Magistraturii, situație corespunzătoare recurentei-reclamante.

Instanța de fond a reținut în mod corect că tratamentul diferențiat, în ceea ce privește salarizarea unui judecător definitiv față de un judecător stagiar, este justificat obiectiv, raportat la natura și complexitatea cauzelor pe care le pot soluționa judecătorii stagiari, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, fiind în afara oricărei discuții existența unor situații comparabile. Prin O.U.G. nr. 27/2006 se face o distincție clară între indemnizația de încadrare corespunzătoare unui judecător stagiar și cea prevăzută pentru un judecător definitiv, tocmai prin aplicarea unor coeficienți de multiplicare diferiți, cum este cazul celui de 13,50, pe care legea îl condiționează de validarea examenului de capacitate și de dobândirea, pe această cale, a calității de judecător definitiv.

Ulterior, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice s-au abrogat o serie de reglementări cuprinse în O.U.G.

nr. 27/2006, nu însă și cele referitoare la determinarea indemnizației la care sunt îndreptățiți magistrații, în acest sens fiind prevederile art. 5 din anexa VI, potrivit cărora: „(1) Prin derogare de la prevederile art. 30 alin. (1) din cap. IV al părții a II-a din prezenta lege, începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) se stabilesc astfel: la indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile și majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum și adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a)." Este de observat și faptul că prin Legea nr. 330/2009 se menține salarizarea diferită a judecătorilor și procurorilor stagiari față de cei definitivi, așa fiind prevederile art. 8 din anexa VI potrivit cărora: „(1) Bursele auditorilor de justiție se stabilesc potrivit coeficientului de ierarhizare prevăzut la nr. crt.

27 din anexa nr. VI/1. (2) După validarea examenului de capacitate, inclusiv în perioada prevăzută la art. 31 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorilor, procurorilor și personalului de specialitate juridică asimilat acestora li se aplică indemnizația de încadrare brută lunară stabilită conform coeficienților de ierarhizare prevăzuți la nr. crt. 25 și 26, după caz, din anexa nr. VI/1”. În mod corect Curtea de Apel București a reținut că sporul de stabilitate sau de fidelitate nu se acordă pentru întreaga vechime în magistratură, ori în alte funcții juridice, considerate ca vechime în magistratură, pentru care se acordă spor de vechime în muncă, ci exclusiv pentru vechimea efectivă numai în funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Curtea Supremă de Justiție sau de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor.

Perioada în care recurenta-reclamantă a fost consilier juridic constituie vechime în magistratură și poate fi valorificată doar la acordarea pensiei de serviciu, iar nu la acordarea drepturilor salariale pentru vechimea în funcție, la stabilirea clasei de salarizare în raport cu vechimea în funcție etc. Prin urmare, recunoașterea întregii perioade în care o persoană a desfășurat activitate juridică potrivit art. 86 ca vechime în magistratură, pentru calcularea tuturor drepturilor unui magistrat în funcție, ar lipsi de sens prevederile pct. 1 din Nota la Cap. l al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, care stabilesc că dreptul respectiv se acordă doar în raport cu vechimea avută numai în funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție sau de personal asimilat judecătorilor și procurorilor.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția inadmisibilității recursului invocată de intimatul-pârât Ministerul Justiției. Respinge recursul declarat de reclamanta I.M. împotriva sentinței civile nr. 1702 din 9 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai 2013.