ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7537/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 4146 din 20 iunie 2012,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta SC A.C. SRL, în

contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C., prin care solicita anularea Deciziei

nr. 150/2011 de constatare a pierderii valabilității eșalonării la plată, emisă

de autoritatea pârâtă.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a reținut în esență că, în raport cu

dispozițiile art. 218 C. proc. fisc. și art. 7 din Legea nr. 554/2004, este

inadmisibilă cererea prin care se solicită instanței de judecată, în mod

direct, fără parcurgerea procedurii administrative prealabile, anularea unui

act administrativ fiscal, cum este cel contestat de către reclamantă în cauză.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta,

invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 și art. 304

1

C. proc.

civ.

În motivarea

recursului, se arată, în esență, că hotărârea atacată este dată cu interpretarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente cauzei, respectiv a

prevederilor art. 205 C. proc. fisc. și art. 7 din Legea nr. 554/2004, deși s-a

făcut dovada formulării, în același timp cu acțiunea, și a contestației

administrative; de asemenea, se susține că, deși reprezentantul reclamantei a

menționat în fața primei instanțe că înțelege să-și completeze/precizeze

acțiunea, în sensul contestării și a Deciziei nr. 3182 din 11 iunie 2012 de

soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei nr. 150/2011, instanța

de judecată nu a reținut acest aspect și nu s-a pronunțat asupra acestuia.

Examinând sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare.

Reclamanta s-a

adresat direct instanței de contencios administrativ pentru anularea Deciziei nr.

150/2011 de constatare a pierderii valabilității eșalonării la plată, emisă de

A.N.A.F. - D.G.A.M.C., fără a aștepta finalizarea procedurii administrative în

fața autorității emitente, contrar dispozițiilor art. 218 alin. (2) C. proc.

fisc., potrivit cărora poate forma obiectul acțiunii în contencios

administrativ decizia emisă de organul fiscal competent în procedura

administrativă de contestare a actelor administrative fiscale, cum este și decizia

contestată în cauză.

Într-adevăr, în potrivit

dispozițiilor art. 205 alin. (1) C. proc. fisc., „

Împotriva

titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se

poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale

administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se

consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin

lipsa acestuia, în condițiile legii

”.

Procedura de

soluționare a acestor contestații, reglementată de art. 209 și urm. C. proc.

fisc. este o procedură administrativă prealabilă, iar nu o jurisdicție specială

administrativă, în sensul celei prevăzute de art. 21 alin. (4) din Constituția

României, republicată, și a art. 6 din Legea nr. 554/2004.

Curtea

Constituțională a statuat în mod constant că dispozițiile C. proc. fisc. nu

instituie jurisdicții speciale administrative, în sensul art. 21 alin. (4) din

Constituție, ci reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se

lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau

organelor superioare ale acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau de a

le redimensiona în limitele prevăzute de lege. Asemenea proceduri nu întrunesc

elementele definitorii ale activității de jurisdicție, caracterizată prin

soluționarea de către un organ independent și imparțial a litigiilor privind

existența, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, ele fiind

specifice funcției administrative.

Mai mult decât atât,

dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în

materia contenciosului administrativ, instituie obligativitatea parcurgerii

procedurii prealabile de către persoana care se consideră vătămată într-un

drept al său, ori într-un interes legitim printr-un act administrativ

unilateral, anterior sesizări instanței, chiar și pentru ipoteza în care legea

specială prevede o procedură administrativ-jurisdicțională și nu s-a optat

pentru aceasta.

Din coroborarea

acestor prevederi legale, rezultă că este obligatorie parcurgerea procedurii

administrative prealabile care, în raport cu natura juridică a actului atacat,

se impunea a fi efectuată în condițiile stabilite la art. 205 și urm. C. proc.

fisc.

Or, deși a inițiat

procedura administrativă, recurenta-reclamantă nu a așteptat finalizarea

acesteia cu emiterea de către autoritatea administrativă a deciziei de

soluționare a contestației, conform art. 210 C. proc. fisc., act pe care, apoi,

în termenul legal

și în condițiile legii

, să îl atace

la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă,

astfel

cum prevăd dispozițiile art. 218 alin. (2) din același cod.

Întrucât această

procedură prealabilă constituie o condiție specială de exercițiu a dreptului la

acțiune, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 și art. 109 alin. (2) C. proc.

civ., iar reclamanta nu a înțeles să o urmeze în integralitate, prima instanță

în mod corect a apreciat că acțiunea este inadmisibilă.

De asemenea, în lipsa

oricărei probe în acest sens, nu poate fi reținută nici afirmația potrivit

căreia reclamanta ar fi menționat în fața primei instanțe că înțelege să-și

completeze/precizeze acțiunea, în sensul contestării și a Deciziei nr. 3182 din

11 iunie 2012; de altfel, această solicitare, reprezentând o evidentă cerere

modificatoare a acțiunii formulate inițial, nici nu mai putea fi făcută la

termenul din 20 iunie 2012, când instanța a reținut pricina în vederea

deliberării, reclamanta fiind decăzută din acest drept, în raport cu

dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc prima zi de

înfățișare ca fiind termenul limită pentru formularea unei astfel de cereri.

Față de

considerentele arătate, constatându-se că soluția primei instanțe este legală

și temeinică, suficient și corect motivată, în baza art. 312 C. proc. civ.,

raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat,

menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC A.C. SRL împotriva sentinței nr. 4146 din 20 iunie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2013.