ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1932/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1932/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, la data de 21 decembrie

2012, reclamantul P.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul român

prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul local al orașului Sinaia și SC P.

SA Sinaia, ca prin hotărârea ce se va pronunța: să fie obligați pârâții să-i

restituie în natură, pe vechiul amplasament, imobilul situat în localitatea

Sinaia, bld. C. nr. 4, jud. Prahova, compus din suprafața de teren de 2,0208 ha

și clădirile C1 și C2 de pe acest teren, cu tot ceea ce se află pe teren, H.C.

și clădirea anexă centrală termică, fostă centrală electrică, precum și

mobilierul din clădiri; să oblige pârâții să-i restituie în natură, pe vechiul

amplasament, imobilul situat în localitatea Sinaia, bd. C. nr. 5, jud. Prahova,

compus din suprafața de teren de 2237 mp teren și clădirea cu nr. C8 de pe

acest teren, cu tot ceea ce se află pe acest teren și cu mobilierul aflat în

clădiri; să dispună trecerea în proprietatea sa a celor două imobile; să fie

obligați pârâții să-i elibereze titlu de proprietate pentru aceste două

imobile; să se dispună evacuarea celor care se află în cele două imobile; să

fie obligați pârâții să revoce, să anuleze toate actele prin care au înstrăinat

cele două imobile, acte de vânzare-cumpărare și de trecere în folosință.

Prin

Sentința civilă nr. 1225 din data de 24 aprilie 2013, Tribunalul Prahova a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român.

A

respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului.

A

admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește capetele de

cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în Sinaia, Bd.

C. nr. 4, jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 20208 mp, clădirile C1

(H.C.) și C2 (anexă centrală termică), mobilierul din aceste clădiri și a

imobilului situat în Sinaia, Bd. C. nr. 5, jud. Prahova, compus din teren în

suprafață de 2237 mp, clădire și mobilier, formulate în contradictoriu cu

pârâții Statul Român și SC P. SA

A

respins aceste capete de cerere pentru existența autorității de lucru judecat.

A

admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește capătul de

cerere având ca obiect obligarea Consiliului Local al orașului Sinaia să

elibereze titlu de proprietate pentru cele două imobile.

A

respins capătul de cerere având ca obiect obligarea Consiliului Local al

orașului Sinaia să elibereze titlu de proprietate pentru cele două imobile

pentru existența autorității de lucru judecat.

A

respins excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește celelalte

capete de cerere.

A

respins acțiunea în rest, ca neîntemeiată.

Pentru

a adopta această soluție, tribunalul a reținut a avut în vedere următoarele

aspecte:

Cu

privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român s-a

statuat că susținerile pârâtului în sensul că imobilul aparține Primăriei

Sinaia nu pot fi reținute. Primăria reprezintă o structură funcțională, cu

activitate permanentă, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și

dispozițiile primarului. Prin urmare, aceasta nu are în patrimoniu sau în

posesia sa bunuri imobile.

Referitor

la excepția inadmisibilității acțiunii s-a statuat că acțiunea în revendicare

promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă în

garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și

valorificarea pretinsului drept de proprietate, chiar dacă aceasta se

analizează pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege

specială derogatorie sub anumite aspecte. Legea nr. 10/2001, respectând

dispozițiile 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale și ale art. 21 din Constituția României, nu prevede o

interdicție privind formularea acțiunii în revendicare.

În

ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat prima instanță a reținut

că prin Sentința civilă nr. 149/6 martie 2003, Tribunalul Prahova a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea reclamantul P.A. prin care a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SC

P. SA și Primăria orașului Sinaia, restituirea în natură, pe vechile

amplasamente, a următoarelor bunuri: un imobil format dintr-o clădire

principală și clădiri anexe (actual H.C. cu gardul și terenul aferent în

suprafață de 17.500 mp, aflate în Sinaia, Bld. C. nr. 4, fost Bld. G. nr. 91),

100 garnituri mobilă stil olandez, francez, german, care se aflau în cele 100

de camere la data luării de către Statul Român și cele două statuete de bronz

aflate în curtea imobilului, aduse de S.S. de la Paris în anul 1900. De

asemenea, a solicitat și restituirea în natură a imobilului format din clădire

și teren aferent în suprafață de 2400 mp, situat în localitatea Sinaia, Bld. C.

nr. 5, fost str. *G. nr. 92, împreună cu cinci garnituri de mobilă aflate în

clădire la data luării de către Statul român.

Prin

Decizia nr. 120 din 20 mai 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul

declarat de reclamantul P.A. împotriva sentinței civile sus-menționate, ca

nefondat.

Prin

Decizia nr. 4303 din 3 mai 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins

recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva Deciziei civile nr. 120 din 20

mai 2003, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, ca nefondat.

S-a

concluzionat că în speță există tripla identitate de părți, obiect și cauză

între capetele de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului

situat în Sinaia, bld. C. nr. 4, jud. Prahova, compus din suprafața de teren de

20208 mp, clădirile C1 (H.C.) și C2 (anexă centrală termică), mobilierul din

aceste clădiri și a imobilului situat în Sinaia, Bld. C. nr. 5, jud. Prahova

compus din teren în suprafață de 2237 mp, clădire și mobilier, formulate în

contradictoriu cu pârâții Statul român și SC P. SA și acțiunea înregistrată pe

rolul Tribunalului Prahova sub nr. 13205/2002, în contradictoriu cu aceiași

pârâți, soluționată prin Sentința civilă nr. 149 din 6 martie 2003, rămasă

irevocabilă prin respingerea căilor de atac.

Totodată

s-a avut în vedere că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova

sub nr. 4707/105/2006, reclamantul a solicitat obligarea pârâților Prefectura

Prahova, Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 18/1991, Comisia Județeană de

Aplicare a Legii nr. 18/1991, Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 18/1991

și Consiliul Local al Orașului Sinaia să elibereze titlul de proprietate pentru

două amplasamente de teren, respectiv pentru imobilul situat în Sinaia, Bld. C.

nr. 4, în suprafață de 17.500 mp, cu tot ceea ce există pe el (clădiri, copaci

și gard) și pentru imobilul situat în Sinaia, Bld. C. nr. 5, în suprafață de

2.400 mp, cu tot ceea ce există pe el (clădiri, copaci și gard).

Prin

Sentința civilă nr. 437 din 14 martie 2007, Tribunalul Prahova, constatând

incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a respins contestația.

Prin

Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 2008, Curtea de Apel Ploiești a respins ca

nefondat apelul declarat de contestatorul P.A. împotriva sentinței pronunțate

de Tribunalul Prahova.

Prin

Decizia nr. 5209 din 25 septembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a

constatat nul recursul declarat de contestator împotriva Deciziei nr. 1 din 9

ianuarie 2008 a Curții de Apel Ploiești.

Instanța

a reținut existența triplei identități de părți, obiect și cauză în ceea ce

privește capătul de cerere având ca obiect obligarea Consiliului Local al

orașului Sinaia să elibereze titlu de proprietate pentru cele două imobile și

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. 4707/105/2006, în

contradictoriu cu același pârât, soluționată prin Sentința civilă nr. 437 din 14

martie 2007, rămasă irevocabilă.

În

consecință, a admis excepția autorității de lucru judecat și în ceea ce

privește capătul de cerere având ca obiect obligarea Consiliului Local al

orașului Sinaia să elibereze titlu de proprietate pentru cele două imobile, și

a respins acest capăt de cerere pentru existența autorității de lucru judecat.

Celelalte

capete de cerere ale acțiunii nu au mai făcut obiectul altei judecăți, astfel

încât instanța a respins excepția autorității de lucru judecat în ceea ce le

privește.

Pe

fondul cauzei, cu privire la aceste capete de cerere, instanța a constatat că

reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor ce fac

obiectul acțiunii în patrimoniul său ori al autorilor săi și nici a trecerii

abuzive a bunurilor în proprietatea statului.

Ca

atare, s-a conchis în sensul că solicitările acestuia de a-i fi restituite

bunurile ce fac obiectul acțiunii, de a se dispune trecerea în proprietatea sa

a celor două imobile, de a fi obligați pârâții cu privire la care nu s-a

reținut existența autorității de lucru judecat, să-i elibereze titlu de

proprietate, de a se dispune evacuarea persoanelor aflate în cele două imobile,

sunt neîntemeiate.

În

ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților să revoce,

anuleze toate actele de înstrăinare, de vânzare-cumpărare sau de trecere în

folosință a imobilelor, instanța a constatat că reclamantul nu a indicat niciun

astfel de act a cărui anulare sau revocare o solicită și nici motivele de

nelegalitate ale unor astfel de acte.

Apelul

declarat de reclamantul P.A. împotriva sentinței Tribunalului Prahova a fost

respins prin Decizia nr. 198 din data de 17 decembrie 2013 a Curții de Apel

Ploiești, secția I civilă.

Pentru

a se pronunța astfel instanța de apel a reținut, în esență, faptul că în mod

corect a constatat instanța de fond împrejurarea că între părți au mai existat

litigii cu privire la aceleași bunuri, fiind respinse cererile formulate de

reclamant pentru existența autorității de lucru judecat.

Prin

urmare, instanța de apel a reținut că sunt vădit nefondate susținerile

apelantului în sensul că în materia revendicării nu există niciun text de lege

care să împiedice o nouă judecată, întrucât și în această materie autoritatea

de lucru judecat pune capăt irevocabil oricărui litigiu, reprezentând, prin

definiție, o interdicție de a se formula din nou o pretenție asupra căreia un

organ jurisdicțional s-a pronunțat definitiv. Prin urmare, în speță s-a

constatat corect îndeplinirea triplei identități cerute de dispozițiile art.

1201 C. civ.

Cu

privire la capetele de cerere nr. 3, 4, 5 și 6 având ca obiect trecerea în

proprietatea sa a celor două imobile, obligarea pârâților să-i elibereze titlu

de proprietate, evacuarea persoanelor aflate în cele două imobile, revocarea

actelor de înstrăinare, de vânzare-cumpărare sau de trecere în folosință a

imobilelor, s-a statuat că prin cererile menționate, scopul urmărit de

reclamant este același și anume recunoașterea dreptului de proprietate și

intrarea în posesia bunurilor arătate.

În

atare situație, acțiunea formulată de reclamant apare ca neîntemeiată în

ansamblul ei, întrucât aceleași chestiuni litigioase au fost tranșate

irevocabil și nu mai pot fi repuse în discuție printr-o nouă judecată.

Împotriva

acestei decizii, a exercitat calea de atac a recursului reclamantul P.A. care a

susținut că în mod greșit instanțele au reținut existența în cauză a

autorității de lucru judecat.

Fără

a indica niciun motiv de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ. pe care își

întemeiază recursul, recurentul reclamant a mai susținut că în materie de

revendicări, nu există niciun text de lege care să prevadă existența

autorității de lucru judecat și care să-l împiedice să formuleze alte acțiuni,

astfel că, în opinia sa, are dreptul să se judece până la obținerea unei

soluții favorabile.

Recurentul

reclamant a învederat că instanțele au reținut în mod greșit faptul că nu a

făcut dovada dreptului de proprietate și nu au luat în considerare mai multe

înscrisuri.

La

termenul de judecată din data de 17 iunie 2014, Înalta Curte a invocat excepția

nulității recursului și, având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ.,

instanța va analiza cu prioritate această excepție.

Potrivit

art. 302

1

C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau,

după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Modificarea

sau casarea unei hotărâri prin intermediul recursului se poate obține doar în

condițiile de nelegalitate strict reglementate prin dispozițiile art. 304 C.

proc. civ.

Potrivit

legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea

hotărârii recurate. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea

motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304

C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării

unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de

recurs invocat.

În

speță, recurentul-reclamant nu s-a conformat exigențelor cerute de art. 302

1

și art. 304 C. proc. civ., pentru că nu a formulat critici care să permită

încadrarea lor în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar susținerile recurentului nu sunt structurate din punct de vedere

juridic.

Astfel,

recurentul-reclamant este nemulțumit, în esență, de faptul că instanțele au

reținut existența în cauză a autorității de lucru judecat invocând totodată o

succesiunea de fapte, afirmații și interpretări de o manieră personala.

Așadar,

recurentul nu s-a conformat obligației de a indica aspecte de nelegalitate care

să facă posibil controlul hotărârii, cu referire concretă la cele reținute de

instanță atât în ceea ce privește capetele de cerere soluționate în baza

autorității de lucru judecat cât și cele soluționate pe fond iar pe de altă

parte, modalitatea de redactare a motivelor nu permite instanței să realizeze

în condițiile art. 306(3) C. proc. civ., încadrarea în limitele prevăzute de

art. 304 C. proc. civ.

Ca

urmare, întrucât recurentul nu a formulat critici care să permită încadrarea

lor din oficiu într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de textul

legal sus-menționat, rezumându-se la susțineri care nu au relevanță pentru

cazurile limitativ prevăzute de lege, Înalta Curte va aplica sancțiunea

nulității recursului conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art.

303(2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva Deciziei nr. 198 din data

de 17 decembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 iunie 2014.

Procesat

de GGC - GV