ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7537/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 4146 din 20 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta SC A.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C., prin care solicita anularea Deciziei nr. 150/2011 de constatare a pierderii valabilității eșalonării la plată, emisă de autoritatea pârâtă. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în esență că, în raport cu dispozițiile art. 218 C. proc. fisc. și art. 7 din Legea nr. 554/2004, este inadmisibilă cererea prin care se solicită instanței de judecată, în mod direct, fără parcurgerea procedurii administrative prealabile, anularea unui act administrativ fiscal, cum este cel contestat de către reclamantă în cauză.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta, invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea recursului, se arată, în esență, că hotărârea atacată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente cauzei, respectiv a prevederilor art. 205 C. proc. fisc. și art. 7 din Legea nr. 554/2004, deși s-a făcut dovada formulării, în același timp cu acțiunea, și a contestației administrative; de asemenea, se susține că, deși reprezentantul reclamantei a menționat în fața primei instanțe că înțelege să-și completeze/precizeze acțiunea, în sensul contestării și a Deciziei nr. 3182 din 11 iunie 2012 de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei nr. 150/2011, instanța de judecată nu a reținut acest aspect și nu s-a pronunțat asupra acestuia.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare. Reclamanta s-a adresat direct instanței de contencios administrativ pentru anularea Deciziei nr. 150/2011 de constatare a pierderii valabilității eșalonării la plată, emisă de A.N.A.F. - D.G.A.M.C., fără a aștepta finalizarea procedurii administrative în fața autorității emitente, contrar dispozițiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., potrivit cărora poate forma obiectul acțiunii în contencios administrativ decizia emisă de organul fiscal competent în procedura administrativă de contestare a actelor administrative fiscale, cum este și decizia contestată în cauză.

Într-adevăr, în potrivit dispozițiilor art. 205 alin. (1) C. proc. fisc., „ Împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii ”. Procedura de soluționare a acestor contestații, reglementată de art. 209 și urm. C. proc. fisc. este o procedură administrativă prealabilă, iar nu o jurisdicție specială administrativă, în sensul celei prevăzute de art. 21 alin. (4) din Constituția României, republicată, și a art. 6 din Legea nr. 554/2004.

Curtea Constituțională a statuat în mod constant că dispozițiile C. proc. fisc. nu instituie jurisdicții speciale administrative, în sensul art. 21 alin. (4) din Constituție, ci reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare ale acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege. Asemenea proceduri nu întrunesc elementele definitorii ale activității de jurisdicție, caracterizată prin soluționarea de către un organ independent și imparțial a litigiilor privind existența, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, ele fiind specifice funcției administrative.

Mai mult decât atât, dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, instituie obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile de către persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, ori într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, anterior sesizări instanței, chiar și pentru ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicțională și nu s-a optat pentru aceasta. Din coroborarea acestor prevederi legale, rezultă că este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile care, în raport cu natura juridică a actului atacat, se impunea a fi efectuată în condițiile stabilite la art. 205 și urm. C. proc.

fisc. Or, deși a inițiat procedura administrativă, recurenta-reclamantă nu a așteptat finalizarea acesteia cu emiterea de către autoritatea administrativă a deciziei de soluționare a contestației, conform art. 210 C. proc. fisc., act pe care, apoi, în termenul legal și în condițiile legii , să îl atace la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 218 alin. (2) din același cod. Întrucât această procedură prealabilă constituie o condiție specială de exercițiu a dreptului la acțiune, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 și art. 109 alin. (2) C. proc. civ., iar reclamanta nu a înțeles să o urmeze în integralitate, prima instanță în mod corect a apreciat că acțiunea este inadmisibilă.

De asemenea, în lipsa oricărei probe în acest sens, nu poate fi reținută nici afirmația potrivit căreia reclamanta ar fi menționat în fața primei instanțe că înțelege să-și completeze/precizeze acțiunea, în sensul contestării și a Deciziei nr. 3182 din 11 iunie 2012; de altfel, această solicitare, reprezentând o evidentă cerere modificatoare a acțiunii formulate inițial, nici nu mai putea fi făcută la termenul din 20 iunie 2012, când instanța a reținut pricina în vederea deliberării, reclamanta fiind decăzută din acest drept, în raport cu dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc prima zi de înfățișare ca fiind termenul limită pentru formularea unei astfel de cereri. Față de considerentele arătate, constatându-se că soluția primei instanțe este legală și temeinică, suficient și corect motivată, în baza art. 312 C. proc.

civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.C. SRL împotriva sentinței nr. 4146 din 20 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2013.