ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 768/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 768/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Medgidia, ulterior completată, reclamanta A.N.A.R., prin A.B.A.

Dobrogea - Litoral a chemat în judecată pe pârâții SC D.C. SRL și Statul Român,

prin M.F.P. (acesta din urmă în baza art. 57 C. proc. civ.), solicitând

instanței să oblige pârâta societate comercială la restituirea Lacului natural

D., situat în comuna Seimeni, jud. Constanța, în patrimoniul public al Statului

român și în administrarea reclamantei, precum și constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare din 19 octombrie 2005 intervenit între pârâtă

și comuna Seimeni.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că Lacul natural D. este proprietatea Statului Român,

aflându-se în domeniul public al acestuia, și că, prin O.U.G. nr. 107/2002,

imobilul a fost dat în administrarea reclamantei. Cu toate acestea, lacul

natural Domneasca se află în posesia și administrarea pârâtei SC D.C. SRL,

subiect de drept care în mod nelegal și-a însușit dreptul de administrare

asupra terenului deoarece, cu încălcarea legii, prin H.C.L. Seimeni din 03

decembrie 2002, a fost trecut imobilul din domeniul public în cel privat al

comunei, ulterior fiind înstrăinat pârâtei.

În drept, reclamanta

a invocat dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998.

Pârâta SC D.C. SRL a

formulat întâmpinare și cerere reconvențională invocând excepțiile de netimbrare,

lipsei calității procesuale active și inadmisibilității acțiunii, și solicitând

obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de investiții realizate

de pârâtă la Amenajarea Piscicolă D. și beneficiul nerealizat.

Pârâta a formulat și

cerere de chemare în garanție a Comunei Seimeni, solicitând obligarea chematei

în garanție la plata sumei de 130.000 lei reprezentând prețul plătit pentru

lacul în discuție, a cheltuielilor contractuale și a daunelor-interese în

caz de evicțiune.

Prin sentința civilă nr.

1313 din 04 aprilie 2012, Judecătoria Medgidia a admis excepția necompetenței

sale materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I-a civilă, având în vedere

valoarea obiectului litigiului și dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C.

proc. civ.

Prin încheierea din 15

noiembrie 2012, secția I civilă, a Tribunalului Constanța a constatat

necompetența funcțională și a trimis cauza spre competentă soluționare în

favoarea secției a II-a civilă.

Prin sentința civilă nr.

640 din 25 februarie 2013, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a admis

excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă. În

temeiul art. 165 C. proc. civ., a disjuns, în vederea soluționării separate,

cererea reconvențională formulată de pârâtă și cererea de chemare în garanție a

Comunei Seimeni.

În considerentele

acestei sentințe s-a reținut, în esență, că acțiunea formulată

de reclamantă este evaluabilă în bani (revendicarea unui bun imobil și

constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare), căzând

sub incidența prevederilor art. 720

1

C. proc. civ., astfel încât reclamanta

avea obligația efectuării concilierii directe înainte de introducerea acțiunii.

Raportat la

susținerile reclamantei, din concluziile scrise depuse la dosar, în sensul

că litigiul nu intră în categoria litigiilor comerciale evaluabile în bani,

fiind vorba despre revendicarea unui bun imobil ce face parte din domeniul

public al statului, litigiul fiind unul civil, prima instanță a

reținut că acestea nu pot fi reținute, având în vedere prevederile art. 2

din Legea nr. 146/1997 și faptul că prin Decizia nr. 32/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a statuat că sunt evaluabile

în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței

sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea,

rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale.

S-a mai reținut

că litigiul este comercial și nu civil în considerarea calității de

profesionist a pârâtei SC D.C. SRL, precum și a împrejurării că imobilul în

legătură cu care se poartă procesul face parte în prezent din fondul de comerț

al pârâtei, fiind exploatat de aceasta în realizarea obiectului său de

activitate, în vederea obținerii de profit.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta A.N.A.R. - A.B.A.

Dobrogea - Litoral, care a criticat soluția primei instanțe sub aspectul

reținerii greșite a caracterului comercial al litigiului.

Prin Decizia nr. 63

din 29 mai 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul

reclamantei, s-a anulat sentința tribunalului și s-a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe, la secția civilă, pentru

soluționarea fondului.

Curtea de apel a

reținut că obiectul acțiunii îl constituie revendicarea unui bun imobil,

acțiunea fiind exercitată de reclamanta A.N.A.R., prin A.B.A. Dobrogea

Litoral, în apărarea dreptului de proprietate publică pe care titulara cererii

de chemare în judecată îl pretinde în contradictoriu cu pârâții SC D.C. SRL și

Statul Român prin M.F.P.

În motivele de fapt

ale cererii sale reclamanta arată că bunul revendicat, respectiv Lacul D.,

situat pe cordonul fluviului Dunărea, în localitatea Seimeni, este un bun

aparținând proprietății publice a statului, asupra căruia A.N.A.R. exercită un

drept de administrare conferit de art. 2 din O.U.G. nr. 107/2002.

Temeiul de drept

invocat de către apelanta reclamantă îl constituie prevederile art. 12 alin. (4)

din Legea nr. 213/1998.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Judecătoriei Medgidia, ca primă instanță sesizată, la data

de 24 august 2011, fiind în vigoare la acel moment dispozițiile vechiului C.

civ. și ale Codului de procedură civilă cu modificările aduse prin Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

Cererea de chemare în

judecată a fost completată anterior termenului de judecată din 08 februarie 2012

cu capătul privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

cumpărare din 19 octombrie 2005 încheiat între Comuna Seimeni și SC D.C. SRL.

Calitatea de

comerciant a societății în patrimoniul căreia se află bunul revendicat nu poate

determina atragerea normelor legale prevăzute pentru litigiile comerciale,

cauza având natura juridică civilă.

Legea nr. 213/1998

stabilește litigiile care sunt de competența instanței de contencios

administrativ, iar pentru celelalte litigii, pentru care nu este prevăzută

expres competența instanței specializate, sunt aplicabile regulile de drept

civil și cele procedurale prevăzute în materie civilă.

Acest caracter este

dat de regimul juridic special al dreptului ce se reclamă, cel de proprietate

publică a statului, ce presupune existența unui bun afectat uzului și

interesului public, fapt pentru care nu poate fi cercetat acest drept prin

prisma normelor procedurale specifice dreptului comercial, destinat să

ocrotească un interes particular, al celui care deține bunul.

Prin urmare, fiind

revendicat Lacul natural D., se reține că dreptul de proprietate publică

pretins de reclamant prin prisma motivelor sale de fapt și de drept nu poate fi

asimilat unui drept de natură comercială, competența revenind, ca pentru orice

alt litigiu pentru care nu se prevede expres o competență specială, instanței

civile stabilite după criteriul valoric al bunului imobil.

În raport de această

calificare asupra naturii juridice a cauzei, Curtea a constatat că regulile

privind procedura concilierii directe prevăzute de dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, soluția dată de judecătorul fondului

fiind greșită.

Împotriva Deciziei

nr. 63 din 29 mai 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta SC D.C. SRL,

invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea

acestui motiv de recurs, recurenta pârâtă arată că în mod greșit instanța

de apel a statuat asupra caracterului civil al litigiului, cu consecința

nereținerii aplicabilității art. 720

1

C. proc. civ.

Analizând natura

litigiului dintre părți, precum și regimul juridic al dreptului de

proprietate asupra unei suprafețe de teren, respectiv caracterul natural (și nu

artificial) al lacului Domneasca, instanța a tranșat chiar fondul litigiului

dintre părți, atâta timp cât de esența litigiului este tocmai natura de

drept public ori privat, respectiv, categoria de lac natural ori artificial (fiecare

dintre acestea atrăgând consecințe juridice specifice).

În opinia recurentei,

instanța de apel nu se limitează în a face o analiză a caracterului comercial,

respectiv civil al cauzei, ci tranșează aspecte de fond (natura dreptului

da proprietate, caracterul de lac natural), în condițiile în care aceste

aspecte nu au fost discutate de părți și nu au făcut obiectul apelului.

În ceea ce privește

natura bunului imobil ce face obiectul cauzei, recurenta arată că acesta nu

este un lac natural, așa cum se menționează în mod eronat în cuprinsul deciziei

pronunțate de instanța de apel, fără a se administra vreo probă și fără să fie

analizat în contradictoriu acest aspect.

Recurenta mai arată

că terenul proprietatea sa nu poate fi inclus în categoria lacurilor naturale, deoarece

întregul complex piscicol are natura unui edificiu artificial, cu consecința

inaplicabilității dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996.

Mai mult decât atât,

în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996,

amenajările piscicole sunt excluse din sfera domeniului public al statului,

fiind supuse normelor de drept privat.

Recurenta face

referire și la dispozițiile Legii nr. 192/2001 privind fondul

piscicol pescuitul și acvacultura, care definește amenajarea piscicolă.

Se mai susține,

în motivarea recursului că A.N.A.R. - D.A.D.L. a recunoscut caracterul de

edificiu artificial prin emiterea mai multor avize favorabile pentru începerea

execuției investiției la Ferma piscicolă Domneasca.

În raport de această

analiză a naturii amenajării piscicole, se susține de către recurentă că un

astfel de edificiu artificial nu poate fi supus decât jurisdicției de drept

comun, indiferent de partea care invocă un drept asupra edificiului.

Recurenta consideră

că litigiul este unul evaluabil în bani, așa cum corect a reținut instanța

de fond, că acesta are natura comercială în considerarea calității de

profesionist/comerciant a SC D.C. SRL și că imobilul face parte în prezent din

fondul de comerț al societății, fiind practic principalul activ care este

utilizat în vederea obținerii de profit.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține

următoarele:

Reclamanta a învestit

instanța cu acțiunea în revendicare având ca obiect Lacul natural D.,

situat în Comuna Seimeni, Județul Constanța, invocând

apartenența acestuia la domeniul public al statului, nelegalitatea

hotărârii consiliului local prin care imobilul a fost trecut din domeniul

public în cel privat al comunei, precum și nulitatea actului de

înstrăinare în favoarea societății comerciale pârâte.

Argumentul reținut

de instanța de apel în determinarea naturii juridice a litigiului a fost

acela că dreptul ce se reclamă prin acțiune este dreptul de proprietate

publică a statului, care nu poate avea natură comercială, fiind supus regulilor

de drept civil, indiferent de calitatea de comerciant a pârâtei.

Instanța de apel

nu a tranșat fondul litigiului, așa cum greșit pretinde

recurenta, ci, raportându-se la petitele și temeiul de drept al cererii de

chemare în judecată, a stabilit că acțiunea trebuie soluționată pe

temeiul regulilor care guvernează jurisdicția civilă, nefiind aplicabile

regulile procedurale speciale din materia comercială.

Reținând în

finalul argumentației sale că este revendicat ”Lacul natural D.”,

instanța de apel a avut în vedere cererea de chemare în judecată astfel

cum a fost formulată și întemeiată în drept, nicidecum nu a rezolvat

problema caracterului natural sau artificial al lacului, problemă care

ține de fondul cauzei.

Indiferent de modul

în care această problemă va fi lămurită de instanță, pe baza probelor

administrate, litigiul are caracter civil, deoarece acțiunea nu se

fundamentează pe raporturi juridice comerciale, între comercianți, ca urmare a

încheierii și derulării unor contracte comerciale, ci este vorba de o acțiune

civilă în revendicare imobiliară, având ca obiect un bun imobil despre care se

susține în acțiune că face parte din domeniul public al statului.

Invocarea de către

recurentă, în această fază procesuală, a împrejurărilor de fapt și a

temeiurilor de drept pe care se sprijină susținerea sa în sensul că lacul

revendicat de reclamantă este artificial și nu natural, nu poate fi

primită, deoarece în prezentul recurs se examinează exclusiv legalitatea soluției

din apel sub aspectul modului de aplicare a prevederilor art. 720

1

C.

proc. civ., prin raportare la caracterul litigiului determinat prin prisma

petitelor și temeiurilor invocate prin cererea de chemare în judecată.

Faptul că litigiul

este evaluabil în bani nu atrage caracterul comercial al litigiului, deoarece

clasificarea litigiilor în evaluabile și neevaluabile în bani operează

atât în cazul litigiilor comerciale, cât și al celor civile.

De asemenea, este

irelevant faptul că pârâta este comerciant și că a inclus bunul revendicat

în fondul său de comerț, în condițiile în care raportul juridic

litigios ce se cere a fi rezolvat de instanță nu izvorăște dintr-un

act sau fapt de comerț, care să-i confere caracter de comercialitate, ci

se bazează pe o pretinsă încălcare a caracterului inalienabil al dreptului de

proprietate publică a statului.

În raport cu aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de

pârâtă a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC D.C. SRL împotriva Deciziei nr. 63 din

29 mai 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 martie 2014.