ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1395/2014

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 20348 din 31 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 157 din Legea nr. 105/1992 a fost

admisă excepția de necompetență generală a instanțelor române și a fost

respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta SC A.R.A. SA, în

contradictoriu cu pârâtele SC I.S. și S.W.F.S.G.I.H.C. LTD, având drept obiect

constatarea inexistenței dreptului pârâtelor la acordarea de despăgubiri ca

urmare a prescripției dreptului material la acțiune.

Prima instanță

a reținut că, în raport de dispozițiile art. 103 lit. d) și art. 147 din Legea

nr. 105/1992 precum și de cele ale cap. XII din Legea nr. 105/1992, litigiul nu

se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de respectivele texte de

lege, astfel că, nu poate fi soluționat de către instanțele române.

Împotriva

acestei sentințe civile, reclamanta SC G.R.A.R. SA București în termen legal a

declarat recurs, care ulterior a fost calificat drept apel, criticând soluția

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 31 din 28 ianuarie 2013,

a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC G.R.A.R. SA, reținând

din perspectiva respectării normelor de drept internațional și naționale că

este nefondată susținerea reclamantei, potrivit căreia, prin respingerea

acțiunii ca inadmisibilă, accesul liber la justiție i-a fost îngrădit, deoarece

această noțiune se referă în mod exclusiv la îngrădirea dreptului unei persoane

de a se adresa în mod efectiv instanțelor judiciare competente împotriva

actelor care violează drepturile ce îi sunt recunoscute prin constituție sau

prin lege.

Or, în speță,

reclamanta adresându-se unei instanțe necompetente în mod absolut și general nu

poate susține îngrădirea drepturilor sale civile, de vreme ce instanțele române

nu aveau competența soluționării acestui litigiu cu elemente de extraneitate.

Referitor la

legea aplicabilă, instanța de apel a considerat că, în mod corect instanța de

fond interpretând prevederile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 și pe

cele ale art. 103 lit. d), art. 147, art. 148 și următoarele din Legea nr.

105/1992 a ajuns la concluzia, potrivit căreia, instanțele române nu aveau

competența soluționării litigiului.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, reclamanta SC G.R.A.R. SA București a

declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu consecința

admiterii apelului și pe fondul cauzei solicită respingerea excepției necompetenței

instanțelor române și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea pronunțării

soluției pe fondul cauzei.

Criticile aduse

deciziei atacate, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se

referă la faptul că cele două instanțe au încălcat prevederile art. 6 din C.E.D.O.,

întrucât instanța de fond a apreciat că avea obligația doar să analizeze cu

privire la competența instanțelor române, or, considerentele unei hotărâri

trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, iar prima instanță a admis excepția necompetentei instanțelor

române, ca o consecință a analizei fondului, convingerea instanței fiind în

sensul că între părți s-a încheiat un contract ce nu este supus competentei

instanțelor române, susținere care în opinia recurentei apare ca fiind confuză,

ambiguă și lipsită de fundament, instanța de apel menținând în mod greșit

această sentință ca fiind temeinică și legală.

În acest

context, recurenta consideră că, prima instanță a apreciat greșit necompetența

instanțelor române, prin aplicarea greșită a dispozițiilor din Regulamentul

(CE) nr. 44/2001, regulament care în realitate întărește competența instanțelor

române de a judeca litigiul. Astfel, art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001

arată ce norme stabilesc competența teritorială, în ipoteza în care pârâtul

este domiciliat într-un stat nemembru, situația din speță, pârâtele fiind

domiciliate în Singapore, stat care nu este membru al Uniunii Europene, acest

articol prevăzând sub aspect teritorial, că competența va fi stabilită de

normele interne ale statului reclamantului, în cazul de față, legea română,

care la art. 10 pct. 4 C. proc. civ., prevede că sub aspect teritorial este

competentă să judece și instanța de la locul plății.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat

din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9

coroborat cu art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și va fi admis în

considerarea următoarelor argumente:

Motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când

hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este

lipsită de temei legal.

Din sinteza

argumentării acestui motiv de recurs se poate observa că a fost vizată prima

ipoteză a motivului de nelegalitate, întrucât nu s-au avut în vedere

dispozițiile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care fac trimitere la

legea română, respectiv la art. 10 pct. 4 C. proc. civ. și nu la Legea nr.

105/1992, sens în care s-a apreciat că hotărârea pronunțată a fost dată cu

aplicarea greșită a legii.

În susținerea

acestui motiv de recurs, reclamanta SC G.R.A.R. SA București arată că, în mod

greșit instanța de apel a menținut hotărârea tribunalului prin care s-a dispus

respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulată de reclamantă, ca urmare a

admiterii excepției necompetenței instanțelor române.

Prin cererea de

chemare în judecată s-a solicitat constatarea inexistenței dreptului pârâtelor

la acordarea de despăgubiri, cu motivarea că a intervenit prescripția dreptului

material la acțiune, instanța fiind învestită cu o acțiune în constatare

declaratorie negativă.

În soluționarea

litigiului s-a reținut că între reclamantă și societățile pârâte s-au derulat

raporturi contractuale decurgând din polița de asigurare maritimă tip P&l -

Protection and Indemnity nr. 418683 valabilă între 30 ianuarie 2007 și 29

ianuarie 2008, polița fiind încheiată între absenți, prin intermediul

corespondentei electronice, la data de 3 august 2007 producându-se evenimentul

asigurat.

În speța dedusă

judecății, se menționează că părțile au ales prin contractul de asigurare de

tip P&l, aplicabilitatea legii române, astfel cum rezultă din art. 2.2 din

Condițiile respective și pct. 6 din Polița de asigurare nr. 418682 ce prevedea

că legea aplicabilă acestui contract va fi cea română, excepție făcând cazul în

care asiguratul în mod expres va solicita aplicabilitatea legislației engleze,

în cauză neexistând niciun astfel de amendament la poliță sau condiții din care

să rezulte acest fapt.

Astfel, deși

părțile au invocat Polița de asigurare nr. 418683, la dosarul cauzei s-a depus

doar Polița de asigurare nr. 418682, fără a fi depuse și Condițiile evocate în

cererea formulată, sens în care se constată că soluțiile instanțelor s-au

întemeiat doar pe afirmațiile părților, fără a se verifica în ce măsură

susținerile acestora au și un suport probatoriu.

Din această

perspectivă, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile formulate în

cauză, iar pentru ca instanțele de judecată să se declare necompetente în

soluționarea prezentului litigiu, ar fi trebuit să analizeze toate înscrisurile

despre care părțile au făcut vorbire în susținerea și apărarea cauzei,

soluțiile pronunțate în cauză neputând fi susținute doar pe afirmațiile

părților.

În speță, Înalta

Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că aceasta

cuprinde, sumar, argumentele în sprijinul soluției pronunțate, rezultând fără

echivoc că, în cauză, situația de fapt dedusă judecății nu a fost pe deplin

stabilită, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 295 C.

proc. civ., care consacră chiar caracterul devolutiv al căii de atac.

Astfel, față de

considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că soluțiile pronunțate de către

cele două instanțe nu sunt susținute de nicio probă din dosar, iar instanța de

apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost

învestită, neadministrând probatoriile necesare stabilirii situației de fapt

reale și aflării adevărului în cauză, în raport de normele legale incidente,

atrăgând astfel incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., astfel încât, pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să

admită recursul declarat de reclamanta SC G.R.A.R. SA București, să caseze

decizia atacată și să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC G.R.A.R. SA București împotriva deciziei civile nr.

31 din 28 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 8 aprilie 2014.