ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 768/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 768/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Judecătoriei Medgidia, ulterior completată, reclamanta A.N.A.R., prin A.B.A.
Dobrogea - Litoral a chemat în judecată pe pârâții SC D.C. SRL și Statul Român,
prin M.F.P. (acesta din urmă în baza art. 57 C. proc. civ.), solicitând
instanței să oblige pârâta societate comercială la restituirea Lacului natural
D., situat în comuna Seimeni, jud. Constanța, în patrimoniul public al Statului
român și în administrarea reclamantei, precum și constatarea nulității
contractului de vânzare-cumpărare din 19 octombrie 2005 intervenit între pârâtă
și comuna Seimeni.
În motivarea cererii,
reclamanta a arătat că Lacul natural D. este proprietatea Statului Român,
aflându-se în domeniul public al acestuia, și că, prin O.U.G. nr. 107/2002,
imobilul a fost dat în administrarea reclamantei. Cu toate acestea, lacul
natural Domneasca se află în posesia și administrarea pârâtei SC D.C. SRL,
subiect de drept care în mod nelegal și-a însușit dreptul de administrare
asupra terenului deoarece, cu încălcarea legii, prin H.C.L. Seimeni din 03
decembrie 2002, a fost trecut imobilul din domeniul public în cel privat al
comunei, ulterior fiind înstrăinat pârâtei.
În drept, reclamanta
a invocat dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998.
Pârâta SC D.C. SRL a
formulat întâmpinare și cerere reconvențională invocând excepțiile de netimbrare,
lipsei calității procesuale active și inadmisibilității acțiunii, și solicitând
obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de investiții realizate
de pârâtă la Amenajarea Piscicolă D. și beneficiul nerealizat.
Pârâta a formulat și
cerere de chemare în garanție a Comunei Seimeni, solicitând obligarea chematei
în garanție la plata sumei de 130.000 lei reprezentând prețul plătit pentru
lacul în discuție, a cheltuielilor contractuale și a daunelor-interese în
caz de evicțiune.
Prin sentința civilă nr.
1313 din 04 aprilie 2012, Judecătoria Medgidia a admis excepția necompetenței
sale materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a
cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I-a civilă, având în vedere
valoarea obiectului litigiului și dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C.
proc. civ.
Prin încheierea din 15
noiembrie 2012, secția I civilă, a Tribunalului Constanța a constatat
necompetența funcțională și a trimis cauza spre competentă soluționare în
favoarea secției a II-a civilă.
Prin sentința civilă nr.
640 din 25 februarie 2013, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a admis
excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă. În
temeiul art. 165 C. proc. civ., a disjuns, în vederea soluționării separate,
cererea reconvențională formulată de pârâtă și cererea de chemare în garanție a
Comunei Seimeni.
În considerentele
acestei sentințe s-a reținut, în esență, că acțiunea formulată
de reclamantă este evaluabilă în bani (revendicarea unui bun imobil și
constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare), căzând
sub incidența prevederilor art. 720
1
C. proc. civ., astfel încât reclamanta
avea obligația efectuării concilierii directe înainte de introducerea acțiunii.
Raportat la
susținerile reclamantei, din concluziile scrise depuse la dosar, în sensul
că litigiul nu intră în categoria litigiilor comerciale evaluabile în bani,
fiind vorba despre revendicarea unui bun imobil ce face parte din domeniul
public al statului, litigiul fiind unul civil, prima instanță a
reținut că acestea nu pot fi reținute, având în vedere prevederile art. 2
din Legea nr. 146/1997 și faptul că prin Decizia nr. 32/2008 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție s-a statuat că sunt evaluabile
în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței
sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea,
rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale.
S-a mai reținut
că litigiul este comercial și nu civil în considerarea calității de
profesionist a pârâtei SC D.C. SRL, precum și a împrejurării că imobilul în
legătură cu care se poartă procesul face parte în prezent din fondul de comerț
al pârâtei, fiind exploatat de aceasta în realizarea obiectului său de
activitate, în vederea obținerii de profit.
Împotriva acestei
hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta A.N.A.R. - A.B.A.
Dobrogea - Litoral, care a criticat soluția primei instanțe sub aspectul
reținerii greșite a caracterului comercial al litigiului.
Prin Decizia nr. 63
din 29 mai 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a
civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul
reclamantei, s-a anulat sentința tribunalului și s-a trimis cauza
spre rejudecare aceleiași instanțe, la secția civilă, pentru
soluționarea fondului.
Curtea de apel a
reținut că obiectul acțiunii îl constituie revendicarea unui bun imobil,
acțiunea fiind exercitată de reclamanta A.N.A.R., prin A.B.A. Dobrogea
Litoral, în apărarea dreptului de proprietate publică pe care titulara cererii
de chemare în judecată îl pretinde în contradictoriu cu pârâții SC D.C. SRL și
Statul Român prin M.F.P.
În motivele de fapt
ale cererii sale reclamanta arată că bunul revendicat, respectiv Lacul D.,
situat pe cordonul fluviului Dunărea, în localitatea Seimeni, este un bun
aparținând proprietății publice a statului, asupra căruia A.N.A.R. exercită un
drept de administrare conferit de art. 2 din O.U.G. nr. 107/2002.
Temeiul de drept
invocat de către apelanta reclamantă îl constituie prevederile art. 12 alin. (4)
din Legea nr. 213/1998.
Dosarul a fost
înregistrat pe rolul Judecătoriei Medgidia, ca primă instanță sesizată, la data
de 24 august 2011, fiind în vigoare la acel moment dispozițiile vechiului C.
civ. și ale Codului de procedură civilă cu modificările aduse prin Legea nr. 202/2010
privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.
Cererea de chemare în
judecată a fost completată anterior termenului de judecată din 08 februarie 2012
cu capătul privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare
cumpărare din 19 octombrie 2005 încheiat între Comuna Seimeni și SC D.C. SRL.
Calitatea de
comerciant a societății în patrimoniul căreia se află bunul revendicat nu poate
determina atragerea normelor legale prevăzute pentru litigiile comerciale,
cauza având natura juridică civilă.
Legea nr. 213/1998
stabilește litigiile care sunt de competența instanței de contencios
administrativ, iar pentru celelalte litigii, pentru care nu este prevăzută
expres competența instanței specializate, sunt aplicabile regulile de drept
civil și cele procedurale prevăzute în materie civilă.
Acest caracter este
dat de regimul juridic special al dreptului ce se reclamă, cel de proprietate
publică a statului, ce presupune existența unui bun afectat uzului și
interesului public, fapt pentru care nu poate fi cercetat acest drept prin
prisma normelor procedurale specifice dreptului comercial, destinat să
ocrotească un interes particular, al celui care deține bunul.
Prin urmare, fiind
revendicat Lacul natural D., se reține că dreptul de proprietate publică
pretins de reclamant prin prisma motivelor sale de fapt și de drept nu poate fi
asimilat unui drept de natură comercială, competența revenind, ca pentru orice
alt litigiu pentru care nu se prevede expres o competență specială, instanței
civile stabilite după criteriul valoric al bunului imobil.
În raport de această
calificare asupra naturii juridice a cauzei, Curtea a constatat că regulile
privind procedura concilierii directe prevăzute de dispozițiile art. 720
1
C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, soluția dată de judecătorul fondului
fiind greșită.
Împotriva Deciziei
nr. 63 din 29 mai 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta SC D.C. SRL,
invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susținerea
acestui motiv de recurs, recurenta pârâtă arată că în mod greșit instanța
de apel a statuat asupra caracterului civil al litigiului, cu consecința
nereținerii aplicabilității art. 720
1
C. proc. civ.
Analizând natura
litigiului dintre părți, precum și regimul juridic al dreptului de
proprietate asupra unei suprafețe de teren, respectiv caracterul natural (și nu
artificial) al lacului Domneasca, instanța a tranșat chiar fondul litigiului
dintre părți, atâta timp cât de esența litigiului este tocmai natura de
drept public ori privat, respectiv, categoria de lac natural ori artificial (fiecare
dintre acestea atrăgând consecințe juridice specifice).
În opinia recurentei,
instanța de apel nu se limitează în a face o analiză a caracterului comercial,
respectiv civil al cauzei, ci tranșează aspecte de fond (natura dreptului
da proprietate, caracterul de lac natural), în condițiile în care aceste
aspecte nu au fost discutate de părți și nu au făcut obiectul apelului.
În ceea ce privește
natura bunului imobil ce face obiectul cauzei, recurenta arată că acesta nu
este un lac natural, așa cum se menționează în mod eronat în cuprinsul deciziei
pronunțate de instanța de apel, fără a se administra vreo probă și fără să fie
analizat în contradictoriu acest aspect.
Recurenta mai arată
că terenul proprietatea sa nu poate fi inclus în categoria lacurilor naturale, deoarece
întregul complex piscicol are natura unui edificiu artificial, cu consecința
inaplicabilității dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996.
Mai mult decât atât,
în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996,
amenajările piscicole sunt excluse din sfera domeniului public al statului,
fiind supuse normelor de drept privat.
Recurenta face
referire și la dispozițiile Legii nr. 192/2001 privind fondul
piscicol pescuitul și acvacultura, care definește amenajarea piscicolă.
Se mai susține,
în motivarea recursului că A.N.A.R. - D.A.D.L. a recunoscut caracterul de
edificiu artificial prin emiterea mai multor avize favorabile pentru începerea
execuției investiției la Ferma piscicolă Domneasca.
În raport de această
analiză a naturii amenajării piscicole, se susține de către recurentă că un
astfel de edificiu artificial nu poate fi supus decât jurisdicției de drept
comun, indiferent de partea care invocă un drept asupra edificiului.
Recurenta consideră
că litigiul este unul evaluabil în bani, așa cum corect a reținut instanța
de fond, că acesta are natura comercială în considerarea calității de
profesionist/comerciant a SC D.C. SRL și că imobilul face parte în prezent din
fondul de comerț al societății, fiind practic principalul activ care este
utilizat în vederea obținerii de profit.
Examinând decizia
recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține
următoarele:
Reclamanta a învestit
instanța cu acțiunea în revendicare având ca obiect Lacul natural D.,
situat în Comuna Seimeni, Județul Constanța, invocând
apartenența acestuia la domeniul public al statului, nelegalitatea
hotărârii consiliului local prin care imobilul a fost trecut din domeniul
public în cel privat al comunei, precum și nulitatea actului de
înstrăinare în favoarea societății comerciale pârâte.
Argumentul reținut
de instanța de apel în determinarea naturii juridice a litigiului a fost
acela că dreptul ce se reclamă prin acțiune este dreptul de proprietate
publică a statului, care nu poate avea natură comercială, fiind supus regulilor
de drept civil, indiferent de calitatea de comerciant a pârâtei.
Instanța de apel
nu a tranșat fondul litigiului, așa cum greșit pretinde
recurenta, ci, raportându-se la petitele și temeiul de drept al cererii de
chemare în judecată, a stabilit că acțiunea trebuie soluționată pe
temeiul regulilor care guvernează jurisdicția civilă, nefiind aplicabile
regulile procedurale speciale din materia comercială.
Reținând în
finalul argumentației sale că este revendicat ”Lacul natural D.”,
instanța de apel a avut în vedere cererea de chemare în judecată astfel
cum a fost formulată și întemeiată în drept, nicidecum nu a rezolvat
problema caracterului natural sau artificial al lacului, problemă care
ține de fondul cauzei.
Indiferent de modul
în care această problemă va fi lămurită de instanță, pe baza probelor
administrate, litigiul are caracter civil, deoarece acțiunea nu se
fundamentează pe raporturi juridice comerciale, între comercianți, ca urmare a
încheierii și derulării unor contracte comerciale, ci este vorba de o acțiune
civilă în revendicare imobiliară, având ca obiect un bun imobil despre care se
susține în acțiune că face parte din domeniul public al statului.
Invocarea de către
recurentă, în această fază procesuală, a împrejurărilor de fapt și a
temeiurilor de drept pe care se sprijină susținerea sa în sensul că lacul
revendicat de reclamantă este artificial și nu natural, nu poate fi
primită, deoarece în prezentul recurs se examinează exclusiv legalitatea soluției
din apel sub aspectul modului de aplicare a prevederilor art. 720
1
C.
proc. civ., prin raportare la caracterul litigiului determinat prin prisma
petitelor și temeiurilor invocate prin cererea de chemare în judecată.
Faptul că litigiul
este evaluabil în bani nu atrage caracterul comercial al litigiului, deoarece
clasificarea litigiilor în evaluabile și neevaluabile în bani operează
atât în cazul litigiilor comerciale, cât și al celor civile.
De asemenea, este
irelevant faptul că pârâta este comerciant și că a inclus bunul revendicat
în fondul său de comerț, în condițiile în care raportul juridic
litigios ce se cere a fi rezolvat de instanță nu izvorăște dintr-un
act sau fapt de comerț, care să-i confere caracter de comercialitate, ci
se bazează pe o pretinsă încălcare a caracterului inalienabil al dreptului de
proprietate publică a statului.
În raport cu aceste
considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de
pârâtă a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâta SC D.C. SRL împotriva Deciziei nr. 63 din
29 mai 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ
și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 6 martie 2014.