ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 768/2014

Constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia, ulterior completată, reclamanta A.N.A.R., prin A.B.A. Dobrogea - Litoral a chemat în judecată pe pârâții SC D.C. SRL și Statul Român, prin M.F.P. (acesta din urmă în baza art. 57 C. proc. civ.), solicitând instanței să oblige pârâta societate comercială la restituirea Lacului natural D., situat în comuna Seimeni, jud. Constanța, în patrimoniul public al Statului român și în administrarea reclamantei, precum și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 19 octombrie 2005 intervenit între pârâtă și comuna Seimeni. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că Lacul natural D. este proprietatea Statului Român, aflându-se în domeniul public al acestuia, și că, prin O.U.G.

nr. 107/2002, imobilul a fost dat în administrarea reclamantei. Cu toate acestea, lacul natural Domneasca se află în posesia și administrarea pârâtei SC D.C. SRL, subiect de drept care în mod nelegal și-a însușit dreptul de administrare asupra terenului deoarece, cu încălcarea legii, prin H.C.L. Seimeni din 03 decembrie 2002, a fost trecut imobilul din domeniul public în cel privat al comunei, ulterior fiind înstrăinat pârâtei. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998. Pârâta SC D.C. SRL a formulat întâmpinare și cerere reconvențională invocând excepțiile de netimbrare, lipsei calității procesuale active și inadmisibilității acțiunii, și solicitând obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de investiții realizate de pârâtă la Amenajarea Piscicolă D. și beneficiul nerealizat.

Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a Comunei Seimeni, solicitând obligarea chematei în garanție la plata sumei de 130.000 lei reprezentând prețul plătit pentru lacul în discuție, a cheltuielilor contractuale și a daunelor-interese în caz de evicțiune. Prin sentința civilă nr. 1313 din 04 aprilie 2012, Judecătoria Medgidia a admis excepția necompetenței sale materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I-a civilă, având în vedere valoarea obiectului litigiului și dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Prin încheierea din 15 noiembrie 2012, secția I civilă, a Tribunalului Constanța a constatat necompetența funcțională și a trimis cauza spre competentă soluționare în favoarea secției a II-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 640 din 25 februarie 2013, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă. În temeiul art. 165 C. proc. civ., a disjuns, în vederea soluționării separate, cererea reconvențională formulată de pârâtă și cererea de chemare în garanție a Comunei Seimeni. În considerentele acestei sentințe s-a reținut, în esență, că acțiunea formulată de reclamantă este evaluabilă în bani (revendicarea unui bun imobil și constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare), căzând sub incidența prevederilor art. 720 1 C. proc. civ., astfel încât reclamanta avea obligația efectuării concilierii directe înainte de introducerea acțiunii.

Raportat la susținerile reclamantei, din concluziile scrise depuse la dosar, în sensul că litigiul nu intră în categoria litigiilor comerciale evaluabile în bani, fiind vorba despre revendicarea unui bun imobil ce face parte din domeniul public al statului, litigiul fiind unul civil, prima instanță a reținut că acestea nu pot fi reținute, având în vedere prevederile art. 2 din Legea nr. 146/1997 și faptul că prin Decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale.

S-a mai reținut că litigiul este comercial și nu civil în considerarea calității de profesionist a pârâtei SC D.C. SRL, precum și a împrejurării că imobilul în legătură cu care se poartă procesul face parte în prezent din fondul de comerț al pârâtei, fiind exploatat de aceasta în realizarea obiectului său de activitate, în vederea obținerii de profit. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta A.N.A.R. - A.B.A. Dobrogea - Litoral, care a criticat soluția primei instanțe sub aspectul reținerii greșite a caracterului comercial al litigiului. Prin Decizia nr. 63 din 29 mai 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul reclamantei, s-a anulat sentința tribunalului și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, la secția civilă, pentru soluționarea fondului.

Curtea de apel a reținut că obiectul acțiunii îl constituie revendicarea unui bun imobil, acțiunea fiind exercitată de reclamanta A.N.A.R., prin A.B.A. Dobrogea Litoral, în apărarea dreptului de proprietate publică pe care titulara cererii de chemare în judecată îl pretinde în contradictoriu cu pârâții SC D.C. SRL și Statul Român prin M.F.P. În motivele de fapt ale cererii sale reclamanta arată că bunul revendicat, respectiv Lacul D., situat pe cordonul fluviului Dunărea, în localitatea Seimeni, este un bun aparținând proprietății publice a statului, asupra căruia A.N.A.R. exercită un drept de administrare conferit de art. 2 din O.U.G. nr. 107/2002. Temeiul de drept invocat de către apelanta reclamantă îl constituie prevederile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Medgidia, ca primă instanță sesizată, la data de 24 august 2011, fiind în vigoare la acel moment dispozițiile vechiului C. civ. și ale Codului de procedură civilă cu modificările aduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor. Cererea de chemare în judecată a fost completată anterior termenului de judecată din 08 februarie 2012 cu capătul privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din 19 octombrie 2005 încheiat între Comuna Seimeni și SC D.C. SRL. Calitatea de comerciant a societății în patrimoniul căreia se află bunul revendicat nu poate determina atragerea normelor legale prevăzute pentru litigiile comerciale, cauza având natura juridică civilă.

Legea nr. 213/1998 stabilește litigiile care sunt de competența instanței de contencios administrativ, iar pentru celelalte litigii, pentru care nu este prevăzută expres competența instanței specializate, sunt aplicabile regulile de drept civil și cele procedurale prevăzute în materie civilă. Acest caracter este dat de regimul juridic special al dreptului ce se reclamă, cel de proprietate publică a statului, ce presupune existența unui bun afectat uzului și interesului public, fapt pentru care nu poate fi cercetat acest drept prin prisma normelor procedurale specifice dreptului comercial, destinat să ocrotească un interes particular, al celui care deține bunul.

Prin urmare, fiind revendicat Lacul natural D., se reține că dreptul de proprietate publică pretins de reclamant prin prisma motivelor sale de fapt și de drept nu poate fi asimilat unui drept de natură comercială, competența revenind, ca pentru orice alt litigiu pentru care nu se prevede expres o competență specială, instanței civile stabilite după criteriul valoric al bunului imobil. În raport de această calificare asupra naturii juridice a cauzei, Curtea a constatat că regulile privind procedura concilierii directe prevăzute de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, soluția dată de judecătorul fondului fiind greșită. Împotriva Deciziei nr. 63 din 29 mai 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta SC D.C.

SRL, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta pârâtă arată că în mod greșit instanța de apel a statuat asupra caracterului civil al litigiului, cu consecința nereținerii aplicabilității art. 720 1 C. proc. civ. Analizând natura litigiului dintre părți, precum și regimul juridic al dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren, respectiv caracterul natural (și nu artificial) al lacului Domneasca, instanța a tranșat chiar fondul litigiului dintre părți, atâta timp cât de esența litigiului este tocmai natura de drept public ori privat, respectiv, categoria de lac natural ori artificial (fiecare dintre acestea atrăgând consecințe juridice specifice).

În opinia recurentei, instanța de apel nu se limitează în a face o analiză a caracterului comercial, respectiv civil al cauzei, ci tranșează aspecte de fond (natura dreptului da proprietate, caracterul de lac natural), în condițiile în care aceste aspecte nu au fost discutate de părți și nu au făcut obiectul apelului. În ceea ce privește natura bunului imobil ce face obiectul cauzei, recurenta arată că acesta nu este un lac natural, așa cum se menționează în mod eronat în cuprinsul deciziei pronunțate de instanța de apel, fără a se administra vreo probă și fără să fie analizat în contradictoriu acest aspect. Recurenta mai arată că terenul proprietatea sa nu poate fi inclus în categoria lacurilor naturale, deoarece întregul complex piscicol are natura unui edificiu artificial, cu consecința inaplicabilității dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996.

Mai mult decât atât, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, amenajările piscicole sunt excluse din sfera domeniului public al statului, fiind supuse normelor de drept privat. Recurenta face referire și la dispozițiile Legii nr. 192/2001 privind fondul piscicol pescuitul și acvacultura, care definește amenajarea piscicolă. Se mai susține, în motivarea recursului că A.N.A.R. - D.A.D.L. a recunoscut caracterul de edificiu artificial prin emiterea mai multor avize favorabile pentru începerea execuției investiției la Ferma piscicolă Domneasca. În raport de această analiză a naturii amenajării piscicole, se susține de către recurentă că un astfel de edificiu artificial nu poate fi supus decât jurisdicției de drept comun, indiferent de partea care invocă un drept asupra edificiului.

Recurenta consideră că litigiul este unul evaluabil în bani, așa cum corect a reținut instanța de fond, că acesta are natura comercială în considerarea calității de profesionist/comerciant a SC D.C. SRL și că imobilul face parte în prezent din fondul de comerț al societății, fiind practic principalul activ care este utilizat în vederea obținerii de profit. Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele: Reclamanta a învestit instanța cu acțiunea în revendicare având ca obiect Lacul natural D., situat în Comuna Seimeni, Județul Constanța, invocând apartenența acestuia la domeniul public al statului, nelegalitatea hotărârii consiliului local prin care imobilul a fost trecut din domeniul public în cel privat al comunei, precum și nulitatea actului de înstrăinare în favoarea societății comerciale pârâte.

Argumentul reținut de instanța de apel în determinarea naturii juridice a litigiului a fost acela că dreptul ce se reclamă prin acțiune este dreptul de proprietate publică a statului, care nu poate avea natură comercială, fiind supus regulilor de drept civil, indiferent de calitatea de comerciant a pârâtei. Instanța de apel nu a tranșat fondul litigiului, așa cum greșit pretinde recurenta, ci, raportându-se la petitele și temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, a stabilit că acțiunea trebuie soluționată pe temeiul regulilor care guvernează jurisdicția civilă, nefiind aplicabile regulile procedurale speciale din materia comercială. Reținând în finalul argumentației sale că este revendicat ”Lacul natural D.”, instanța de apel a avut în vedere cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și întemeiată în drept, nicidecum nu a rezolvat problema caracterului natural sau artificial al lacului, problemă care ține de fondul cauzei.

Indiferent de modul în care această problemă va fi lămurită de instanță, pe baza probelor administrate, litigiul are caracter civil, deoarece acțiunea nu se fundamentează pe raporturi juridice comerciale, între comercianți, ca urmare a încheierii și derulării unor contracte comerciale, ci este vorba de o acțiune civilă în revendicare imobiliară, având ca obiect un bun imobil despre care se susține în acțiune că face parte din domeniul public al statului. Invocarea de către recurentă, în această fază procesuală, a împrejurărilor de fapt și a temeiurilor de drept pe care se sprijină susținerea sa în sensul că lacul revendicat de reclamantă este artificial și nu natural, nu poate fi primită, deoarece în prezentul recurs se examinează exclusiv legalitatea soluției din apel sub aspectul modului de aplicare a prevederilor art. 720 1 C. proc.

civ., prin raportare la caracterul litigiului determinat prin prisma petitelor și temeiurilor invocate prin cererea de chemare în judecată. Faptul că litigiul este evaluabil în bani nu atrage caracterul comercial al litigiului, deoarece clasificarea litigiilor în evaluabile și neevaluabile în bani operează atât în cazul litigiilor comerciale, cât și al celor civile. De asemenea, este irelevant faptul că pârâta este comerciant și că a inclus bunul revendicat în fondul său de comerț, în condițiile în care raportul juridic litigios ce se cere a fi rezolvat de instanță nu izvorăște dintr-un act sau fapt de comerț, care să-i confere caracter de comercialitate, ci se bazează pe o pretinsă încălcare a caracterului inalienabil al dreptului de proprietate publică a statului.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC D.C. SRL împotriva Deciziei nr. 63 din 29 mai 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 martie 2014.