ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1674/2014

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea adresată Judecătoriei Suceava la

data de 30 ianuarie 2013 reclamantul A.V.D. a chemat în judecată pe pârâta

C.Ș.E., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate

vânzarea-cumpărarea intervenită cu privire la suprafața de 0,36 ha teren situat

la locul numit "C.", învecinat cu: linie ogoare, drum, H.D.I. și

O.C.M., înscrisă în titlul de proprietate nr. 189 din 14 iulie 1993, emis pe

numele tatălui pârâtei - P.V.Ș., pe care aceasta l-a moștenit, conform

certificatului de moștenitor nr. 363 din 19 iulie 1997, eliberat de BNP I.L.. A

solicitat cheltuieli de judecată.

În motivare,

reclamantul a arătat că între el și pârâta a intervenit o tranzacție de

vânzare-cumpărare a unei suprafețe de teren extravilan de pe raza localității

Hânțești, la locul numit "C.", teren înscris în titlul de proprietate

nr. 189 din 14 iulie 1993, emis pe numele tatălui pârâtei - P.V.Ș., pe care

aceasta l-a moștenit. Terenul a fost scos la vânzare și, după ce a plătit

prețul, l-a înscris în registrul agricol și a încheiat un contract de vânzare-cumpărare

sub semnătură privată, urmând ca în perioada următoare să încheie la notariat

actul autentic pentru a-l putea intabula pe numele său.

În drept, a invocat

dispozițiile art. 1073, 1077 C. civ.

Prin întâmpinare,

pârâta a arătat că nu a semnat actul de vânzare-cumpărare la care face referire

reclamantul, ci doar a fost de acord ca acesta să lucreze pământul. Mai mult

decât atât, înscrisul invocat de reclamant este fals și nu are valoarea unui

contract de vânzare-cumpărare, întrucât nu sunt întrunite cerințele prevăzute

de lege în acest sens.

Prin Sentința civilă

nr. 2.794 din 19 aprilie 2013, Judecătoria Suceava a admis excepția

necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu, și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Botoșani.

Pe rolul Judecătoriei

Botoșani cauza a fost reînregistrată la data de 13 septembrie 2013, sub nr.

20252/193/2013.

Pentru termenul de

judecată din 05 noiembrie 2013, reclamantul a depus la dosar o precizare, prin

care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Botoșani,

solicitând ca judecarea cauzei să se facă de către Judecătoria Suceava, având

în vedere că obiectul acțiunii nu este o obligație personală.

Prin Sentința civilă

nr. 10.569 din 5 noiembrie 2013, Judecătoria Botoșani a admis excepția

necompetenței sale teritoriale, a constatat că există conflict negativ de

competență între Judecătoria Suceava și Judecătoria Botoșani și a dispus

trimiterea cauzei la Curtea de Apel Suceava pentru pronunțarea regulatorului de

competență.

Pentru a hotărî

astfel, Judecătoria Botoșani a reținut că, deși acțiunea promovată de reclamant

este intitulată "constatare", din analiza motivării reiese că este

vorba despre o veritabilă acțiune personală imobiliară, întrucât reclamantul

urmărește valorificarea unui drept de creanță, corelativ obligației asumate de

partea adversă, de a încheia contractul în forma autentică cerută de lege ad

validitatem.

În această situație,

competența teritorială fiind alternativă, iar nu exclusivă, prin intermediul

art. 10 pct. 1 C. proc. civ., reclamantului i se recunoaște posibilitatea de a

alege între instanța de la domiciliul pârâtului și cea de la locul prevăzut în

contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației.

Având în vedere că în

antecontractul de vânzare-cumpărare se prevede că locul executării contractului

este "Biroul Notarului Public Suceava", deci pe raza municipiului

Suceava, instanța a constatat, deopotrivă, ca fiind competente atât Judecătoria

Botoșani, cât și Judecătoria Suceava.

Mai mult decât atât,

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 8/2013, publicată în M.

Of. nr. 581/12.09.2013, a stabilit că acțiunea prin care se solicită

pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acțiuni personale

imobiliare, iar "Competența teritorială de soluționare a unei astfel de

acțiuni, înregistrată înainte de data de 15 februarie 2013, se determină în

condițiile art. 5, 7 și, respectiv, art. 10 pct. 1 C. proc. civ. în vigoare la

data înregistrării cererii".

Curtea de Apel

Suceava, secția I civilă, prin Sentința nr. 18 din 18 martie 2014, a stabilit

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Suceava.

Curtea a reținut că

antecontractele de vânzare-cumpărare pe care s-au întemeiat acțiunile promovate

anterior datei de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a noului C. proc.

civ., dau naștere unui raport juridic obligațional, în conținutul căruia intră

un drept de creanță, respectiv dreptul de a cere încheierea contractului,

corelativ obligației pârâtului de a efectua demersurile necesare în vederea

încheierii acestuia.

În aceste condiții,

competența teritorială se determină în raport de prevederile art. 10 pct. 1 C.

proc. civ., conform căruia mai sunt competente, în afara instanței de la

domiciliul pârâtului, instanța prevăzută în contract pentru executarea, fie

chiar în parte, a obligației. În acest caz, al competenței teritoriale

alternative, reclamantul poate să aleagă între mai multe instanțe deopotrivă

competente, așa cum rezultă din prevederile art. 12 C. proc. civ. anterior.

În act sens s-a

pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 8/2013 dată

într-un recurs în interesul legii.

În speță, reclamantul

a ales să investească Judecătoria Suceava cu soluționarea acestei cauze, astfel

că în mod corect Judecătoria Botoșani a admis excepția lipsei competenței

teritoriale, apreciind că prima instanță sesizată, respectiv Judecătoria

Suceava, este competentă să soluționeze litigiul.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta C.Ș.E.

În motivare, a arătat

că, față de obiectul dosarului - hotărâre care să țină loc de act de vânzare -

cumpărare, nu are importanță unde este situat imobilul sau notariatul.

O altă critică

vizează faptul că nu au fost solicitate probe, mijloacele probatorii ale

reclamantului ar fi trebuit verificate, întrucât sunt false - începând cu

contractul de vânzare - cumpărare - confecționat după ce O.D. a devenit primar

al comunei Adâncata - în anul 2003. Arată și că nu a făcut niciodată un

contract de vânzare - cumpărare, ci doar a semnat o hârtie în alb, prin care ia

dat dreptul reclamantului să lucreze terenul în arendă.

Reclamantul a lucrat

terenul în anii următori fără voia sa.

Notificarea dată de

notar nu poate fi considerată probă - nici cea dată de avocat.

Susține că acțiunea

reclamantului este inadmisibilă, recurenta este bătrână, iar reclamantul a

înscenat situația reclamată pentru a o purta pe drumuri.

O ultimă critică este

aceea că nu a fost citată la proces.

Competența s-a

stabilit de către completul care a interpretat faptele prin prisma proprie,

deși dacă ar fi fost citată și-aș fi susținut drepturile, iar instanța i-ar fi

dat dreptate.

Analiza instanței de

recurs:

Prima critică formulată

nu este fondată.

În mod corect, Curtea

a reținut că antecontractele de vânzare-cumpărare pe care s-au întemeiat

acțiunile promovate anterior datei de 15 februarie 2013, data intrării în

vigoare a noului C. proc. civ., dau naștere unui raport juridic obligațional,

în conținutul căruia intră un drept de creanță, respectiv dreptul de a cere

încheierea contractului, corelativ obligației pârâtului de a efectua

demersurile necesare în vederea încheierii acestuia.

Pronunțându-se pe

recursul în interesul legii ce a vizat dezlegarea juridică a chestiunii ce

interesează în speță, care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 329

alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte prin Decizia nr. 8 din 10 iunie 2013, a

stabilit că acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri

judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui

imobil are caracterul unei acțiuni personale imobiliare.

Totodată, a statuat

că pentru acțiunile înregistrate înainte de data de 15 februarie 2013, data

intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,

competența teritorială de soluționare se determină în condițiile art. 5, 7 și

respectiv art. 10 pct. 1 C. proc. civ. în vigoare la data înregistrării

cererii.

Prin urmare, în

raport de data cererii introductive - 30 ianuarie 2013 - competența teritorială

se determină în raport de prevederile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., conform

căruia mai sunt competente, în afara instanței de la domiciliul pârâtului,

instanța prevăzută în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a

obligației. În acest caz, al competenței teritoriale alternative, reclamantul

poate să aleagă între mai multe instanțe deopotrivă competente, așa cum rezultă

din prevederile art. 12 C. proc. civ. anterior.

În speță, prin

contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din data de 11 februarie

2003 părțile au stabilit perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă

autentică să se facă la Biroul Notarului Public Suceava.

În această situație,

revine Judecătoriei Suceava competența de soluționare a cauzei întrucât în aria

circumscripției sale teritoriale se regăsește locul prevăzut în convenția

părților pentru executarea obligației, respectiv Biroul Notarului Public

Suceava.

Așa fiind, cum

reclamantul a ales să învestească Judecătoria Suceava cu soluționarea cauzei

pendinte, în mod legal Curtea de Apel Suceava a stabilit competența de

soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Cât privește critica

vizând probele, aceasta nu poate fi primită întrucât nu are legătură cu

argumentele deciziei atacate prin prezentul recurs, prin care Curtea, rezolvând

regulatorul de competență, nu a dezlegat chestiuni de fond ale pricinii, ci a

dezbătut doar o problemă de competență.

Pentru același

raționament, nu va fi primită nici critica prin care se invocă

inadmisibilitatea acțiunii, critică care de altfel nici nu a fost dezvoltată de

recurentă.

Cât privește critica

vizând faptul că recurenta nu a fost citată la proces, nici aceasta nu este

fondată.

Potrivit

dispozițiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ. instanța competentă să judece

conflictul va hotărî în camera de consiliu, fără citarea părților.

Prin urmare, textul

legal nu impune prezenta părților la proces, întrucât într-o asemenea situație

instanța nu are a cântări argumentele pro și contra ale părților în ceea ce

privește chestiunile de fapt și de drept în dezbatere, ci are de rezolvat un

aspect prejudicial ce se raportează la legala învestire a instanței, la

competența sa în soluționarea cauzei.

Așa fiind, instanța,

în soluționarea unui conflict negativ de competență, respectiv în interpretarea

normelor legale referitoare la competență, nu este ținută de susținerile

părților.

Având în vedere

considerentele prezentate, în raport de care nu se poate reține întrunirea

cerințelor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

pârâtei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta C.Ș.E. împotriva Sentinței civile nr. 18

din 18 martie 2014 a Curții de Apel Suceava, Secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2014.

Procesat de GGC - AM