ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 840/2014

Asupra conflictului de competență constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 12 februarie 2013, reclamanta S.P. a chemat în judecată pe pârâții S.V., S.I. și I.M. solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate calitatea de moștenitori a părților de pe urma defunctului S.I., să se constate cotele succesorale și masa succesorală. Totodată, s-a solicitat ieșirea din indiviziune asupra bunurilor ce fac parte din masa succesorală. Prin Sentința civilă nr. 8764 din 12 iunie 2013, Judecătoria Constanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Botoșani, reținând în motivarea soluției sale, raportat la dispozițiile art. 14 C. proc.

civ., potrivit cărora, cererile privitoare la moștenire sunt de competența instanței celei din urmă domiciliu al defunctului, împrejurarea că ultimul domiciliu al defunctului a fost în sat Sulița, com. Blândești, jud. Botoșani, astfel cum rezultă din certificatul de deces emis de Primăria municipiului Constanța. Potrivit Hotărârii de Guvern nr. 337 din 9 iulie 1993 privind stabilirea circumscripțiilor judecătoriilor și parchetelor de pe lângă judecătorii, localitatea Blândești este arondată Judecătoriei Botoșani Astfel învestită, Judecătoria Botoșani, prin Sentința civilă nr. 305 din 16 ianuarie 2014, a constatat necompetența teritorială a acestei instanțe, a declinat competența în favoarea Judecătoriei Constanța și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, această din urmă instanță a reținut că, în raport de cererea reclamantei de a se stabili calitatea de moștenitor a părților și masa succesorală după defunctul S.I., ce are caracter principal față de cererea de ieșire din indiviziune, competența de soluționare a prezentei cereri de partaj revine instanței celui din urmă domiciliu al defunctului, fiind vorba de o competență teritorială exclusivă ce poate fi invocată din oficiu și pe care părțile nu o pot înlătura, potrivit art. 19 C. proc. civ. Prin noțiunea de "ultim domiciliu al defunctului" nu se înțelege în mod restrictiv doar domiciliul înscris în buletinul de identitate, interesând în realitate ultima locuință efectivă a defunctului.

În raport de aceste dispoziții legale și față de cele arătate cu privire la ultimul domiciliu al defunctului, instanța a reținut că, deși în certificatul de deces se menționează domiciliul defunctului ca fiind în localitatea Sulița, com. Blândești, jud. Botoșani, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că acesta avea, la data decesului, locuința efectivă în municipiul Constanța; în plus, chiar și anterior decesului, acesta locuia efectiv în această localitate. Astfel, în anul 1972, figurând cu domiciliul în Palazu Mare, jud. Constanța, soții S.I. și S.P. au achiziționat, prin contract cu dare în plată, un teren în suprafață de 350 mp în vatra orașului Constanța în vederea construirii unui loc de casă, locuința ce a fost construită până în anul 1975, conform celor reținute în considerentele Sentinței civile nr. 10805 din 01 iunie 2011 și pentru care s-a plătit impozit și la care au fost efectuat branșamente.

De asemenea, conform relațiilor primite de la Primăria com. Blândești, acesta nu figurează înregistrat în evidențe cu bunuri pe raza localității în timp ce, potrivit relațiilor primite de la Primăria municipiului Constanța, defunctul figura cu terenul dat în plată și locuința de pe acest teren (prin moștenitorii săi). În raport de cele arătate, rezultă în mod evident că ultima locuința efectivă a defunctului S.I. a fost în municipiul Constanța, localitate în care a locuit din anul 1972/1975 până la momentul decesului. Pe cale de consecință, ultimul domiciliu al defunctului nu poate fi decât în municipiul Constanța, localitate în care acesta a decedat și în care se află bunurile sale mai importante.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. 3 raportat la art. 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 14 pct. 2 C. proc. civ., în materie de moștenire, sunt de competența instanței ultimului domiciliu al defunctului, cererile privitoare la moștenire, precum și cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva celuilalt. Competența teritorială în materie este absolută, reglementată de norme imperative, de la care părțile nu pot deroga, după cum au reținut, de altfel, ambele instanțe aflate în conflict. Rațiunea textului constă în aceea că, la locul ultimului domiciliu al defunctului, se găsesc în mod obișnuit majoritatea sau cele mai importante bunuri ale acestuia, documentele referitoare la moștenire, astfel încât probatoriul poate fi administrat în condiții optime.

Pe de altă parte, interesează care este situația de fapt concretă, iar nu domiciliul înscris în actul de identitate, în cazul în care defunctul locuia efectiv în altă parte. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada locului ultimului domiciliu se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă. De regulă, dovada ultimului domiciliu se face cu mențiunile din actul de identitate sau certificatul de deces al persoanei care lasă moștenirea. Nimic nu se opune, însă, ca prin orice alt mijloc de dovadă, să se probeze că domiciliul persoanei este într-o altă localitate decât aceea unde a fost înregistrată.

În speță, conform mențiunilor din notele de ședință depuse de reclamantă rezultă că, din anul 1970 și până la deces (intervenit la 14 septembrie 1987, în municipiul Constanța, potrivit certificatului de deces), S.I., a cărei succesiune formează obiectul litigiului de față, a avut domiciliul în municipiul Constanța, str. P. (actual V.), iar împrejurarea că în certificatul de deces este menționat domiciliul din sat Sulița, com. Blândești, jud. Botoșani se datorează faptului că acesta nu a avut posibilitatea legală de a-și întocmi actul de identitate cu domiciliul din Constanța, având în vedere că la acea vreme, orașul Constanța era considerat "oraș închis". Pe de altă parte, așa cum în mod corect a reținut Judecătoria Botoșani, din înscrisurile aflate la dosar rezultă că în anul 1972, soții S.I.

și S.P. au achiziționat, prin contract cu dare în plată, un teren în suprafață de 350 mp în vatra orașului Constanța în vederea construirii unui loc de casă, locuință ce a fost construită până în anul 1975, conform celor reținute în considerentele Sentinței civile nr. 10805 din 01 iunie 2011 și pentru care s-a plătit impozit și la care au fost efectuat branșamente. Totodată, conform relațiilor primite de la Primăria comunei Blândești, defunctul nu figurează înregistrat în evidențe cu bunuri pe raza localității în timp ce, potrivit relațiilor primite de la Primăria municipiului Constanța, acesta figura cu terenul dat în plată și locuința de pe acest teren (prin moștenitorii săi).

Prin urmare, acest domiciliu reprezintă locuința statornică și principală a defunctului (având în vedere și perioada îndelungată de timp cât a locuit la acea adresă și care confirmă susținerile reclamantei din notele de ședință depuse în dosarul Judecătoriei Botoșani), chiar dacă nu este trecut în actul de identitate al persoanei și nici în evidențele informatizate, fiind relevant, din punct de vedere juridic, în stabilirea competenței teritoriale, în condițiile art. 14 C. proc. civ. În concluzie, instanța competentă să soluționeze acțiunea este cea în a cărei rază teritorială se află acest domiciliu, și anume Judecătoria Constanța, potrivit art. 14 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2014. Procesat de GGC - NN