ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 124/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 7 octombrie 2009, reclamanta G.A. a chemat în

judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând obligarea

acestuia ca, prin intermediul Ambasadei României la Chișinău, să îi numească o

zi în termen de 30 de zile pentru depunerea cererii și actelor necesare cu

privire la redobândirea cetățeniei române.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, în mai 2009, a expediat prin poștă o cerere

de programare în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române

și nu a primit nici un răspuns, revenind la data de 15 august 2009 cu o cerere

identică, însă nu a primit răspuns nici la aceasta.

instanței de fond

Prin Sentința civilă

nr. 1402 din 19 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității cererii ca

neîntemeiată, a admis cererea reclamantei G.A. împotriva pârâtului Ministerul

Afacerilor Externe și a obligat pe pârât să comunice reclamantei o zi pentru

depunerea cererii de redobândire a cetățeniei române și a actelor anexe, în

termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a prezentei

hotărâri.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, cu privire la excepția nulității

cererii, că aceasta este neîntemeiată, deoarece neindicarea unei persoane

desemnată să primească corespondența nu atrage nulitatea cererii, ci neluarea

în seamă a domiciliului ales.

Cu privire la fondul

cauzei, Curtea a reținut situația de fapt potrivit căreia, în luna mai 2009,

reclamanta a expediat prin poștă o cerere de programare în vederea depunerii

cererii de redobândire a cetățeniei române, neprimind nici un răspuns, motiv

pentru care a revenit la 15 august 2009 cu o cerere identică, însă nu a primit

răspuns nici la aceasta.

Instanța de fond a

apreciat că reclamanta a fost vătămată în dreptul său la depunerea și

înregistrarea cererii de redobândire a cetățeniei române, drept reglementat de

Legea nr. 21/1991, modificată și republicată, drept conferit foștilor cetățeni

români și descendenților acestora până la gr. II care au pierdut cetățenia

română din motive neimputabile lor și fără voia lor, deoarece nici până la

momentul introducerii acțiunii, la peste un an de la data formulării primei

cereri, nu a fost invitată să depună cererea de redobândire a cetățeniei.

Totodată, Curtea a

reținut că nici Legea nr. 21/1991 republicată și nici Legea nr. 554/2004 nu

derogă de la termenul general de 30 de zile în care trebuie soluționată o

cerere și legea nu face distincție între autoritățile publice în privința

termenului în funcție de volumul activității lor.

Curtea a apreciat că

s-a depășit termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 10 din Convenția

Europeană asupra Cetățeniei, ratificată de România prin Legea nr. 396 din 14

iunie 2002 publicată în M. Of. al României Partea I, nr. 490 din 9 iulie 2002.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâtul Ministerul

Afacerilor Externe a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. și susținând, în esență,

următoarele:

Instanța de fond în

mod greșit a apreciat că nu a fost respectat termenul rezonabil de soluționare

a cererii, întrucât un termen rezonabil nu este neapărat un termen scurt, și că

nu se poate reține existența unui refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1)

lit. i) din Legea nr. 554/2004, deoarece autoritățile române se aflau într-o

imposibilitate obiectivă de a-și organiza pe teritoriul Republicii Moldova

spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române

și pentru procesarea într-un termen cât mai scurt.

Mai susține

recurentul-pârât că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se

subsumează dreptului suveran al statului și că puterea judecătorească nu se

poate substitui puterii executive în ceea ce privește stabilirea termenelor de

primire a cererilor respective.

Totodată, se susține

că noțiunea de „termen rezonabil de soluționare a cererii” nu este reglementată

de lege lata în legislația română, el regăsindu-se doar în jurisprudența CEDO

și nu se aplică decât în privința solicitanților rezidenți în țara a cărei

cetățenie o solicită și se apreciază în funcție de complexitatea cauzei,

comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

Mai arată

recurent-pârât că statul român a depus diligențele necesare, materializate în

adoptarea Legii nr. 354/2009 și a O.U.G. nr. 5/2010, în raport de care nu mai

există nicio restricție în ceea ce privește situarea domiciliului sau

condiționat de obținerea dreptului de ședere în România ori de o programare

prealabilă, iar începând cu data de 8 februarie 2010, birourile teritoriale ale

Agenției Naționale pentru Cetățenie sunt operaționale și creează cea mai rapidă

cale de a fi înregistrat dosarul de redobândire a cetățeniei.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate de recurent și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare.

Circumstanțele cauzei

sunt de necontestat în sensul că reclamanta G.A. s-a adresat Secției Consulare

a Ambasadei României la Chișinău în luna mai 2009 cu cerere de programare în

vederea depunerii actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei române, în

condițiile art. 10

1

și art. 12 din Legea nr. 21/1991, cerere la care

nu a primit un răspuns din partea pârâtului.

În raport cu

circumstanțele cauzei și obiectul acțiunii, instanța de recurs constată că

instanța de fond în mod corect a apreciat că în cauză există un refuz

nejustificat al pârâtului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.

554/2004, de a stabili data la care reclamanta poate depune cererea de

redobândire a cetățeniei române, precum și faptul că, în speță, nu este vorba

doar de refuzul de soluționare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a

cererii, persoanei reclamante refuzându-i-se un drept elementar, respectiv

dreptul de petiționare.

Sub acest aspect,

Înalta Curte reține că întemeiat Curtea de apel a apreciat că, față de data

depunerii cererii de către reclamantă, în raport cu prevederile art. 10 din

Convenția Europeană a Cetățeniei - a căror aplicabilitate a fost corect și

detaliat argumentată prin hotărârea recurată - a fost încălcat termenul

rezonabil de soluționare a cererii acesteia pentru stabilirea datei la care va

fi invitată să depună documentele necesare pentru redobândirea cetățeniei

române.

Nu pot fi primite

criticile din recurs referitoare la faptul că noțiunea de „termen rezonabil” nu

este reglementată în legislația națională sau că termenul rezonabil consacrat

în jurisprudența CEDO s-ar aplica în anumite cazuri expres reglementate și

exclusiv rezidenților din țara a cărei cetățenie o solicită.

Este adevărat că în

Legea nr. 21/1991 nu este reglementat expressis verbis un termen legal sau un

termen rezonabil de soluționare a cererilor de redobândire a cetățeniei române

depuse conform art. 10

1

și art. 12 din lege, însă principiul

termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art.

20 alin. (2) din Constituție, ca urmare a consacrării lui prin art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și în jurisprudența CEDO.

Totodată, este de

reținut faptul că și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în

art. 41 - Dreptul la bună administrare, se prevede expres că „Orice persoană

are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament

imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor,

organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii”.

De asemenea, la pct.

II.5 din Recomandarea nr. (80) 2 a Comitetului de miniștri al Consiliului

Europei privind exercitarea puterilor discreționare de către autoritățile

administrative este menționat expres principiul fundamental conform căruia, în

exercitarea puterii discreționare, autoritatea administrativă trebuie să adopte

decizia într-un termen rezonabil.

În altă ordine de

idei, se reține că, nici până la data soluționării prezentului recurs, pârâtul

nu a făcut dovada faptului că reclamanta ar fi fost invitată să depună

documentele necesare pentru a beneficia efectiv de dreptul său întemeiat pe

dispozițiile art. 10

1

din Legea nr. 21/1991 în vederea redobândirii

cetățeniei române.

Este neîntemeiată

susținerea din recurs referitoare la faptul că puterea judecătorească s-ar fi

substituit puterii executive, întrucât instanța de fond nu a făcut altceva

decât să soluționeze cererea cu care a fost legal învestită în raport cu

competența legală ce îi revine potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr.

554/2004.

La pronunțarea

prezentei decizii, instanța are în vedere și practica sa judiciară anterioară

în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art.

304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtul

Ministerul Afacerilor Externe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva Sentinței civile nr. 1402

din 19 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.

Procesat de GGC - LM