ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 880/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 880/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

Institutul Cultural Român a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de

Conturi a României, anularea pct. 2 al Încheierii nr. IX/21 din 23 noiembrie

2010, prin care Curtea de Conturi a soluționat contestația formulată împotriva

Deciziei nr. 8/2010 emisă de Departamentul IX din cadrul Curții de Conturi, și a

pct. 6 din Decizia nr. 8/2010, prin care a fost valorificat procesul-verbal de

constatare din 4 iunie 2010 încheiat de Departamentul IX al Curții de Conturi.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat, în esență, că în ceea ce privește pct. 6 din decizie și

pct. B.2.2 din procesul-verbal de constatare, referitoare la abaterile cu

privire la plata unor servicii de transport către A.T. SRL, reclamantul a

susținut că dispozițiile art. 52 alin. (5) din Legea nr. 500/2002 nu detaliază

noțiunea de documente justificative, astfel încât, confirmarea primită din

partea furnizorului, ca anexă la factură, care atestă parcurgerea distanței

menționate în contract este un document justificativ suficient.

Reclamantul a

apreciat că auditorii externi au recurs la un procedeu nejuridic refăcând

calculul distanței în funcție de o rută zilnică de 15 km despre care nu se

oferă nicio informație și de un număr de patru curse Mogoșoaia - București, de

asemenea, stabilit arbitrar.

De asemenea,

reclamantul a susținut că, auditorii nu au verificat care a fost de fapt ruta

de transport și dacă, în raport de lungimea acesteia serviciile au fost

calculate corect, ci au recalculat care ar fi trebuit să fie ruta, apreciind că

aceasta este limita maximă care ar fi trebuit să fie plătită de reclamant.

Însă, în condițiile în care nu există un normativ care să stabilească distanța

București - Mogoșoaia, Institutul Cultural Român era obligat să plătească

distanța efectiv parcursă, un prejudiciu fiind născut doar dacă între distanța

reală și cea plătită existau diferențe negative.

Reclamantul a

considerat că nici art. 52 alin. (6) din Legea nr. 500/2002 nu a fost încălcat,

întrucât anexele la facturi, în conformitate cu contractul, semnate de

furnizor, conțin desfășurătoarele pentru fiecare caz în parte, procesul-verbal

de recepție al serviciului semnat de conducătorul proiectului.

Pârâta Curtea de

Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată.

de apel

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

nr. 5816 din 11 octombrie 2011, a admis acțiunea formulată de reclamantul

Institutul Cultural Român, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a

României și a anulat pct. 2 din Încheierea nr. IX/21 din 23 noiembrie 2010,

pct. 6 din Decizia nr. 8/2010 și în mod corespunzător procesul-verbal de

constatare din 4 iunie 2010 emis de Departamentul IX al Curții de Conturi al

României.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a constatat că, în speță, au fost îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 52 alin. (5) din Legea nr. 500/2002, întrucât

între părți au existat trei contracte ferme de prestări servicii, încheiate

conform ofertelor financiare din data de 22 aprilie 2009 și a acordului-cadru

din 30 aprilie 2009, prestatorul a emis facturi care corespund exigențelor

contabile din punct de vedere formal, având anexată justificarea sumelor

facturate prin raportare la kilometri parcurși și suma maximă din contractul

încheiat, iar efectuarea prestațiilor este confirmată prin proces-verbal de

recepție încheiat de coordonatorul de program.

Instanța de fond a

avut în vedere că, potrivit pct. 5.2 și 5.3 din contracte, prestatorul nu avea

obligația să anexeze dovezi cu kilometri efectiv parcurși, cu foi de parcurs și

diagrame, întrucât acesta a întocmit o Anexă în care au fost menționate

întocmai cerințele de la pct. 5.2, iar suma facturată nu a depășit valorile

corespunzătoare din acordul-cadru, acceptată.

Instanța de fond a

apreciat că deși a fost depășit cu puțin numărul de kilometri prevăzuți în

contract, facturile nu au depășit valoarea contractelor, iar depășirea

numărului de kilometri a fost justificată de faptul că participanții fiind din

străinătate, aceștia nu puteau fi luați din același loc.

De asemenea, instanța

de fond a reținut că, potrivit contractului, prestatorul nu avea obligația de a

emite note justificative pentru fiecare cursă în parte, iar părțile nu au

stabilit analitic numărul de km ce trebuie parcurși pentru fiecare cursă și

pentru fiecare zi, tocmai pentru că nu s-a prevăzut un traseu exact pe care

trebuie să-1 parcurgă prestatorul, situație justificată de specificul

activității și de categoriile de cursanți.

În concluzie,

instanța de fond a reținut că auditorii publici au efectuat un calcul care nu

are la bază elemente certe, fiind o estimare a distanței parcurse zilnic luată

abstract și liniar, prin raportare la distanța de 15 km București - Mogoșoaia,

fără să se întemeieze pe elemente de fapt certe legate de distanța parcursă,

nefăcându-se dovada că s-ar fi creat un prejudiciu cert, nefiind deci

îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

înfățișate de pârâtă

Pârâta Curtea de

Conturi a României a atacat cu recurs sentința menționată, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinice invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac recurenta-pârâtă a arătat că sentința a fost pronunțată cu interpretarea

greșită a dispozițiilor legale aplicabile în speță, iar în dezvoltarea

motivului de recurs a reiterat situația de fapt și apărările prezentate pe

fondul cauzei.

A susținut în esență

că nu există acte justificative, care să dovedească executarea serviciilor care

fac obiectul acestor contracte de prestări servicii și anume faptul că la

procesele-verbale de recepție, întocmite de coordonatorul programului nu au

fost anexate desfășurătoarele sau alte asemenea documente justificative (foi de

parcurs, diagrame), furnizate de prestator din care să rezulte numărul efectiv

de km parcurși și decontați de entitate.

Prestatorul SC A. SRL

a emis facturile fiscale din 16 iunie 2009 și din 7 iunie 2009, din 30

noiembrie 2009 în sumă de 43.672 RON reprezentând transport intern de persoane

(10.175 km), iar plata acestora s-a efectuat de către entitate fără ca aceste

facturi să fie însoțite de detalierea serviciilor prestate prin documente

justificative sau printr-un desfășurător din care să rezulte distanțele efectiv

parcurse.

În aceste condiții,

echipa de audit a procedat la estimarea prejudiciului produs prin această

abatere, obligația stabilirii prejudiciului cert fiind în sarcina Institutului

Cultural Român și nu a echipei de audit din cadrul pârâtei, cum în mod vădit

nelegal a stabilit instanța de fond.

În consecință,

recurenta arată că SC A.T. SRL nu a făcut dovada prin documente justificative

că a parcurs numărul de km decontați de intimatul Institutul Cultural Român,

astfel că solicită admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

intimatului Institutul Cultural Român

Prin întâmpinarea

depusă la 18 februarie 2014, conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.,

intimatul-reclamant Institutul Cultural Român a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, răspunzând criticilor formulate în recurs cu privire la

existența documentelor justificative pentru prestarea serviciilor, obiect ale

contractelor nr. x/2009; nr. y/2010 și nr. z/2010.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

recurată prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât și sub toate

aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

II.1. Argumente de

fapt și de drept relevante

Intimata-reclamantă a

învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând verificarea

legalității Încheierii nr. IX/21 din 23 noiembrie 2010 și a Deciziei nr. 8/2010

emisă de Departamentul IX din cadrul Curții de Conturi, respectiv pct. 2 al Încheierii

și pct. 6 din Decizia ce vizează decontarea nelegală de către reclamantă în

lipsa documentelor justificative a sumei de 13.749,63 RON aferentă unui număr

de 3.195 km pentru asigurarea transportului pe ruta București - Mogoșoaia și

retur, în cadrul Programului de burse pentru traducători în formare.

Pentru asigurarea

transportului zilnic al bursierilor, dus-întors pe ruta București - Mogoșoaia

și retur, în cadrul Programului de burse pentru traducători în formare,

reclamantul Institutul Cultural Român a încheiat trei contracte cu firma SC

A.T. SRL, în cadrul cărora au fost emise facturile: din 16 iunie 2009 în sumă

de 17.998 RON (anexa la factură arată că suma reprezintă c./valoarea transport

de persoane totalizând 4.225 km în perioada 1 septembrie - 15 iunie 2009); din

7 iulie 2009, în sumă de 5.323,01 RON (anexa la factură arată că suma

reprezintă c./valoare transport, 1.250 km, pentru perioada 16 iunie - 30 iunie

2009); din 30 noiembrie 2009 în sumă de 20.350 RON (anexă la factura ce vizează

o distanță de 4.700 km parcurși în intervalul 5 octombrie - 5 decembrie 2009).

Echipa de audit a

constatat că la procesele-verbale de recepție întocmite de coordonatorul

programului nu au fost anexate desfășurătoarele sau alte documente

justificative (foi de parcurs, diagrame) furnizate de prestator, din care să

rezulte numărul efectiv de km parcurși și decontați de reclamantă, apreciind că

în lipsa acestor documente serviciile de transport sunt confirmate în mod

nejustificat.

În aceste condiții,

echipa de audit a calculat că a fost plătită către SC A.T. SRL suma de

13.749,63 RON, ca urmare a includerii unui număr de 3.195 km pentru care nu

există documente justificative. Astfel, a fost refăcut calculul și a fost luată

în considerare o distanță zilnică de 60 km, reprezentând patru curse dus-întors

București - Mogoșoaia, a câte 15 km.

Instanța reține că

potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (5) și (6) din Legea nr. 500/2002: (5)

Instrumentele de plată trebuie să fie însoțite de documente justificative.

Acestea trebuie să certifice exactitatea sumelor de plată, recepția bunurilor

și executarea serviciilor și alte asemenea, conform angajamentelor legale

încheiate. Instrumentele de plată se semnează de contabil și șeful

compartimentului financiar contabil.

Efectuarea plăților

în limita creditelor bugetare aprobate se face numai pe bază de acte

justificative întocmite în conformitate cu dispozițiile legale și numai după ce

acestea au fost lichidate și ordonanțate potrivit prevederilor art. 24 și 25,

după caz.

Având în vedere

dispozițiile legale menționate mai sus, Înalta Curte nu poate primi concluzia

instanței de fond în sensul că în cauză au fost respectate exigențele legale

privind întocmirea de documente justificative, dat fiind existența celor trei

contracte ferme încheiate de părți conform ofertelor financiare din data de 22

aprilie 2009 și a acordului-cadru din 30 aprilie 2009, a facturilor emise

conform dispozițiilor legale contabile, ce au anexată justificarea sumelor

facturate prin raportare la km parcurși și suma maximă din contractul încheiat,

precum și procesul-verbal de recepție încheiat de coordonatorul de program, așa

cum a concluzionat instanța de fond.

Aceste documente nu

justifică prestarea serviciilor de transport, atâta timp cât furnizorul nu a

anexat dovezi cu privire la km efectiv parcurși, respectiv foi de parcurs și

diagrame.

Deși reține că a fost

depășit numărul de km prevăzuți în contract, în mod greșit instanța de fond

apreciază că facturile nu au depășit totuși valoarea contractelor, existând justificarea

că respectivele curse s-au desfășurat pe ruta Universitate - Băneasa - Șoseaua

de Centură - Mogoșoaia, întrucât participanții fiind din străinătate nu puteau

fi luați din același loc.

Justificarea

respectivă nu poate fi reținută atâta timp cât pentru ruta respectivă nu au

fost întocmite foi de parcurs pentru distanțele efectuate, ci s-au emis facturi

luând în calcul numărul total de km parcurși pe o anumită perioadă fără a

exista note justificative pentru fiecare cursă în parte.

De asemenea, nu poate

fi primită nici susținerea că nu au fost întocmite note justificative întrucât

prestatorul nu avea o astfel de obligație potrivit contractului și chiar și în

aceste condiții nu s-a făcut dovada că s-a cauzat un prejudiciu, atâta timp cât

prevederile art. 52 alin. (5), (6) din Legea nr. 500/2002 sunt explicite, în

sensul că efectuarea plăților în limita creditelor bugetare aprobate se face

numai pe bază de acte justificative.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte reține că soluția instanței de fond este greșită

atunci când reține că auditorii publici au efectuat un calcul ce nu are la bază

elemente certe, fiind doar o estimare a distanței parcurse zilnic, luată

abstract și liniar, prin raportare la distanța de 15 km București - Mogoșoaia,

fără să se întemeieze pe elemente de fapt certe.

II.2. Soluția

adoptată în recurs

Având în vedere cele

menționate la pct. II.1., în temeiul art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul, va modifica sentința recurată în sensul

respingerii acțiunii ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței nr. 5186 din 11

octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința

recurată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul Institutul

Cultural Român, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2014.

Procesat de GGC - AS