ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 124/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 7 octombrie 2009, reclamanta G.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând obligarea acestuia ca, prin intermediul Ambasadei României la Chișinău, să îi numească o zi în termen de 30 de zile pentru depunerea cererii și actelor necesare cu privire la redobândirea cetățeniei române. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în mai 2009, a expediat prin poștă o cerere de programare în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române și nu a primit nici un răspuns, revenind la data de 15 august 2009 cu o cerere identică, însă nu a primit răspuns nici la aceasta.

2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1402 din 19 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității cererii ca neîntemeiată, a admis cererea reclamantei G.A. împotriva pârâtului Ministerul Afacerilor Externe și a obligat pe pârât să comunice reclamantei o zi pentru depunerea cererii de redobândire a cetățeniei române și a actelor anexe, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a prezentei hotărâri. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, cu privire la excepția nulității cererii, că aceasta este neîntemeiată, deoarece neindicarea unei persoane desemnată să primească corespondența nu atrage nulitatea cererii, ci neluarea în seamă a domiciliului ales.

Cu privire la fondul cauzei, Curtea a reținut situația de fapt potrivit căreia, în luna mai 2009, reclamanta a expediat prin poștă o cerere de programare în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, neprimind nici un răspuns, motiv pentru care a revenit la 15 august 2009 cu o cerere identică, însă nu a primit răspuns nici la aceasta. Instanța de fond a apreciat că reclamanta a fost vătămată în dreptul său la depunerea și înregistrarea cererii de redobândire a cetățeniei române, drept reglementat de Legea nr. 21/1991, modificată și republicată, drept conferit foștilor cetățeni români și descendenților acestora până la gr. II care au pierdut cetățenia română din motive neimputabile lor și fără voia lor, deoarece nici până la momentul introducerii acțiunii, la peste un an de la data formulării primei cereri, nu a fost invitată să depună cererea de redobândire a cetățeniei.

Totodată, Curtea a reținut că nici Legea nr. 21/1991 republicată și nici Legea nr. 554/2004 nu derogă de la termenul general de 30 de zile în care trebuie soluționată o cerere și legea nu face distincție între autoritățile publice în privința termenului în funcție de volumul activității lor. Curtea a apreciat că s-a depășit termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, ratificată de România prin Legea nr. 396 din 14 iunie 2002 publicată în M. Of. al României Partea I, nr. 490 din 9 iulie 2002. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. și susținând, în esență, următoarele: Instanța de fond în mod greșit a apreciat că nu a fost respectat termenul rezonabil de soluționare a cererii, întrucât un termen rezonabil nu este neapărat un termen scurt, și că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, deoarece autoritățile române se aflau într-o imposibilitate obiectivă de a-și organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române și pentru procesarea într-un termen cât mai scurt. Mai susține recurentul-pârât că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului și că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în ceea ce privește stabilirea termenelor de primire a cererilor respective.

Totodată, se susține că noțiunea de „termen rezonabil de soluționare a cererii” nu este reglementată de lege lata în legislația română, el regăsindu-se doar în jurisprudența CEDO și nu se aplică decât în privința solicitanților rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită și se apreciază în funcție de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente. Mai arată recurent-pârât că statul român a depus diligențele necesare, materializate în adoptarea Legii nr. 354/2009 și a O.U.G. nr. 5/2010, în raport de care nu mai există nicio restricție în ceea ce privește situarea domiciliului sau condiționat de obținerea dreptului de ședere în România ori de o programare prealabilă, iar începând cu data de 8 februarie 2010, birourile teritoriale ale Agenției Naționale pentru Cetățenie sunt operaționale și creează cea mai rapidă cale de a fi înregistrat dosarul de redobândire a cetățeniei.

4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent și a dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Circumstanțele cauzei sunt de necontestat în sensul că reclamanta G.A. s-a adresat Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău în luna mai 2009 cu cerere de programare în vederea depunerii actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei române, în condițiile art. 10 1 și art. 12 din Legea nr. 21/1991, cerere la care nu a primit un răspuns din partea pârâtului.

În raport cu circumstanțele cauzei și obiectul acțiunii, instanța de recurs constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că în cauză există un refuz nejustificat al pârâtului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, de a stabili data la care reclamanta poate depune cererea de redobândire a cetățeniei române, precum și faptul că, în speță, nu este vorba doar de refuzul de soluționare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererii, persoanei reclamante refuzându-i-se un drept elementar, respectiv dreptul de petiționare.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că întemeiat Curtea de apel a apreciat că, față de data depunerii cererii de către reclamantă, în raport cu prevederile art. 10 din Convenția Europeană a Cetățeniei - a căror aplicabilitate a fost corect și detaliat argumentată prin hotărârea recurată - a fost încălcat termenul rezonabil de soluționare a cererii acesteia pentru stabilirea datei la care va fi invitată să depună documentele necesare pentru redobândirea cetățeniei române. Nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la faptul că noțiunea de „termen rezonabil” nu este reglementată în legislația națională sau că termenul rezonabil consacrat în jurisprudența CEDO s-ar aplica în anumite cazuri expres reglementate și exclusiv rezidenților din țara a cărei cetățenie o solicită.

Este adevărat că în Legea nr. 21/1991 nu este reglementat expressis verbis un termen legal sau un termen rezonabil de soluționare a cererilor de redobândire a cetățeniei române depuse conform art. 10 1 și art. 12 din lege, însă principiul termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, ca urmare a consacrării lui prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și în jurisprudența CEDO. Totodată, este de reținut faptul că și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în art. 41 - Dreptul la bună administrare, se prevede expres că „Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii”.

De asemenea, la pct. II.5 din Recomandarea nr. (80) 2 a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei privind exercitarea puterilor discreționare de către autoritățile administrative este menționat expres principiul fundamental conform căruia, în exercitarea puterii discreționare, autoritatea administrativă trebuie să adopte decizia într-un termen rezonabil. În altă ordine de idei, se reține că, nici până la data soluționării prezentului recurs, pârâtul nu a făcut dovada faptului că reclamanta ar fi fost invitată să depună documentele necesare pentru a beneficia efectiv de dreptul său întemeiat pe dispozițiile art. 10 1 din Legea nr. 21/1991 în vederea redobândirii cetățeniei române.

Este neîntemeiată susținerea din recurs referitoare la faptul că puterea judecătorească s-ar fi substituit puterii executive, întrucât instanța de fond nu a făcut altceva decât să soluționeze cererea cu care a fost legal învestită în raport cu competența legală ce îi revine potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. La pronunțarea prezentei decizii, instanța are în vedere și practica sa judiciară anterioară în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva Sentinței civile nr. 1402 din 19 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012. Procesat de GGC - LM