ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5504/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5504/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta I.M. a chemat

în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, solicitând

următoarele:

- anularea Ordinelor Ministrului

Justiției nr. 2120/C/2011 din data de 17 octombrie 2011 și nr. 2161/C/2011, în privința

mențiunilor din acest ordin, privitoare la reclamantă, referitoare la cuantumul

indemnizației de încadrare brută lunară, cuantumul sporului pentru condiții de muncă

grele, vătămătoare sau periculoase și cuantumul sporurilor pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică și pentru asigurarea confidențialității;

- obligarea pârâtului

să emită un ordin prin care să ia în considerare că începând cu data de 01

iulie 2011, perioada care reprezintă vechime în magistratură pentru reclamantă este

de „peste 3 ani” și prin care să se stabilească indemnizația de încadrare pe baza

coeficientului de multiplicare 13,50, începând cu data de 01 iulie 2011.

Prin sentința civilă

nr. 1702 din 9 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta I.M., în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că în privința judecătorilor

stagiari nu este aplicabil coeficientul de multiplicare de 13,50, coeficient condiționat

de validarea examenului de capacitate și aplicabil inclusiv pentru perioada dintre

data validării examenului de capacitate și data intrării în vigoare a actului de

numire de către Președintele României.

Instanța a mai reținut

că argumentele reclamantei, potrivit cărora dispozițiile Anexei la O.U.G. nr. 27/2006

nu condiționează promovarea examenului de capacitate pentru încadrarea în coeficientul

de multiplicare 13,50, fiind suficientă dovada vechimii în magistratură de peste

3 ani, nu atestă nelegalitatea ordinului nr. 2120 din 17 octombrie 2011, cât timp

O.U.G. nr. 27/2006 condiționează încadrarea judecătorilor care funcționează la judecătorii

în acest coeficient de multiplicare de promovarea și validarea examenului de capacitate,

în cazul judecătorilor stagiari, sau de numirea în funcția de judecător definitiv

fără susținerea examenului de capacitate.

Instanța a apreciat că

tratamentul diferențiat în privința salarizării este justificat obiectiv, raportat

la natura și complexitatea cauzelor pe care le pot soluționa judecătorii stagiari,

potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, fiind în afara oricărei discuții

existența unor situații comparabile.

A mai reținut instanța

că, în raport de dispozițiile art. 4 din O.U.G nr. 27/2006, este evident că sporul

de stabilitate sau de fidelitate nu se acordă pentru întreaga vechime în magistratură

ori în alte funcții juridice, considerate ca vechime în magistratură și pentru care

se acordă sporul de vechime în muncă, ci exclusiv pentru vechimea efectivă numai

în funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Curtea Supremă de Justiție

sau de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor.

Curtea a apreciat că tratamentul

diferit aplicat de Ministerul Public procurorilor stagiari, ca și soluțiile diferite

pronunțate la nivelul acestei instanțe, nu constituie un argument pentru recunoașterea

drepturilor pretinse de reclamantă, cât timp convingerea instanței nu poate reprezenta

decât rezultatul analizei situației de fapt și a dispozițiilor legale incidente

acesteia. În condițiile și pentru considerentele în baza cărora instanța a constatat

că ordinul contestat este legal emis, aceasta a apreciat că se impune respingerea

acțiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta I.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

declarat se arată, în esență, că sentința atacată este nelegală, instanța de fond

în mod greșit apreciind că, în calitate de judecător stagiar, nu i se poate aplica

reclamantei coeficientul de multiplicare 13,50 în privința salarizării.

Mai arată recurenta că,

faptul că în anul 2011, potrivit Legii nr. 284/2010 și a Legii nr. 285/2010, drepturile

salariale au fost calculate avându-se în vedere indemnizația de încadrare brută

lunară stabilită potrivit reglementării în vigoare la data de 31 decembrie 2009,

respectiv O.U.G. nr. 27/2006, nicidecum nu poate duce la concluzia aplicării prevederilor

art. 36 alin. (2) din acest act normativ.

Potrivit art. 36

alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006, împotriva hotărârilor organelor prevăzute la

alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare la, secția

de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru

hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau,

după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri, iar hotărârile

pronunțate sunt irevocabile.

Ulterior, art. 36 din

O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogat de art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 330/2009.

Recurenta arată că, având

în vedere că începând cu anul 2010 legiuitorul nu a mai prevăzut expres că hotărârile

pronunțate în astfel de cauze sunt irevocabile, precum și prevederile art. 282

1

și art. 299 alin. (1) și alin. (1

1

) C. proc. civ., apreciază că aceste

hotărâri pot fi atacate cu recurs.

Reiterând considerentele

expuse în cererea de chemare în judecată, recurenta arată că prin admiterea unor

acțiuni similare cu ale sale, prin hotărâri rămase irevocabile, se creează o situație

de discriminare între persoane aflate în situații identice, datorită interpretării

și aplicării diferite a legii de către instanțele de judecată.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că excepția inadmisibilității, invocată în cauză, este neîntemeiată,

iar recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Excepția inadmisibilității

recursului, invocată de Ministerul Justiției, va fi respinsă, având în vedere că

dispozițiile art. 7 alin. (2) teza finală din Legea nr. 274/2010 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice, care prevăd că hotărârile pronunțate

sunt irevocabile, au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale

nr. 652 din 28 iunie 2012, publicată în M. Of. al României la data de 11 iulie 2012.

În acest fel, deși în

hotărâre se menționează „irevocabil”, ca urmare a declarării ca neconstituțional

a textului, hotărârea poate fi atacată cu recurs.

Chiar dacă sentința a

fost pronunțată anterior declarării ca neconstituțional a textului din lege, având

în vedere prevederile art. 31 alin. (3) teza finală din Legea nr. 47/1992, potrivit

cărora pe durata termenului de 45 de zile dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale

sunt suspendate de drept, deși sentința are mențiunea irevocabilă, nu se poate susține

inadmisibilitatea recursului.

Pe fondul recursului,

instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse

de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul

probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Astfel, Înalta Curte constată,

în acord cu instanța de fond, că reclamanta a contestat ordinul în litigiu pentru

considerentul că în mod greșit i-a fost aplicat coeficientul de multiplicare de

9,00, precum și pentru considerentul că pârâtul nu a reținut vechimea sa reală în

magistratură.

În ceea ce privește coeficientul

de multiplicare avut în vedere la emiterea ordinului contestat, instanța de fond

a constatat în mod corect că reclamanta beneficiază de coeficientul de multiplicare

de 9,00 și nu de 13,50, aplicabil numai după validarea examenului de capacitate,

așa cum în mod legal a reținut și pârâtul.

Astfel, potrivit art.

3 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor,

procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției și a notei cuprinsă

în anexa la ordonanță, „judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și

magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație

de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor,

cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea

nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorii

de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care

face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență”.

Potrivit lit. a) pct.

28 din anexa 1 cuprinzând „Indemnizațiile judecătorilor, procurorilor și ale personalului

de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor potrivit Legii

nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările

și completările ulterioare”, judecătorii și procurorii de judecătorie, cu peste

3 ani vechime, beneficiază de un coeficient de multiplicare de 13,50.

Prin nota 3, subsecventă

anexei menționate, se prevede că „După validarea examenului de capacitate, inclusiv

în perioada prevăzută la art. 31 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, republicată,

judecătorilor și procurorilor li se aplică coeficientul prevăzut la lit. a)

pct. 28. Același coeficient se aplică și judecătorilor și procurorilor definitivi

la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu o vechime mai mică

de 3 ani”.

În privința judecătorilor

stagiari nu este aplicabil coeficientul de multiplicare de 13,50, coeficient condiționat

de validarea examenului de capacitate și aplicabil inclusiv pentru perioada dintre

data validării examenului de capacitate și data intrării în vigoare a actului de

numire de către Președintele României.

În mod corect a apreciat

instanța de fond că nu atestă nelegalitatea ordinului nr. 2120 din 17 octombrie

2011 argumentele reclamantei, potrivit cărora dispozițiile Anexei la O.U.G. nr.

27/2006 nu condiționează promovarea examenului de capacitate pentru încadrarea în

coeficientul de multiplicare 13,50, fiind suficientă dovada vechimii în magistratură

de peste 3 ani, atâta timp cât, așa cum s-a reținut anterior, O.U.G. nr. 27/2006

condiționează încadrarea judecătorilor care funcționează la judecătorii în acest

coeficient de multiplicare de promovarea și validarea examenului de capacitate,

în cazul judecătorilor stagiari, sau de numirea în funcția de judecător definitiv

fără susținerea examenului de capacitate.

Așadar, O.U.G. nr. 27/2006

privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii

de personal din sistemul justiției statuează că indemnizația stabilită pe baza coeficientului

de multiplicare 13,50, fiind corespunzătoare unui judecător definitiv, se acordă

numai după validarea examenului de capacitate în cazul absolvenților Institutului

Național al Magistraturii, situație corespunzătoare recurentei-reclamante.

Instanța de fond a reținut

în mod corect că tratamentul diferențiat, în ceea ce privește salarizarea unui judecător

definitiv față de un judecător stagiar, este justificat obiectiv, raportat la natura

și complexitatea cauzelor pe care le pot soluționa judecătorii stagiari, potrivit

art. 23 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, fiind în afara oricărei discuții existența

unor situații comparabile.

Prin O.U.G. nr. 27/2006

se face o distincție clară între indemnizația de încadrare corespunzătoare unui

judecător stagiar și cea prevăzută pentru un judecător definitiv, tocmai prin aplicarea

unor coeficienți de multiplicare diferiți, cum este cazul celui de 13,50, pe care

legea îl condiționează de validarea examenului de capacitate și de dobândirea, pe

această cale, a calității de judecător definitiv.

Ulterior, prin intrarea

în vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit

din fonduri publice s-au abrogat o serie de reglementări cuprinse în O.U.G. nr.

27/2006, nu însă și cele referitoare la determinarea indemnizației la care sunt

îndreptățiți magistrații, în acest sens fiind prevederile art. 5 din anexa VI, potrivit

cărora:

„(1) Prin derogare de

la prevederile art. 30 alin. (1) din cap. IV al părții a II-a din prezenta lege,

începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv

salariile de bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) se stabilesc astfel:

la indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite

potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile și

majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum și adaosurile

prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a)."

Este de observat și faptul

că prin Legea nr. 330/2009 se menține salarizarea diferită a judecătorilor și procurorilor

stagiari față de cei definitivi, așa fiind prevederile art. 8 din anexa VI potrivit

cărora: „(1) Bursele auditorilor de justiție se stabilesc potrivit coeficientului

de ierarhizare prevăzut la nr. crt. 27 din anexa nr. VI/1.

(2) După validarea examenului

de capacitate, inclusiv în perioada prevăzută la art. 31 alin. (5) din Legea

nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorilor,

procurorilor și personalului de specialitate juridică asimilat acestora li se aplică

indemnizația de încadrare brută lunară stabilită conform coeficienților de ierarhizare

prevăzuți la nr. crt. 25 și 26, după caz, din anexa nr. VI/1”.

În mod corect Curtea de

Apel București a reținut că sporul de stabilitate sau de fidelitate nu se acordă

pentru întreaga vechime în magistratură, ori în alte funcții juridice, considerate

ca vechime în magistratură, pentru care se acordă spor de vechime în muncă, ci exclusiv

pentru vechimea efectivă numai în funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent

la Curtea Supremă de Justiție sau de personal de specialitate juridică asimilat

judecătorilor și procurorilor.

Perioada în care recurenta-reclamantă

a fost consilier juridic constituie vechime în magistratură și poate fi valorificată

doar la acordarea pensiei de serviciu, iar nu la acordarea drepturilor salariale

pentru vechimea în funcție, la stabilirea clasei de salarizare în raport cu vechimea

în funcție etc.

Prin urmare, recunoașterea

întregii perioade în care o persoană a desfășurat activitate juridică potrivit

art. 86 ca vechime în magistratură, pentru calcularea tuturor drepturilor unui magistrat

în funcție, ar lipsi de sens prevederile pct. 1 din Nota la Cap. l al Anexei VI

la Legea nr. 284/2010, care stabilesc că dreptul respectiv se acordă doar în raport

cu vechimea avută numai în funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent

la Înalta Curte de Casație și Justiție sau de personal asimilat judecătorilor și

procurorilor.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite,

iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității

recursului invocată de intimatul-pârât Ministerul Justiției.

Respinge recursul declarat

de reclamanta I.M. împotriva sentinței civile nr. 1702 din 9 martie 2012 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 31 mai 2013.