ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1382/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1382/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de apel

București la data de 3 ianuarie 2013 revizuenții C.A. și D.V.T., în contradictoriu

cu intimații L.A., T.E., S.M. și S.F., decedați pe parcursul procesului, prin moștenitori

V.C. și S.M.A., Biblioteca Metropolitană B., Municipiul București prin Primarul

General, Primăria sectorului 1 București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, au solicitat revizuirea deciziei civile nr. 341A din 28 martie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, schimbarea în tot a acestei decizii,

în sensul respingerii apelurilor promovate cu privire la sentința civilă nr.

581 din 15 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, în Dosar nr. 14100/3/2008

(prin care acțiunea introductivă a revizuentilor reclamanți a fost admisă astfel

cum a fost formulată) de toți intimații din prezenta cauză, cu consecința menținerii

implicite a sentinței civile nr. 581 din 15 aprilie 2010, soluție la pronunțarea

căreia urmează a fi reținut și motivul de nulitate absolută a contractului din

23 februarie 1948, privitor la lipsa capacității de folosință a societății în nume

colectiv D.

În motivare, revizuenții

au arătat că, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi ereditare,

autentificat din 3 martie 2006, reclamanții-revizuenti D.V.T. și C.A., au devenit

titularii drepturilor succesorale aparținând autorilor lor, S.J.G., S.L.T.L.P.

și P.M.E.M., asupra imobilului situat în București, str. T.I., sector 1, compus

din construcții și teren.

Revizuenții au arătat,

referitor la contextul istoric și politic în care defuncții E. și I.S. (autorii

vânzătorilor drepturilor ereditare) au pierdut proprietatea acestui imobil, că în

România, un segment al averii germane din străinătate a reprezentat-o societatea

D., o firmă cu capital integral german, care construia șosele și aeroporturi în

România, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, aflată, potrivit procesului-verbal

de predare-primire a activelor germane, în proprietatea U.R.S.S. din 25 mai 1946.

Bunurile societății D. au fost predate, conform procesului-verbal din 25 mai 1946,

Administrației Întreprinderilor și Bunurilor Sovietice de pe lângă Reprezentanta

Comercială a U.R.S.S. din România. Altfel spus, societatea cu capital german D.

a fost preluată de statul sovietic.

În opinia revizuenților,

chiar dacă fosta societate germană D. fusese înmatriculată la Camera de Comerț și

Industrie din București, din 25 februarie 1942, noua societate sovietică D. nu avea

o existență juridică de sine stătătoare, fiind numai o componentă fără personalitate

juridică, un dezmembrământ al Administrației Întreprinderilor și Bunurilor Sovietice

de pe lângă Reprezentanța Comercială a U.R.S.S. în România.

Se precizează că la data

de 1 octombrie 1947, în chiar ziua arestării lui I.S., Administrația Întreprinderilor

și Bunurilor Sovietice, de pe lângă reprezentanța comercială a U.R.S.S. în România,

prin desmembrământul său fără personalitate juridică D., a ocupat, fără niciun titlu,

locuința din București acestuia, aflată la adresa din București, str. A., compusă

din teren în suprafață de aproximativ 1940 de metri pătrați, un corp principal de

casă (cu subsol, parter, etaj și pod) și un corp de casă mai mic, compus din parter,

etaj și garaj pentru automobil.

Se arată că însușirea

fără drept a imobilului de către reprezentanța comercială a U.R.S.S. în România,

sub masca achiziționării acestuia, prin desmembrământul său fără personalitate juridică

D. rezultă și din aceea că imobilul din strada A. (ulterior B-dul T.I.) a figurat,

încă de la început, din 1948, în proprietatea U.R.S.S. neimpozabil, ceea ce exclude,

în mod logic, indubitabil, caracterul de societate comercială, subiect de drept

privat, plătitor de taxe și impozite a D.

Se menționează că această

situație de fapt reiese din adresa din 21 octombrie 2003 a Direcției de Impozite

și Taxe locale a sectorului 1.

Revizuenții arată de asemenea,

că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civila,

la data de 14 septembrie 2006, reclamanții D.V.T. și C.A. au solicitat, în contradictoriu

cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București,

prin Primarul General, Biblioteca Metropolitană București (actualul posesor al imobilului),

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1948 încheiat

între E.S. și I.S., în calitate de vânzători și fosta societate D., în calitate

de cumpărător.

Revizuenții au mai precizat

că, în esență, s-a invocat că scopul contractului de vânzare-cumpărare a fost imoral

și ilicit, atâta vreme cât prin încheierea lui s-a urmărit obligarea vânzătorilor

la legalizarea unui drept al unei societăți aparținând statului comunist, astfel

că acesta este lovit de nulitate absolută. Pe de altă parte, reclamanții au subliniat

și că actul a fost încheiat sub imperiul violenței fizice și morale, iar societatea

cumpărătoare nu avea personalitate juridică și, în consecință, nici capacitatea

de a încheia acte juridice, consecința fiind, de asemenea, nulitatea absolută a

contractului încheiat.

Se menționează că prin

sentința civilă nr. 581 din 15 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București

în Dosarul nr. 14100/3/2008, instanța a admis cererea reclamanților și a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între numiții E.S.

și I.S. și societatea în nume colectiv D., autentificat din 1948 de Tribunalul Ilfov,

secția notariat.

Revizuenții au arătat

că prin decizia civilă nr. 341A din 28 martie 2011, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a respins cererea lor de aderare la apel, a admis apelurile pârâților

Municipiul București, prin Primar General și Biblioteca Metropolitană București,

a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamanților.

Se mai arată că prin decizia

civilă nr. 1866 din 15 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă, instanța de control judiciar a respins ca nefondat recursul reclamanților.

Se precizează, referitor

la considerentele ce au condus la promovarea prezentei cereri de revizuire, că din

adresele din 27 octombrie 2006 a Ministerului Finanțelor Publice, din 6 noiembrie

2006, din 1 noiembrie 2006 și din 20 octombrie 2006 ale Ministerului Administrației

și Internelor, Arhivele Naționale reiese că instituțiile emitente ale acestor înscrisuri

nu dețineau, la momentele emiterii lor, nici un document care să facă referire la

societatea D., care nici nu figura înregistrată, verificările fiind efectuate în

evidențele deținute de la Tribunalul Ilfov, secția I comercială și secția notariat,

în registrul autentic pe anii 1945-1948, în evidențele Ministerului Industriei

și Comerțului, Statistica Industrială, pentru anii 1940-1948.

De asemenea, revizuenții

au arătat că, astfel cum reiese din înscrisurile atașate cererii de revizuire, urmare

a cererii adresată de revizuenta D.V.T., Casei Autonome a Fondului Industrial Naționalizat

din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, prin adresa din 17 august 2012, acesta

din urma a comunicat faptul că în realitate, documentele fondului arhivistic aparținând

Casei de Administrare a Bunurilor Inamice, unde se regăsesc și documente privind

pe cumpărătoarea D., au fost predate Arhivelor Naționale, conform procesului-verbal

de predare-primire, încheiat pe data de 30 ianuarie 2003, conform anexei.

Se menționează faptul

că adresei i-a fost atașat procesul verbal invocat, încheiat pe data de 30 ianuarie

2003, potrivit mențiunilor căruia, înscrisurile aparținând D., cu sediul în București,

Bulevardul D., clasificate în 12 dosare, referitoare la actele de bază ale societății,

acte contencioase și diferite acte și corespondențe, au fost predate Ministerului

Administrației și Internelor, Arhivele Naționale.

Revizuenții au mai arătat

că, urmare a acestor relații, revizuenta a adresat Ministerului Administrației și

Internelor, Arhivele Naționale o nouă cerere, în scopul comunicării tuturor actelor

menționate mai sus.

Se arată că înscrisurile

relevante identificate, predate revizuenților pe data de 12 decembrie 2012, nu fac

decât să confirme actele normative ale vremii, potrivit cărora D. și-a încetat activitatea

ca societate de drept german încă din anul 1946, dar și susținerile părților, invocate

în mod constant, încă de la promovarea acțiunii, potrivit cărora contractul de vânzare-cumpărare

încheiat era lovit de nulitate absolută, întrucât societatea cumpărătoare nu avea

personalitate juridică și în consecință, nici capacitatea de a încheia acte juridice.

Se precizează că,

în baza Legii nr. 91/1945,

a fost înființată Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice. Potrivit

dispozițiilor legii enunțate, Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor

Inamice a preluat administrarea averilor persoanelor fizice și juridice precizate

în art. 8 al Acordului de armistițiu semnat pe 12 septembrie 1944.

Revizuenții au mai arătat

că, în fapt, înscrisurile noi identificate nu subliniază doar subordonarea juridică

și administrativă totală a D. în raport de Casa de Administrare și Supraveghere

a Bunurilor Inamice, dar și lipsa oricăror resurse proprii, de care să dispună discreționar,

astfel cum ar fi procedat orice societate comercială cu personalitate juridică și

capacitatea de a încheia acte juridice.

Se arată că în ceea ce

privește subordonarea juridică și administrativă totală a D. în raport de Casa

de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice relevante sunt:

de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice, potrivit căreia aceasta solicita

Societății Bancare Române în numele D., de care fusese încunoștințată cu privire

la operațiune, restituirea către D. a unei sume de bani (197.000 RON), virat în

contul acesteia de Banca C.R. [„Societatea D. ne face cunoscut că întrucât această

sumă reprezintă (...) vă rugam să binevoiți a restitui numitei societăți sume de

(...).”].

ianuarie 1946 a D. către Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor

Inamice, prin care D. solicita Casei de Administrare și Supraveghere a

Bunurilor Inamice să dea dispoziții în vederea restituirii de către Societatea Bancară

Română, a sumei de 197.000 RON [„(...) avem onoarea a vă ruga să binevoiți a da

dispozițiuni Societății Bancare Romane să ne restituie această sumă”]

la Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice din 18 octombrie 1945,

formulată de numitele F.A. și L.G., prin care solicitau acesteia, dată fiind notorietatea

raporturilor de subordonare a D. în raport de Casa de Administrare și Supraveghere

a Bunurilor Inamice, „deoarece societatea D. intra sub autoritatea și controlul

instituției dvs. (n.s. Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice),

(...) a aproba rezilierea contractului între subsemnatele și societatea D.”.

la Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice din 9 septembrie 1946

prin care solicitau acesteia să elibereze „o dovadă oficială din care să rezulte

că societatea D. a trecut în patrimoniul U.R.S.S. pe baza Legii nr. 182/1946”.

la Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice din 3 mai 1946, prin

care solicitau acesteia să confirme că societatea D. a trecut în patrimoniul U.R.S.S.

pe baza Legii nr. 182/1946

la Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice din 1946, formulată

de Ministerul Agriculturii, prin care solicitau acesteia să comunice „dacă administrația

dvs. reprezintă în prezent interesele societății D.”

.

de răspuns la adresa din 1946, înaintată de Casa de Administrare și Supraveghere

a Bunurilor Inamice către Ministerul Agriculturii, prin care comunicau acestuia

că societatea D., „în prezent, este încă sub controlul Casa de Administrare și Supraveghere

a Bunurilor Inamice”.

de Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice către Sindicatul Osparilor

Brașov, prin care comunicau acestuia că societatea D., „este încadrată la Casa

de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice conform Decretului-Lege nr.

91/1945 și este pusă sub controlul și administrarea noastră (...)”.

înaintata de Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice către societatea

D., prin care comunicau acestuia că urmează a i se restitui de îndată piese de mobilier

confiscate în mod eronat „și ne veți raporta în termen de 48 de ore de executare”.

În opinia revizuenților,

înscrisurile noi, menționate mai sus, subliniază, încă odată, realitatea afirmațiilor

formulate de aceștia pe întregul parcurs al procesului, potrivit cărora, deși fosta

societate germană D. fusese înmatriculată la Camera de Comerț și Industrie din București,

din 25 februarie 1942, noua societate D. era sovietică, nu avea o existență juridică

de sine stătătoare, fiind numai o componentă fără personalitate juridică a Administrației

Întreprinderilor și Bunurilor Sovietice de pe lângă Reprezentanța Comercială a U.R.S.S.

în România.

S-a mai precizat că noua

structură nu a fost înscrisă niciodată la Registrul Comerțului și nici nu putea

desfășura vreo activitate în nume propriu.

În opinia revizuenților,

societatea cumpărătoare nu avea personalitate juridică și în consecință nici capacitatea

de a încheia acte juridice, consecința fiind nulitatea absolută a contractului încheiat.

Revizuenții au susținut

că, în ceea ce privește lipsa resurselor care să permită D. achiziționarea imobilului,

ceea ce denotă caracterul nereal al operațiunii juridice consemnate în contract,

care a camuflat o naționalizare, susținând, în egală măsură și relația de subordonare

totală, din punct de vedere administrativ, în raport de Casa de Administrare și

Supraveghere a Bunurilor Inamice, relevante sunt:

a. Adresa din 11

decembrie 1946 a D., potrivit căreia aceasta înainta Ministerului Economiei Naționale

bilanțul propriu, încheiat la 13 septembrie 1944, din cuprinsul căruia reieșea că

societatea înregistra pierderi importante din activitatea desfășurată.

b. Adresa înregistrată

la Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice din 19 martie 1946,

formulată de D., prin care solicita acesteia să comunice către C.A.F.A. „că ne autorizați

a utiliza majorarea creditului în cont curent la 1 miliard ROL, de care avem nevoie

urgentă, pentru a face față cheltuielilor necesare în executarea lucrărilor noastre”.

c. Adresa înaintată la

Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice pe data de 21 martie 1946,

formulată de D., prin care solicita acesteia majorarea plafonului de credit, în

cont curent, de la 160.000.000 la 1 miliard ROL, cu mențiunea că se primise deja

autorizația verbală a Reprezentantei Comerciale și Industriale a U.R.S.S.

d. Referatul întocmit

de Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice, pe data de 9

octombrie 1945, cu privire la solicitarea societății D. de a se autoriza de către

Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice contractarea unui împrumut

de la C.A.F.A., de 25.000.000 ROL, pentru economatul societății, potrivit căruia

comunicarea consimțământului Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice

era necesar pentru încheierea contractului de împrumut.

e. Adresa înaintată la

Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice pe data de 27

noiembrie 1945, formulata de D., prin care învedera acesteia ca prin cererea sa

a solicitat aprobarea pentru încheierea unui contract de împrumut și relua solicitarea

de aprobare a cererii și comunicare de urgenta a consimțământului către C.A.F.A.

f. Adresa înaintată la

Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice pe data de 19

septembrie 1945, formulată de D., prin care solicita aprobarea cererii pentru încheierea

unui contract de împrumut și comunicarea de urgență a consimțământului către C.A.F.A.

g. Adresa înaintată de

Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice, către D., pe data de 26

martie 1946, formulată de D., prin care se comunica acesteia acordul Direcției Generale

Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice cu privire la majorarea

creditului și declanșarea îndeplinirii formelor pentru perfectarea acestei majorări.

Revizuenții au mai depus

o fișă anexă în care sunt indicate acte procesuale și hotărârile din cauza a cărei

revizuire se solicită, înscrisurile menționate în cuprinsul cererii de revizuire,

din care rezultă situația financiară și juridică a societății D. menționate anterior

la pct. 1-pct. 9, precum și alte înscrisuri apreciate ca relevante.

Prin decizia civilă

nr. 291 A din 17 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

a fost respinsă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5

C. proc. civ., ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția

tardivității formulării cererii de revizuire, Curtea a constatat că revizuenții

au făcut dovada că înscrisurile, considerate drept „înscrisuri noi”, menționate

ca atare de către aceștia, au fost descoperite la data de 12 decembrie 2012.

Astfel fiind, având în

vedere atât data descoperii înscrisurilor invocate, cât și data introducerii cererii

de revizuire, și anume 3 ianuarie 2013, reiese că cererea de revizuire de față a

fost formulată în termenul prevăzut de dispoziția procedurală mai sus menționată.

Asupra excepției inadmisibilității

cererii de revizuire, Curtea a reținut că, potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau

prin neapelare precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când

evocă fondul dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare,

reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare

mai presus de voința părților.

Înscrisurile invocate

de către revizuenți, ca și înscrisuri noi, sunt înscrisuri procurate după pronunțarea

hotărârii a cărei revizuire se solicită, această condiție procedurală fiind așadar

îndeplinită.

Textul procedural invocat

se referă însă și la îndeplinirea condiției imposibilității prezentării înscrisului

în instanța care a pronunțat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta

a fost reținut de către partea potrivnică, fie datorită unor împrejurări mai presus

de voința părții.

Simpla împrejurare că

o parte a descoperit anumite înscrisuri probatorii, după ce s-a pronunțat hotărârea

a cărei revizuire se solicită, nu legitimează calea revizuirii, excepție făcând

cazul în care se face dovada unei imposibilități de prezentare a acestora.

În speță, instanța nu

a constatat existența unei imposibilități de prezentare a înscrisurilor, cât timp

acestea puteau fi obținute de către revizuenți, în baza unor diligențe, anterior

pronunțării instanței în apel, așa cum de altfel au procedat mai târziu, depunând

aceste diligențe și obținând înscrisurile considerate înscrisuri noi, ulterior.

S-a constatat că revizuenții

nu au făcut dovada deținerii înscrisurilor în cauză de către pârâți și a refuzului

acestora de a le depune în instanță. Faptul că au menționat că s-au adresat cu o

cerere Casei Autonome a Fondului Industrial Naționalizat din cadrul Ministerului

Finanțelor Publice, care le-a comunicat faptul că documentele fondului arhivistic

au fost predate Arhivelor Naționale, în conformitate cu procesul verbal de predare-primire

din ianuarie 2013, nu demonstrează imposibilitatea prezentării înscrisului în instanța

ce a pronunțat hotărârea ce se dorește a fi revizuită, neprobându-se nici reținerea,

de către partea potrivnică, și nici existența vreunei împrejurări mai presus de

voința părții.

Condiția necesară pentru

admisibilitatea cererii de revizuire, sub aspectul anterior menționat, nu este îndeplinită

dacă înscrisul putea fi procurat și depus la dosar, prin diligența părții interesate,

încă de pe parcursul soluționării dosarului, anterior pronunțării hotărârii a cărei

revizuire se cere.

S-a apreciat că relațiile

și înscrisurile, furnizate revizuenților după pronunțarea hotărârii, puteau fi oricând

solicitate și anterior pronunțării hotărârii, și nu neapărat numai ulterior acesteia,

astfel încât reiese că aceste înscrisuri nu îndeplinesc cerințele prevăzute de

art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

S-a reținut că nu constituie

un caz de forță majoră faptul că un act se află într-o arhivă publică care este

la dispoziția oricui, și așa cum, urmare a demersurilor revizuenților, au obținut

anumite înscrisuri, se apreciază că acestea puteau fi obținute și anterior, mai

precis înainte de pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se cere.

Revizuentului îi incumbă

dovada, alternativ, fie a conduitei obstrucționiste a adversarului, conduită de

natură a nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata soluționării procesului

în fond, fie a unei împrejurări cu același impact, ivite mai presus de voința atât

a revizuentului, cât și a intimatului, or, în speță revizuenții nu au făcut o asemenea

dovadă.

Având în vedere aceste

considerente, Curtea de apel a respins excepția tardivității cererii de revizuire

și a admis excepția inadmisibilității acestei cereri.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs revizuenții.

În motivarea recursului,

aceștia au arătat că cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a fost justificată de descoperirea unor înscrisuri

noi, de existența cărora revizuenții nu au avut cunoștință, aflate în posesia intimatului

Statul Român, parte în dosar prin Ministerul Finanțelor Publice, nedepuse la dosarul

cauzei de acesta, înscrisuri ce vin în susținerea aspectelor invocate de revizuenți

pe parcursul întregului proces, anume în dovedirea lipsei capacității de folosință

a cumpărătoarei D.

Susțin recurenții că decizia

prin care cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă este nelegală, pentru

următoarele considerente:

Încă de la debutul procesului,

Statul Român a fost reprezentat în cauză prin Ministerul Finanțelor, în conformitate

cu dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 56 din H.G. nr. 208/2005.

Așa cum s-a subliniat

și anterior, din adresele din 27 octombrie 2006 a Ministerului Finanțelor Publice,

din 6 noiembrie 2006, din 1 noiembrie 2006 și din 20 octombrie 2006 ale Ministerului

Administrației și Internelor, Arhivele Naționale reiese că instituțiile emitente

ale acestor înscrisuri nu dețineau, la momentele emiterii lor, nici un document

care să facă referire la societatea D., care nici nu figura înregistrată.

Cu toate acestea, astfel

cum reiese din înscrisurile nou invocate, urmare a cererii adresată de revizuenta

D.V.T., Casei Autonome a Fondului Industrial Naționalizat din cadrul Ministerului

Finanțelor Publice, prin adresa din 17 august 2012, acesta din urmă a comunicat

faptul că, în realitate, documentele fondului arhivistic aparținând Casei de Administrare

a Bunurilor Inamice, unde se regăsesc și documente privind pe cumpărătoarea D.,

au fost predate Arhivelor Naționale, conform procesului-verbal de predare primire,

încheiat pe data de 30 ianuarie 2003, conform anexei.

Urmare acestor relații,

revizuenta a adresat Ministerului Administrației și Internelor, Arhivele Naționale

o nouă cerere, în scopul comunicării tuturor actelor menționate mai sus. Înscrisurile

relevante identificate, predate revizuenților pe data de 12 decembrie 2012, nu au

făcut decât să confirme actele normative ale vremii, potrivit cărora D. și-a încetat

activitatea ca societate de drept german încă din anul 1946, dar și susținerile

părților, invocate în mod constant, încă de la promovarea acțiunii, potrivit cărora

contractul de vânzare-cumpărare încheiat era lovit de nulitate absolută, întrucât

societatea cumpărătoare nu avea personalitate juridică și, în consecință, nici capacitatea

de a încheia acte juridice. În fapt, înscrisurile noi identificate, nu subliniază

doar subordonarea juridică și administrativă totală a D. în raport de Casa de Administrare

și Supraveghere a Bunurilor Inamice, dar și lipsa oricăror resurse proprii, de care

să dispună discreționar, astfel cum ar fi procedat orice societate comercială cu

personalitate juridică și capacitatea de a încheia acte juridice.

Descoperirea și prezentarea

înscrisurilor doveditoare în ce privește lipsa capacității de folosință a D., a

fost împiedicată de atitudinea obstrucționistă a Statului Român.

Aceasta întrucât chiar

Statul Român, pârât în cauza inițială, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

în posesia căruia înscrisurile s-au aflat și care le putea identifica oricând, le-a

comunicat revizuenților că nu deține astfel de înscrisuri

conform adresei din

27 octombrie 2006 a Ministerului Finanțelor Publice.

Ulterior, într-o altă

cauză în care revizuenții au figurat ca părți, revizuenților le-au fost comunicate,

la acel dosar, înscrisuri din arhiva deținută de Casa Autonomă a Fondului Industrial

Naționalizat entitate în cadrul Ministerului Finanțelor Publice („minister care

răspunsese deja că nu deține fond arhivistic privitor la D.), ceea ce a determinat

efectuarea de către revizuenți de noi verificări și la Casa Autonomă a Fondului

Industrial Naționalizat, care este o entitate în cadrul Ministerului Finanțelor

Publice.

Deși Ministerul Finanțelor

Publice nu se mai afla în posesia documentelor la data emiterii adresei din 27

octombrie 2006, era singura entitate care ar fi putut îndrepta revizuenții spre

depozitarul arhivei D.,

astfel

că neidentificarea acestor documente cu prilejul soluționării cauzei pe fond nu

poate fi imputat părților, imposibilitate de prezentare a acestora fiind rezultatul

inducerii lor în eroare de către Ministerului Finanțelor Publice.

Este adevărat, cum a susținut

instanța de revizuire, că înscrisurile noi se aflau într-o arhivă publică, însă

acolo au fost depuse de Ministerul Finanțelor Publice, cel care a indus părțile

în eroare că nu se află în posesia niciunui document cu privire la D. Or, la momentul

emiterii adresei din 27 octombrie 2006. Ministerul Finanțelor Publice se afla cel

puțin în posesia procesului-verbal de predare a acestora către Arhivele Naționale.

Susțin că în speță sunt

realizate pe deplin condițiile de admisibilitate edictate de art. 322 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., în sensul că înscrisurile doveditoare ale lipsei capacității

de folosința a cumpărătoarei D. au fost descoperite după rămânerea irevocabilă a

hotărârii a cărei revizuire se cere și nu au putut fi depuse la dosar dintr-o împrejurare

mai presus de voința părților, întrucât acestora le-a fost comunicat în mod constant,

de către Statul Român, că astfel de înscrisuri nu există.

Faptul că Arhivele naționale

se aflau încă din 2003 în posesia înscrisurilor și nu le-a comunicat revizuenților,

nu le poate fi, deci, imputat acestora din urmă, ci intimatului Statul Român, singurul

care avea cunoștința de predarea fondului Arhivistic, situație de care nici Arhivele

Naționale nu aveau cunoștință.

Deși intimata Biblioteca

Metropolitană B. a încercat acreditarea ideii ca aceste înscrisuri s-ar afla la

dosar, în speță nu s-a încercat decât inducerea în eroare a instanței, întrucât

intimata a avut în vedere doar copia Monitorului Oficial partea a II-a din 18

iulie 1947, ce nu se enumeră printre înscrisurile doveditoare pe care cererea de

revizuire se întemeiază.

Prin urmare recurenții

revizuenți solicită casarea, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (3)

și alin. (5) C. proc. civ. a deciziei civile nr. 291A din 17 octombrie 2013 și trimiterea

cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, pentru soluționarea cererii

în raport de motivele de revizuire invocate.

În subsidiar, în măsura

în care în cauză nu subzistă motivul invocat pentru trimiterea cauzei spre rejudecare

la Curtea de Apel București, solicită admiterea recursului și modificarea deciziei

civile nr. 291A din 17 octombrie 2013, în sensul admiterii cererii de revizuire

formulate în temeiul art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu schimbarea în tot

a deciziei civile nr. 341 A din 28 martie 2011 în sensul respingerii apelurilor

promovate de toți intimații din prezenta cauză cu privire la sentința civilă

nr. 581 din 15 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul său

nr. 14100/3/2008, prin care acțiunea introductivă a revizuenților reclamanți a fost

admisă astfel cum a fost formulată, cu consecința menținerii implicite a sentinței

civile nr. 581 din 15 aprilie 2010, soluție la pronunțarea căreia urmează a fi reținut

și motivul de nulitate absolută a contractului din 23 februarie 1948, privitor la

lipsa capacității de folosință a societății în nume colectiv D.

Prin întâmpinarea formulată,

intimata Biblioteca Metropolitană B., a solicitat, în principal, respingerea recursului,

ca inadmisibil, întrucât criticile formulate exced aspectelor cerute de art. 304

C. proc. civ., în subsidiar ca nefondat.

Intimata Primăria sectorului

1 București a formulat, la rândul său, întâmpinare prin care a invocat excepțiile

lipsei capacității de folosință și lipsei calității procesuale pasive.

Asupra acestor excepții

instanța s-a pronunțat anterior acordării cuvântului în dezbateri, apreciind că,

în procedura extraordinară a revizuirii, Primăria sector 1 își justifică prezența

întrucât a figurat, ca parte, în procedura de fond, soluționată în etapa apelului

prin decizia supusă revizuirii.

Analizând decizia recurată,

prin prisma criticilor formulate Înalta Curte reține următoarele:

Criticile recurenților

vizând nelegala apreciere de către Curtea de apel a criteriilor de admisibilitate

a cererii de revizuire se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

invocate de recurenți în memoriul de recurs.

Dată fiind această posibilitate

a încadrării, se apreciază ca nejustificată inadmisibilitatea recursului invocată

de intimata

Biblioteca Metropolitană B., reținându-se și că, potrivit legii, într-un atare caz,

neîncadrarea în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. atrage sancțiunea nulității

recursului.

Cu privire la decizia

atacată, se reține că, în mod corect instanța de apel, judecând cererea de revizuire,

în limitele impuse de dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., a apreciat

ca inadmisibilă calea extraordinară de atac, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute

de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, revizuenții susțin

că au descoperit înscrisuri noi, aflate în posesia părții adverse și care nu au

putut fi prezentate în instanță, ca mijloc de probă, în susținerea motivului de

nulitate referitor la lipsa personalității juridice și deci a capacității procesuale

a cumpărătorului bunului preluat abuziv, din cauza obstrucției pârâtului din proces,

care inițial a comunicat că nu deține astfel de documente.

Corect instanța de apel

a reținut că, deși înscrisurile nu au fost depuse la dosar în litigiul de fond,

fiind descoperite după darea hotărârii, acestea nu au fost ascunse de partea adversă

cu rea credință și nici nu i-a împiedicat pe reclamanți să intre în posesia acestor

documente.

Parcursul pe care revizuenții

l-au urmat, adresându-se

Casei

Autonome a Fondului Industrial Naționalizat, entitate în cadrul Ministerului Finanțelor

Publice, care le-a comunicat că arhiva fostei societăți fusese predată Arhivelor

Naționale, de la care au primit, în final, înscrisurile solicitate, putea fi urmat

și anterior sau în timpul procesului, cu consecința aceleiași finalități.

Aceste înscrisuri, referitoare

la situația juridică a societății D., nu se mai aflau în posesia Ministerului Finanțelor

în timpul judecății acțiunii în nulitate, astfel că nu se poate aprecia că acesta

le-a ascuns cu rea credință pentru a nu putea fi utilizate ca mijloc de probă în

dovedirea lipsei personalității juridice a societății D., ci, printr-o instituție

subordonată, deținea doar procesul verbal de predare a fondului arhivistic.

De asemenea, în cauză,

nu rezultă a fi îndeplinită nici condiția ca înscrisurile să fi fost determinante,

prin raportare la decizia a cărei revizuire se solicită. În acest sens, Înalta Curte

reține că cererea de aderare la apelul pârâților, formulată de reclamanți (actuali

revizuenți) împotriva sentinței civile nr.

581 din 15 aprilie 2010, în care aceștia criticau

tocmai concluzia primei instanțe în analiza motivului de nulitate a contractului

de vânzare-cumpărare din 1948 referitor la lipsa capacității de folosință a societății

D., a fost respinsă pe motiv că soluția pronunțată de către Tribunalul București

este favorabilă reclamanților și drept urmare, cererea de aderare la apel nu tinde

la schimbarea hotărârii primei instanțe, fiind încălcate dispozițiile art. 293

alin. (1) C. proc. civ.

Una dintre condițiile

de admisibilitate a revizuirii, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., este și aceea a calității înscrisurilor noi care trebuie, în mod vădit, să

fie de natură a schimba soluția adoptată prin hotărârea atacată.

Or, se constată că în

cauză, soluția adoptată în privința problemei de drept invocată de către reclamanți,

lipsa capacității de folosință a societății D., nici nu a făcut obiectul analizei

și cercetării judecătorești a instanței de apel care a pronunțat hotărârea supusă

revizuirii, aceasta respingând calea de atac declarată de reclamanți, în care se

supunea dezbaterii această chestiune, reținând ca neîndeplinită o condiție ce ține

de interesul procesual al părții în schimbarea soluției atacate, ce nu antamează

fondul, împrejurare ce a împiedicat-o a mai examina în substanță problema dedusă

judecății.

Or, înscrisurile noi,

administrate în actuala procedură de revizuenți, despre care pretind ca demonstrează

indubitabil ca societatea cumpărătoare D. nu avea capacitate de folosință la data

încheierii actului, vizează o problemă de drept substanțial și nu ar avea nicio

aptitudine de a schimba, prin propria putere și relevanță, soluția de respingere

a apelului declarat de revizuenți în dosarul de fond pentru lipsa interesului.

Pentru toate aceste considerente,

complinind motivarea instanței de apel în ceea ce privește analiza condițiilor de

admisibilitate a revizuirii, Înalta Curte va respinge, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de revizuenții C.A. și D.V.T. împotriva deciziei nr. 291 A din

17 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 mai 2014.