ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1395/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 20348 din 31 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 157 din Legea nr. 105/1992 a fost admisă excepția de necompetență generală a instanțelor române și a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta SC A.R.A. SA, în contradictoriu cu pârâtele SC I.S. și S.W.F.S.G.I.H.C. LTD, având drept obiect constatarea inexistenței dreptului pârâtelor la acordarea de despăgubiri ca urmare a prescripției dreptului material la acțiune. Prima instanță a reținut că, în raport de dispozițiile art. 103 lit. d) și art. 147 din Legea nr. 105/1992 precum și de cele ale cap. XII din Legea nr. 105/1992, litigiul nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de respectivele texte de lege, astfel că, nu poate fi soluționat de către instanțele române.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta SC G.R.A.R. SA București în termen legal a declarat recurs, care ulterior a fost calificat drept apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 31 din 28 ianuarie 2013, a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC G.R.A.R. SA, reținând din perspectiva respectării normelor de drept internațional și naționale că este nefondată susținerea reclamantei, potrivit căreia, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, accesul liber la justiție i-a fost îngrădit, deoarece această noțiune se referă în mod exclusiv la îngrădirea dreptului unei persoane de a se adresa în mod efectiv instanțelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile ce îi sunt recunoscute prin constituție sau prin lege.

Or, în speță, reclamanta adresându-se unei instanțe necompetente în mod absolut și general nu poate susține îngrădirea drepturilor sale civile, de vreme ce instanțele române nu aveau competența soluționării acestui litigiu cu elemente de extraneitate. Referitor la legea aplicabilă, instanța de apel a considerat că, în mod corect instanța de fond interpretând prevederile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 și pe cele ale art. 103 lit. d), art. 147, art. 148 și următoarele din Legea nr. 105/1992 a ajuns la concluzia, potrivit căreia, instanțele române nu aveau competența soluționării litigiului. Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta SC G.R.A.R. SA București a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu consecința admiterii apelului și pe fondul cauzei solicită respingerea excepției necompetenței instanțelor române și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea pronunțării soluției pe fondul cauzei. Criticile aduse deciziei atacate, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., se referă la faptul că cele două instanțe au încălcat prevederile art. 6 din C.E.D.O., întrucât instanța de fond a apreciat că avea obligația doar să analizeze cu privire la competența instanțelor române, or, considerentele unei hotărâri trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, iar prima instanță a admis excepția necompetentei instanțelor române, ca o consecință a analizei fondului, convingerea instanței fiind în sensul că între părți s-a încheiat un contract ce nu este supus competentei instanțelor române, susținere care în opinia recurentei apare ca fiind confuză, ambiguă și lipsită de fundament, instanța de apel menținând în mod greșit această sentință ca fiind temeinică și legală.

În acest context, recurenta consideră că, prima instanță a apreciat greșit necompetența instanțelor române, prin aplicarea greșită a dispozițiilor din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, regulament care în realitate întărește competența instanțelor române de a judeca litigiul. Astfel, art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 arată ce norme stabilesc competența teritorială, în ipoteza în care pârâtul este domiciliat într-un stat nemembru, situația din speță, pârâtele fiind domiciliate în Singapore, stat care nu este membru al Uniunii Europene, acest articol prevăzând sub aspect teritorial, că competența va fi stabilită de normele interne ale statului reclamantului, în cazul de față, legea română, care la art. 10 pct. 4 C. proc.

civ., prevede că sub aspect teritorial este competentă să judece și instanța de la locul plății. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și va fi admis în considerarea următoarelor argumente: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal. Din sinteza argumentării acestui motiv de recurs se poate observa că a fost vizată prima ipoteză a motivului de nelegalitate, întrucât nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care fac trimitere la legea română, respectiv la art. 10 pct. 4 C. proc.

civ. și nu la Legea nr. 105/1992, sens în care s-a apreciat că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii. În susținerea acestui motiv de recurs, reclamanta SC G.R.A.R. SA București arată că, în mod greșit instanța de apel a menținut hotărârea tribunalului prin care s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulată de reclamantă, ca urmare a admiterii excepției necompetenței instanțelor române. Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea inexistenței dreptului pârâtelor la acordarea de despăgubiri, cu motivarea că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, instanța fiind învestită cu o acțiune în constatare declaratorie negativă.

În soluționarea litigiului s-a reținut că între reclamantă și societățile pârâte s-au derulat raporturi contractuale decurgând din polița de asigurare maritimă tip P&l - Protection and Indemnity nr. 418683 valabilă între 30 ianuarie 2007 și 29 ianuarie 2008, polița fiind încheiată între absenți, prin intermediul corespondentei electronice, la data de 3 august 2007 producându-se evenimentul asigurat. În speța dedusă judecății, se menționează că părțile au ales prin contractul de asigurare de tip P&l, aplicabilitatea legii române, astfel cum rezultă din art. 2.2 din Condițiile respective și pct. 6 din Polița de asigurare nr. 418682 ce prevedea că legea aplicabilă acestui contract va fi cea română, excepție făcând cazul în care asiguratul în mod expres va solicita aplicabilitatea legislației engleze, în cauză neexistând niciun astfel de amendament la poliță sau condiții din care să rezulte acest fapt.

Astfel, deși părțile au invocat Polița de asigurare nr. 418683, la dosarul cauzei s-a depus doar Polița de asigurare nr. 418682, fără a fi depuse și Condițiile evocate în cererea formulată, sens în care se constată că soluțiile instanțelor s-au întemeiat doar pe afirmațiile părților, fără a se verifica în ce măsură susținerile acestora au și un suport probatoriu. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile formulate în cauză, iar pentru ca instanțele de judecată să se declare necompetente în soluționarea prezentului litigiu, ar fi trebuit să analizeze toate înscrisurile despre care părțile au făcut vorbire în susținerea și apărarea cauzei, soluțiile pronunțate în cauză neputând fi susținute doar pe afirmațiile părților.

În speță, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că aceasta cuprinde, sumar, argumentele în sprijinul soluției pronunțate, rezultând fără echivoc că, în cauză, situația de fapt dedusă judecății nu a fost pe deplin stabilită, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., care consacră chiar caracterul devolutiv al căii de atac. Astfel, față de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că soluțiile pronunțate de către cele două instanțe nu sunt susținute de nicio probă din dosar, iar instanța de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, neadministrând probatoriile necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză, în raport de normele legale incidente, atrăgând astfel incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel încât, pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta SC G.R.A.R. SA București, să caseze decizia atacată și să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC G.R.A.R. SA București împotriva deciziei civile nr. 31 din 28 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2014.