ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2978/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele Fondul și considerentele instanței de fond: Reclamanta SC R.C.S. R.D.S. SA punct de lucru Bihor - Băile Felix, Hotel P. în contradictoriu cu pârâții B.V., .S. și SC D.S.S. SRL a solicitat instanței să dispună obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 5.100 euro - în principal sau 10800 euro - în subsidiar, în echivalent lei, cu titlu de daune materiale pentru încălcarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe aparținând reclamantei în calitate de titulară a canalelor TV D.S. și D.S. +, precum și a sumei de 20.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de daune morale. Prin sentința civilă nr. 2183/2012, Tribunalul Bihor a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului .S., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte acțiunea împotriva pârâților B.V.

și SC D.S.S. SRL și a obligat pe aceștia, în solidar, la plata sumei de 4.325 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri precum și la plata cheltuielilor de judecată de 1.000 lei. A respins capetele de cerere privind obligarea pârâților la plata daunelor morale și a T.V.A.-ului aferent sumei de 4.325 euro. Tribunalul a reținut în esență următoare: La 1 noiembrie 2010 s-a constatat că SC D.S.S. SRL Dragalina retransmitea prin cablu în mod ilegal programele de televiziune D.S. și G.S.P. T.V. pentru care reclamanta deținea licență. În urma plângerii penale formulată sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 140 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, prin ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași, în Dosar nr. 4154/P/2010, s-a dispus față de pârâții B.V.

și .S., care erau și administratorii societății, scoaterea de sub urmărirea penală. Față de pârâtul B.V., în temeiul art. 18 1 C. pen. și art. 91 C. pen., s-a dispus aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, respectiv 700 lei amenda, iar în ceea ce îl privește pe pârâtul .S. s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală întrucât fapta nu a fost săvârșită de acesta, reținându-se că, în calitatea sa de administrator al societății, se ocupa numai de activitatea contabilă, având cunoștințe tehnice limitate. Soluția organului de urmărire penală a rămas definitivă prin respingerea plângerilor prin rezoluția nr. 619/II/2/2011 a Prim Procurorului Adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași și prin sentința penală nr. 19 din 17 ianuarie 2012 a Judecătoriei Călărași.

În cursul urmăririi penale reclamanta s-a constituit parte civilă cu suma de 5.100 euro plătibilă în lei și actualizată la data plății efective a prejudiciului însă, în considerentele sentinței penale nr. 19/2012 s-a reținut că pretențiile civile vor putea fi valorificate pe calea unei acțiuni civile separate în temeiul răspunderii civile delictuale. Din considerentele cererii de chemare în judecată rezultă că perioada pentru care s-a solicitat repararea prejudiciului este iulie 2009 când reclamanta a obținut licența audiovizuală pentru postul T.V. D.S. și până la data de 1 noiembrie 2010, când s-a constatat că pârâta SC D.S.S. SRL Dragalina transmitea nelegal acest post. Întrucât perioada pentru care s-a solicitat repararea prejudiciului este iulie 2009-1 noiembrie 2010, înseamnă că fapta ilicită a fost săvârșită anterior intrării în vigoare a noului C. civ.

și că prezentei cauze îi rămân aplicabile dispozițiile vechiului C. civ., respectiv art. 998 și art. 999. În situația de față, săvârșirea faptei ilicite de retransmitere în mod nelegal, în lipsa unei licențe, a postului T.V. D.S., de către pârâtul B.V., în calitatea sa de administrator al SC D.S.S. SRL Dragalina, a fost stabilită în mod irevocabil de către organele de cercetare penală, reținându-se că acesta se face vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 140 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996. Motivul pentru care s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a fost lipsa de pericol social al faptei, conform art. 10 lit. b) 1 C. proc. pen., însă această soluție nu poate influența și răspunderea civilă, în condițiile existenței faptei ilicite.

Au fost avute în vedere și dispozițiile art. 22 C. proc. pen. potrivit căruia „hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”. În raport de această dispoziție legală, având în vedere că în ceea ce îl privește pe pârâtul .S. s-a stabilit în mod irevocabil că acesta nu a săvârșit fapta ilicită ce constituie conținutul infracțiunii prevăzută de art. 140 lit. e) din Legea nr. 8/1996, instanța a apreciat că pârâtul nu are calitate procesuală pasivă. În ceea ce îl privește pe pârâtul B.V., acesta a recunoscut săvârșirea faptei ilicite ce a constat în retransmiterea, fără a deține o licență în acest sens, cu ajutorul unui echipament achiziționat de fiica sa din Italia, a programului TV D.S.

pentru care reclamanta deține o licență audiovizuală, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ. dar și ale art. 139 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, neexistând nici un dubiu cu privire la existența faptei și a vinovăției pârâtului. În baza acestor dispoziții legale, acesta este obligat să acopere prejudiciul cauzat reclamantei prin săvârșirea faptei ilicite fiind evidentă legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtului și prejudiciul cauzat reclamantei.

La stabilirea prejudiciului, instanța a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă apreciind că acesta se ridică la suma de 4.325 euro, sumă ce a fost stabilită în conformitate cu art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, această modalitate de stabilire a prejudiciului fiind prioritară în raport de modalitatea prevăzută la lit. b), în condițiile în care, în situația de față, aplicarea criteriilor prevăzute de text a fost posibilă, după cum rezultă din conținutul raportului de expertiză contabilă. Instanța a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998, 999 și art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1998 pentru acordarea daunelor morale întrucât, deși art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 prevede posibilitatea pentru instanță de a acorda și daune morale, reclamanta nu a făcut nici o dovadă sub aspectul prejudiciului moral cauzat.

Instanța de fond a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. întrucât pârâtul B.V., în calitatea sa de administrator al societății, nu a acționat ca un prepus. SC D.S.S. SRL Dragalina răspunde în solidar cu V.B. în baza art. 35 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele juridice. Potrivit acestei dispoziții „faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor.” Pârâtul, în calitatea sa de administrator, face parte din categoria organelor de conducere ale societății iar fapta ilicită a fost săvârșită în exercitarea mandatului de administrator și conform obiectului de activitate al societății, dispozițiile legale citate fiind pe deplin aplicabile și în consecință societatea pârâtă răspunde alături de pârât.

Instanța de fond a apreciat că nu se impune și plata T.V.A. - ului aferent. Prejudiciul s-a cuantificat având în vedere prețul serviciului prestat însă această modalitate de calcul este stabilită de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, care prevede acordarea de despăgubiri la nivelul câștigului nerealizat. Însă, suntem doar în prezența unei modalități de calcul și nu în situația reală în care reclamanta ar fi și prestat serviciile respective, ar fi emis documente contabile, s-ar fi plătit și datorat și taxa pe valoare adăugată. Apelul și considerentele instanței de apel: Împotriva sentinței au declarat recurs (ce a fost calificat ca apel în ședința publică din 26 iunie 2013 ) SC R.D.S.

R.D.S. SA, SC D.S.A.T.S. SRL și B.V. Prin Decizia nr 260/A din 20 decembrie 2013, Curtea de Apel București a respins ca nefondate apelurile. În ce privește apelul reclamantei SC R.D.S. R.D.S. SA, instanța de apel a apreciat că acesta este nefondat. Curtea a considerat ca nefondată critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 139 lit. a) din Legea nr. 8/1996, reținând că însăși reclamanta a solicitat prin acțiune ca evaluarea prejudiciului să se efectueze în funcție de criteriile prevăzute de lit. a), variantă pe care o consideră prioritară. Din perspectiva prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., critica vizând temeiul de drept aplicabil nu poate fi primită, căci este echivalentul unei modificări nepermise în calea de atac.

Pe de altă parte, Curtea reține că aplicarea criteriilor de la lit. b) a art. 139 din Legea nr. 8/1996 este subsidiară. Ori, în speță, câștigul nerealizat a fost determinat prin raportul de expertiză efectuat la prima instanță, prin raportare la numărul de abonați ai pârâtei și prețul minim pe lună pentru fiecare abonat. S-a reținut că reclamanta nu a avut obiecțiuni la raportul de expertiză, aspect ce rezultă din cuprinsul încheierii de ședință de la 28 noiembrie 2013. Din moment ce, în speță, au fost identificate elemente de determinare a câștigului nerealizat de reclamantă, aplicarea criteriilor prevăzute de art. 139 lit. a) din Legea nr. 8/1996 este obligatorie, critica privind acest aspect fiind nefondată.

Cu privire la prejudiciul moral, instanța de apel a reținut că susținerea potrivit căreia acesta nu trebuie dovedit nu are suport legal din moment ce existența unui prejudiciu constituie condiție a răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 998-999 C.civ, fără a se face distincție între prejudiciul material și cel moral, doar întinderea daunelor morale fiind o chestiune de apreciere a instanței. Prejudiciul de imagine afirmat de reclamantă ce se cere a fi reparat nu a fost dovedit, neputând fi prezumat, așa cum pretinde apelanta reclamantă. În ceea ce privește nereținerea T.V.A. la calculul despăgubirii, instanța de apel a apreciat că susținerea apelantei este lipsită de suport probator, atâta vreme cât contravaloarea prețului abonamentului este de 1 euro, conform contractului de licență din 31 martie 2010, mențiunea de pct. 8.1, și nu de 1 euro plus T.V.A.

Criticile formulate de pârâți cu privire la modul de evaluare a prejudiciului prin raportare la perioada în care s-au efectuat transmisiile, au fost respinse de instanța de apel cu motivarea că transmisiunea a fost dovedită cu un program al turului campionatului ligii I la fotbal ediția 2010/2011 iar susținerile pârâților cu privire la perioada de retransmitere și la conținutul retransmiterii sunt contradictorii. Pârâții în realitate, nu contestă intervalul de timp în care s-au efectuat transmisiile, ci faptul că transmiterea programului T.V. D.S. nu a avut loc în mod continuu în această perioadă, ci ocazional, limitându-se la anumite meciuri de fotbal. Aceasta este apărarea formulată prin întâmpinarea depusă în primă instanță, susținerea pârâților fiind că, atâta vreme cât a avut loc o transmisie a anumitor evenimente sportive, și nu difuzarea tuturor emisiunilor postului D.S., modul de evaluare a prejudiciului trebuie particularizat în funcție de acest aspect.

Susținerile apelanților pârâți din cuvântul pe fond, în sensul că transmiterea postului D.S. a avut loc doar la data de 01 noiembrie 2010, dată la care s-a întocmit procesul verbal de către organele de poliție, utilizat în procesul penal, nu sunt în concordanță cu criticile din cererea de apel, prin care s-a susținut difuzarea ocazională pe parcursul unui interval mai mare de timp, critici care determină limitele judecății în apel față de principiul disponibilității. Asupra criticii privind cuantumul prejudiciului, Curtea a reținut că încălcarea dreptului reclamantei, ce deține licența audiovizuală pentru serviciul de programe de televiziune cu denumirea D.S., a avut loc prin mai multe acțiuni ale pârâților, de retransmitere a emisiunilor postului de televiziune menționat, într-o perioadă mai lungă de timp, acțiuni care, având o intenție unică, se constituie într-o singură faptă ilicită.

Odată ce a fost stabilită încălcarea drepturilor de autor, trebuia determinată despăgubirea pentru repararea prejudiciului încercat de reclamantă, prejudiciu stabilit de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 la câștigul nerealizat. Criteriul propus de reclamantă pentru determinarea câștigului nerealizat a fost cuantumul taxei lunare de licențiere pentru un abonat, rezultată din contractul depus exemplificativ la dosar, începând cu data de la care aceasta a început emisia serviciului de programe, în urma obținerii licenței audiovizuale și până la data încetării încălcării. Nerealizarea unui profit de către pârâți nu are relevanță, atâta vreme cât, față de modalitățile de evaluare a despăgubirilor prevăzute de art. 139 alin. (2) lit. a), a fost aleasă de către reclamantă varianta câștigului nerealizat și nu beneficiul realizat pe nedrept de făptuitor.

A fost apreciată ca nefondată și critica privind nerespectarea de către prima instanță a principiului contradictorialității, prin aceea că nu a fost pus în discuție raportul de expertiză, cu motivarea că în cuprinsul încheierii de la 28 noiembrie 2012 s-a menționat că reclamanta și-a însușit concluziile raportului de expertiză, obiecțiunile pârâților fiind respinse ca neîntemeiate. De asemenea, a fost respinsă critica privind ignorarea de către instanța de fond a justificării lipsei de la interogatoriu a pârâtului B.V. cu motivarea că reclamanta a înțeles să administreze proba mărturisirii prin intermediul interogatoriului numai persoanei juridice, Recursul și considerentele instanței de recurs.

Împotriva Deciziei nr. 260/A din 20 decembrie 2013 au declarat recurs pârâții B.V. și SC D.S.A.T.S. SRL, prin Administrator B.V. Recurenții invocă încălcarea de către instanțele de fond a principiului limitelor investirii, susținând că ambele instanțe au acordat reclamantei mai mult decât a solicitat prin cererea de chemare în judecata și anume beneficiul nerealizat începând cu luna iulie a anului 2009, data obținerii de către SC D.S.A.T.S. SRL a licenței de emisie. Arată că, pe de o parte, reclamanta nu a solicitat acest lucru iar, pe de altă parte, retransmiterea emisiunilor în anul 2009 nu s-a dovedit, singurul lucru dovedit fiind retransmiterea campionatului de fotbal, ori acesta s-a desfășurat în anul 2010, cum corect a indicat și reclamanta prin cererea de chemare în judecata.

Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6, art. 312 pct. 2 C. proc. civ., reclamanții au solicitat admiterea recursului si modificarea atât a Deciziei civile nr. 260/A, cât și a sentinței civile nr. 2183 din 10 decembrie 2012, în sensul de a diminua pretențiile reclamanților cu sumele rezultate din raportul de expertiză efectuat în cauză pentru perioada anului 2009. Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare: Motivul de recurs, astfel cum a fost invocat de recurentă, este circumscris, pe de o parte, motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. de la 1864, iar, pe de altă parte unui motiv de netemeinicie. În ce privește respectarea limitelor investirii instanței, privit prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., Curtea reține că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat daune materiale reprezentând câștigul nerealizat, calculat potrivit dispozițiilor art. 139 din Legea nr. 8/1996, pentru perioada iulie 2009-octombrie 2010 (inclusiv) în raport de numărul de abonați (300), de valoarea pachetului D.S. (care se poate prelua la 1 eur/lună). Astfel, calculul a fost făcut de reclamantă la pagina trei din acțiunea astfel: 300 x 1 euro x 17 luni = 5.100 euro. Instanța de fond a acordat mai puțin și anume 4.325 euro iar instanța de apel a menținut această sumă. De altfel, cu această suma reclamanta s-a constituit și parte civilă în procesul penal. În aceste condiții, Curtea nu poate reține că instanțele și-au depășit limitele investirii și că nu s-a respectat principiul disponibilității, întrucât nu au acordat nici mai mult decât s-a cerut, nici ceea ce nu s-a cerut.

Astfel, motivul de nelegalitate invocat este nefondat. Pe de altă parte, recurenții au invocat faptul că retransmiterea emisiunilor în anul 2009 nu s-a dovedit, singurul lucru dovedit fiind retransmiterea campionatului de fotbal, care s-a desfășurat în anul 2010. Această critică este însă un motiv de netemeinicie, ce nu poate fi analizat de instanța de recurs, neîncadrându-se în nici unul din motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. Față de aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul pârâtelor, soluția recurată fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții B.V. și SC D.S.A.T.S. SRL, prin Administrator B.V., împotriva Deciziei nr. 260/A din 20 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2014.