ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 840/2014

Asupra conflictului

de competență constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Constanța la data de 12 februarie 2013, reclamanta S.P.  a chemat

în judecată pe pârâții S.V., S.I. și I.M. solicitând instanței ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se constate calitatea de moștenitori a părților

de pe urma defunctului S.I., să se constate cotele succesorale și masa

succesorală.

Totodată, s-a

solicitat ieșirea din indiviziune asupra bunurilor ce fac parte din masa

succesorală.

Prin Sentința civilă

nr. 8764 din 12 iunie 2013, Judecătoria Constanța a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Botoșani, reținând în motivarea

soluției sale, raportat la dispozițiile art. 14 C. proc. civ., potrivit cărora,

cererile privitoare la moștenire sunt de competența instanței celei din urmă

domiciliu al defunctului, împrejurarea că ultimul domiciliu al defunctului a

fost în sat Sulița, com. Blândești, jud. Botoșani, astfel cum rezultă din

certificatul de deces emis de Primăria municipiului Constanța.

Potrivit Hotărârii de

Guvern nr. 337 din 9 iulie 1993 privind stabilirea circumscripțiilor

judecătoriilor și parchetelor de pe lângă judecătorii, localitatea Blândești

este arondată Judecătoriei Botoșani

Astfel învestită,

Judecătoria Botoșani, prin Sentința civilă nr. 305 din 16 ianuarie 2014, a

constatat necompetența teritorială a acestei instanțe, a declinat competența în

favoarea Judecătoriei Constanța și, constatând ivit conflictul negativ de

competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea

soluționării conflictului.

Pentru a hotărî

astfel, această din urmă instanță a reținut că, în raport de cererea

reclamantei de a se stabili calitatea de moștenitor a părților și masa

succesorală după defunctul S.I., ce are caracter principal față de cererea de

ieșire din indiviziune, competența de soluționare a prezentei cereri de partaj

revine instanței celui din urmă domiciliu al defunctului, fiind vorba de o

competență teritorială exclusivă ce poate fi invocată din oficiu și pe care

părțile nu o pot înlătura, potrivit art. 19 C. proc. civ.

Prin noțiunea de

"ultim domiciliu al defunctului" nu se înțelege în mod restrictiv

doar domiciliul înscris în buletinul de identitate, interesând în realitate

ultima locuință efectivă a defunctului. În raport de aceste dispoziții legale

și față de cele arătate cu privire la ultimul domiciliu al defunctului,

instanța a reținut că, deși în certificatul de deces se menționează domiciliul

defunctului ca fiind în localitatea Sulița, com. Blândești, jud. Botoșani, din

înscrisurile depuse la dosar rezultă că acesta avea, la data decesului,

locuința efectivă în municipiul Constanța; în plus, chiar și anterior

decesului, acesta locuia efectiv în această localitate. Astfel, în anul 1972,

figurând cu domiciliul în Palazu Mare, jud. Constanța, soții S.I. și S.P. au

achiziționat, prin contract cu dare în plată, un teren în suprafață de 350 mp

în vatra orașului Constanța în vederea construirii unui loc de casă, locuința

ce a fost construită până în anul 1975, conform celor reținute în

considerentele Sentinței civile nr. 10805 din 01 iunie 2011 și pentru care s-a

plătit impozit și la care au fost efectuat branșamente. De asemenea, conform

relațiilor primite de la Primăria com. Blândești, acesta nu figurează

înregistrat în evidențe cu bunuri pe raza localității în timp ce, potrivit

relațiilor primite de la Primăria municipiului Constanța, defunctul figura cu

terenul dat în plată și locuința de pe acest teren (prin moștenitorii săi). În

raport de cele arătate, rezultă în mod evident că ultima locuința efectivă a

defunctului S.I. a fost în municipiul Constanța, localitate în care a locuit

din anul 1972/1975 până la momentul decesului. Pe cale de consecință, ultimul

domiciliu al defunctului nu poate fi decât în municipiul Constanța, localitate

în care acesta a decedat și în care se află bunurile sale mai importante.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în

baza art. 22 alin. 3 raportat la art. 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Potrivit art. 14 pct.

2 C. proc. civ., în materie de moștenire, sunt de competența instanței

ultimului domiciliu al defunctului, cererile privitoare la moștenire, precum și

cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva

celuilalt.

Competența

teritorială în materie este absolută, reglementată de norme imperative, de la

care părțile nu pot deroga, după cum au reținut, de altfel, ambele instanțe

aflate în conflict.

Rațiunea textului

constă în aceea că, la locul ultimului domiciliu al defunctului, se găsesc în

mod obișnuit majoritatea sau cele mai importante bunuri ale acestuia,

documentele referitoare la moștenire, astfel încât probatoriul poate fi

administrat în condiții optime.

Pe de altă parte,

interesează care este situația de fapt concretă, iar nu domiciliul înscris în

actul de identitate, în cazul în care defunctul locuia efectiv în altă parte.

Fiind vorba despre o

chestiune de fapt, dovada locului ultimului domiciliu se poate face, în

principiu, prin orice mijloc de probă.

De regulă, dovada

ultimului domiciliu se face cu mențiunile din actul de identitate sau

certificatul de deces al persoanei care lasă moștenirea.

Nimic nu se opune,

însă, ca prin orice alt mijloc de dovadă, să se probeze că domiciliul persoanei

este într-o altă localitate decât aceea unde a fost înregistrată.

În speță, conform

mențiunilor din notele de ședință depuse de reclamantă rezultă că, din anul

1970 și până la deces (intervenit la 14 septembrie 1987, în municipiul

Constanța, potrivit certificatului de deces), S.I., a cărei succesiune formează

obiectul litigiului de față, a avut domiciliul în municipiul Constanța, str. P.

(actual V.), iar împrejurarea că în certificatul de deces este menționat

domiciliul din sat Sulița, com. Blândești, jud. Botoșani se datorează faptului

că acesta nu a avut posibilitatea legală de a-și întocmi actul de identitate cu

domiciliul din Constanța, având în vedere că la acea vreme, orașul Constanța

era considerat "oraș închis".

Pe de altă parte, așa

cum în mod corect a reținut Judecătoria Botoșani, din înscrisurile aflate la

dosar rezultă că în anul 1972, soții S.I. și S.P. au achiziționat, prin

contract cu dare în plată, un teren în suprafață de 350 mp în vatra orașului

Constanța în vederea construirii unui loc de casă, locuință ce a fost

construită până în anul 1975, conform celor reținute în considerentele

Sentinței civile nr. 10805 din 01 iunie 2011 și pentru care s-a plătit impozit

și la care au fost efectuat branșamente.

Totodată, conform

relațiilor primite de la Primăria comunei Blândești, defunctul nu figurează

înregistrat în evidențe cu bunuri pe raza localității în timp ce, potrivit

relațiilor primite de la Primăria municipiului Constanța, acesta figura cu

terenul dat în plată și locuința de pe acest teren (prin moștenitorii săi).

Prin urmare, acest

domiciliu reprezintă locuința statornică și principală a defunctului (având în

vedere și perioada îndelungată de timp cât a locuit la acea adresă și care

confirmă susținerile reclamantei din notele de ședință depuse în dosarul

Judecătoriei Botoșani), chiar dacă nu este trecut în actul de identitate al

persoanei și nici în evidențele informatizate, fiind relevant, din punct de

vedere juridic, în stabilirea competenței teritoriale, în condițiile art. 14 C.

proc. civ.

În concluzie,

instanța competentă să soluționeze acțiunea este cea în a cărei rază

teritorială se află acest domiciliu, și anume Judecătoria Constanța, potrivit

art. 14 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2014.

Procesat

de GGC - NN