Decizia nr. 1382/2014 — ÎCCJ, Secția I civilă · Dosar nr. 14100/3/2008

Revizuenții arată de asemenea, că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civila, la data de 14 septembrie 2006, reclamanții D.V.T. și C.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin Primarul General, Biblioteca Metropolitană București (actualul posesor al imobilului), constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1948 încheiat între E.S. și I.S., în calitate de vânzători și fosta societate D., în calitate de cumpărător. Revizuenții au mai precizat că, în esență, s-a invocat că scopul contractului de vânzare-cumpărare a fost imoral și ilicit, atâta vreme cât prin încheierea lui s-a urmărit obligarea vânzătorilor la legalizarea unui drept al unei societăți aparținând statului comunist, astfel că acesta este lovit de nulitate absolută. Pe de altă parte, reclamanții au subliniat și că actul a fost încheiat sub imperiul violenței fizice și morale, iar societatea cumpărătoare nu avea personalitate juridică și, în consecință, nici capacitatea de a încheia acte juridice, consecința fiind, de asemenea, nulitatea absolută a contractului încheiat. Se menționează că prin sentința civilă nr. 581 din 15 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. 14100/3/2008, instanța a admis cererea reclamanților și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între numiții E.S. și I.S. și societatea în nume colectiv D., autentificat din 1948 de Tribunalul Ilfov, secția notariat. Revizuenții au arătat că prin decizia civilă nr. 341A din 28 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins cererea lor de aderare la apel, a admis apelurile pârâților Municipiul București, prin Primar General și Biblioteca Metropolitană București, a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamanților. Se mai arată că prin decizia civilă nr. 1866 din 15 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, instanța de control judiciar a respins ca nefondat recursul reclamanților. Se precizează, referitor la considerentele ce au condus la promovarea prezentei cereri de revizuire, că din adresele din 27 octombrie 2006 a Ministerului Finanțelor Publice, din 6 noiembrie 2006, din 1 noiembrie 2006 și din 20 octombrie 2006 ale Ministerului Administrației și Internelor, Arhivele Naționale reiese că instituțiile emitente ale acestor înscrisuri nu dețineau, la momentele emiterii lor, nici un document care să facă referire la societatea D., care nici nu figura înregistrată, verificările fiind efectuate în evidențele deținute de la Tribunalul Ilfov, secția I comercială și secția notariat, în registrul autentic pe anii 1945-1948, în evidențele Ministerului Industriei și Comerțului, Statistica Industrială, pentru anii 1940-1948. De asemenea, revizuenții au arătat că, astfel cum reiese din înscrisurile atașate cererii de revizuire, urmare a cererii adresată de revizuenta D.V.T., Casei Autonome a Fondului Industrial Naționalizat din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, prin adresa din 17 august 2012, acesta din urma a comunicat faptul că în realitate, documentele fondului arhivistic aparținând Casei de Administrare a Bunurilor Inamice, unde se regăsesc și documente privind pe cumpărătoarea D., au fost predate Arhivelor Naționale, conform procesului-verbal de predare-primire, încheiat pe data de 30 ianuarie 2003, conform anexei. Se menționează faptul că adresei i-a fost atașat procesul verbal invocat, încheiat pe data de 30 ianuarie 2003, potrivit mențiunilor căruia, înscrisurile aparținând D., cu sediul în București, Bulevardul D., clasificate în 12 dosare, referitoare la actele de bază ale societății, acte contencioase și diferite acte și corespondențe, au fost predate Ministerului Administrației și Internelor, Arhivele Naționale. Revizuenții au mai arătat că, urmare a acestor relații, revizuenta a adresat Ministerului Administrației și Internelor, Arhivele Naționale o nouă cerere, în scopul comunicării tuturor actelor menționate mai sus. Se arată că înscrisurile relevante identificate, predate revizuenților pe data de 12 decembrie 2012, nu fac decât să confirme actele normative ale vremii, potrivit cărora D. și-a încetat activitatea ca societate de drept german încă din anul 1946, dar și susținerile părților, invocate în mod constant, încă de la promovarea acțiunii, potrivit cărora contractul de vânzare-cumpărare încheiat era lovit de nulitate absolută, întrucât societatea cumpărătoare nu avea personalitate juridică și în consecință, nici capacitatea de a încheia acte juridice. Se precizează că, în baza Legii nr. 91/1945, a fost înființată Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice. Potrivit dispozițiilor legii enunțate, Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice a preluat administrarea averilor persoanelor fizice și juridice precizate în art. 8 al Acordului de armistițiu semnat pe 12 septembrie 1944. Revizuenții au mai arătat că, în fapt, înscrisurile noi identificate nu subliniază doar subordonarea juridică și administrativă totală a D. în raport de Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice, dar și lipsa oricăror resurse proprii, de care să dispună discreționar, astfel cum ar fi procedat orice societate comercială cu personalitate juridică și capacitatea de a încheia acte juridice. Se arată că în ceea ce privește subordonarea juridică și administrativă totală a D. în raport de Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice relevante sunt: 1. Adresa din 1946 a Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice, potrivit căreia aceasta solicita Societății Bancare Române în numele D., de care fusese încunoștințată cu privire la operațiune, restituirea către D. a unei sume de bani (197.000 RON), virat în contul acesteia de Banca C.R. [„Societatea D. ne face cunoscut că întrucât această sumă reprezintă (...) vă rugam să binevoiți a restitui numitei societăți sume de (...).”].

Adresa din 28 ianuarie 1946 a D. către Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice, prin care D. solicita Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice să dea dispoziții în vederea restituirii de către Societatea Bancară Română, a sumei de 197.000 RON [„(...) avem onoarea a vă ruga să binevoiți a da dispozițiuni Societății Bancare Romane să ne restituie această sumă”]

Adresa înregistrată la Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice din 18 octombrie 1945, formulată de numitele F.A. și L.G., prin care solicitau acesteia, dată fiind notorietatea raporturilor de subordonare a D. în raport de Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice, „deoarece societatea D. intra sub autoritatea și controlul instituției dvs. (n.s. Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice), (...) a aproba rezilierea contractului între subsemnatele și societatea D.”.

Adresa înregistrată la Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice din 9 septembrie 1946 prin care solicitau acesteia să elibereze „o dovadă oficială din care să rezulte că societatea D. a trecut în patrimoniul U.R.S.S. pe baza Legii nr. 182/1946”.

Adresa înregistrata la Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice din 3 mai 1946, prin care solicitau acesteia să confirme că societatea D. a trecut în patrimoniul U.R.S.S. pe baza Legii nr. 182/1946

Adresa înregistrată la Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice din 1946, formulată de Ministerul Agriculturii, prin care solicitau acesteia să comunice „dacă administrația dvs. reprezintă în prezent interesele societății D.” .

Adresa fără număr, de răspuns la adresa din 1946, înaintată de Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice către Ministerul Agriculturii, prin care comunicau acestuia că societatea D., „în prezent, este încă sub controlul Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice”.

Adresa din 1946, înaintată de Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice către Sindicatul Osparilor Brașov, prin care comunicau acestuia că societatea D., „este încadrată la Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice conform Decretului-Lege nr. 91/1945 și este pusă sub controlul și administrarea noastră (...)”.

Adresa fără număr, înaintata de Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice către societatea D., prin care comunicau acestuia că urmează a i se restitui de îndată piese de mobilier confiscate în mod eronat „și ne veți raporta în termen de 48 de ore de executare”. În opinia revizuenților, înscrisurile noi, menționate mai sus, subliniază, încă odată, realitatea afirmațiilor formulate de aceștia pe întregul parcurs al procesului, potrivit cărora, deși fosta societate germană D. fusese înmatriculată la Camera de Comerț și Industrie din București, din 25 februarie 1942, noua societate D. era sovietică, nu avea o existență juridică de sine stătătoare, fiind numai o componentă fără personalitate juridică a Administrației Întreprinderilor și Bunurilor Sovietice de pe lângă Reprezentanța Comercială a U.R.S.S. în România. S-a mai precizat că noua structură nu a fost înscrisă niciodată la Registrul Comerțului și nici nu putea desfășura vreo activitate în nume propriu. În opinia revizuenților, societatea cumpărătoare nu avea personalitate juridică și în consecință nici capacitatea de a încheia acte juridice, consecința fiind nulitatea absolută a contractului încheiat. Revizuenții au susținut că, în ceea ce privește lipsa resurselor care să permită D. achiziționarea imobilului, ceea ce denotă caracterul nereal al operațiunii juridice consemnate în contract, care a camuflat o naționalizare, susținând, în egală măsură și relația de subordonare totală, din punct de vedere administrativ, în raport de Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice, relevante sunt: a. Adresa din 11 decembrie 1946 a D., potrivit căreia aceasta înainta Ministerului Economiei Naționale bilanțul propriu, încheiat la 13 septembrie 1944, din cuprinsul căruia reieșea că societatea înregistra pierderi importante din activitatea desfășurată. b. Adresa înregistrată la Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice din 19 martie 1946, formulată de D., prin care solicita acesteia să comunice către C.A.F.A. „că ne autorizați a utiliza majorarea creditului în cont curent la 1 miliard ROL, de care avem nevoie urgentă, pentru a face față cheltuielilor necesare în executarea lucrărilor noastre”. c. Adresa înaintată la Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice pe data de 21 martie 1946, formulată de D., prin care solicita acesteia majorarea plafonului de credit, în cont curent, de la 160.000.000 la 1 miliard ROL, cu mențiunea că se primise deja autorizația verbală a Reprezentantei Comerciale și Industriale a U.R.S.S. d. Referatul întocmit de Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice, pe data de 9 octombrie 1945, cu privire la solicitarea societății D. de a se autoriza de către Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice contractarea unui împrumut de la C.A.F.A., de 25.000.000 ROL, pentru economatul societății, potrivit căruia comunicarea consimțământului Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice era necesar pentru încheierea contractului de împrumut. e. Adresa înaintată la Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice pe data de 27 noiembrie 1945, formulata de D., prin care învedera acesteia ca prin cererea sa a solicitat aprobarea pentru încheierea unui contract de împrumut și relua solicitarea de aprobare a cererii și comunicare de urgenta a consimțământului către C.A.F.A. f. Adresa înaintată la Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice pe data de 19 septembrie 1945, formulată de D., prin care solicita aprobarea cererii pentru încheierea unui contract de împrumut și comunicarea de urgență a consimțământului către C.A.F.A. g. Adresa înaintată de Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice, către D., pe data de 26 martie 1946, formulată de D., prin care se comunica acesteia acordul Direcției Generale Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice cu privire la majorarea creditului și declanșarea îndeplinirii formelor pentru perfectarea acestei majorări. Revizuenții au mai depus o fișă anexă în care sunt indicate acte procesuale și hotărârile din cauza a cărei revizuire se solicită, înscrisurile menționate în cuprinsul cererii de revizuire, din care rezultă situația financiară și juridică a societății D. menționate anterior la pct. 1-pct. 9, precum și alte înscrisuri apreciate ca relevante. Prin decizia civilă nr. 291 A din 17 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția tardivității formulării cererii de revizuire, Curtea a constatat că revizuenții au făcut dovada că înscrisurile, considerate drept „înscrisuri noi”, menționate ca atare de către aceștia, au fost descoperite la data de 12 decembrie 2012. Astfel fiind, având în vedere atât data descoperii înscrisurilor invocate, cât și data introducerii cererii de revizuire, și anume 3 ianuarie 2013, reiese că cererea de revizuire de față a fost formulată în termenul prevăzut de dispoziția procedurală mai sus menționată. Asupra excepției inadmisibilității cererii de revizuire, Curtea a reținut că, potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ. se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. Înscrisurile invocate de către revizuenți, ca și înscrisuri noi, sunt înscrisuri procurate după pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se solicită, această condiție procedurală fiind așadar îndeplinită. Textul procedural invocat se referă însă și la îndeplinirea condiției imposibilității prezentării înscrisului în instanța care a pronunțat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost reținut de către partea potrivnică, fie datorită unor împrejurări mai presus de voința părții. Simpla împrejurare că o parte a descoperit anumite înscrisuri probatorii, după ce s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, nu legitimează calea revizuirii, excepție făcând cazul în care se face dovada unei imposibilități de prezentare a acestora. În speță, instanța nu a constatat existența unei imposibilități de prezentare a înscrisurilor, cât timp acestea puteau fi obținute de către revizuenți, în baza unor diligențe, anterior pronunțării instanței în apel, așa cum de altfel au procedat mai târziu, depunând aceste diligențe și obținând înscrisurile considerate înscrisuri noi, ulterior. S-a constatat că revizuenții nu au făcut dovada deținerii înscrisurilor în cauză de către pârâți și a refuzului acestora de a le depune în instanță. Faptul că au menționat că s-au adresat cu o cerere Casei Autonome a Fondului Industrial Naționalizat din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, care le-a comunicat faptul că documentele fondului arhivistic au fost predate Arhivelor Naționale, în conformitate cu procesul verbal de predare-primire din ianuarie 2013, nu demonstrează imposibilitatea prezentării înscrisului în instanța ce a pronunțat hotărârea ce se dorește a fi revizuită, neprobându-se nici reținerea, de către partea potrivnică, și nici existența vreunei împrejurări mai presus de voința părții. Condiția necesară pentru admisibilitatea cererii de revizuire, sub aspectul anterior menționat, nu este îndeplinită dacă înscrisul putea fi procurat și depus la dosar, prin diligența părții interesate, încă de pe parcursul soluționării dosarului, anterior pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere. S-a apreciat că relațiile și înscrisurile, furnizate revizuenților după pronunțarea hotărârii, puteau fi oricând solicitate și anterior pronunțării hotărârii, și nu neapărat numai ulterior acesteia, astfel încât reiese că aceste înscrisuri nu îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. S-a reținut că nu constituie un caz de forță majoră faptul că un act se află într-o arhivă publică care este la dispoziția oricui, și așa cum, urmare a demersurilor revizuenților, au obținut anumite înscrisuri, se apreciază că acestea puteau fi obținute și anterior, mai precis înainte de pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se cere. Revizuentului îi incumbă dovada, alternativ, fie a conduitei obstrucționiste a adversarului, conduită de natură a nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata soluționării procesului în fond, fie a unei împrejurări cu același impact, ivite mai presus de voința atât a revizuentului, cât și a intimatului, or, în speță revizuenții nu au făcut o asemenea dovadă. Având în vedere aceste considerente, Curtea de apel a respins excepția tardivității cererii de revizuire și a admis excepția inadmisibilității acestei cereri. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs revizuenții. În motivarea recursului, aceștia au arătat că cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a fost justificată de descoperirea unor înscrisuri noi, de existența cărora revizuenții nu au avut cunoștință, aflate în posesia intimatului Statul Român, parte în dosar prin Ministerul Finanțelor Publice, nedepuse la dosarul cauzei de acesta, înscrisuri ce vin în susținerea aspectelor invocate de revizuenți pe parcursul întregului proces, anume în dovedirea lipsei capacității de folosință a cumpărătoarei D. Susțin recurenții că decizia prin care cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă este nelegală, pentru următoarele considerente: Încă de la debutul procesului, Statul Român a fost reprezentat în cauză prin Ministerul Finanțelor, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 56 din H.G. nr. 208/2005. Așa cum s-a subliniat și anterior, din adresele din 27 octombrie 2006 a Ministerului Finanțelor Publice, din 6 noiembrie 2006, din 1 noiembrie 2006 și din 20 octombrie 2006 ale Ministerului Administrației și Internelor, Arhivele Naționale reiese că instituțiile emitente ale acestor înscrisuri nu dețineau, la momentele emiterii lor, nici un document care să facă referire la societatea D., care nici nu figura înregistrată. Cu toate acestea, astfel cum reiese din înscrisurile nou invocate, urmare a cererii adresată de revizuenta D.V.T., Casei Autonome a Fondului Industrial Naționalizat din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, prin adresa din 17 august 2012, acesta din urmă a comunicat faptul că, în realitate, documentele fondului arhivistic aparținând Casei de Administrare a Bunurilor Inamice, unde se regăsesc și documente privind pe cumpărătoarea D., au fost predate Arhivelor Naționale, conform procesului-verbal de predare primire, încheiat pe data de 30 ianuarie 2003, conform anexei. Urmare acestor relații, revizuenta a adresat Ministerului Administrației și Internelor, Arhivele Naționale o nouă cerere, în scopul comunicării tuturor actelor menționate mai sus. Înscrisurile relevante identificate, predate revizuenților pe data de 12 decembrie 2012, nu au făcut decât să confirme actele normative ale vremii, potrivit cărora D. și-a încetat activitatea ca societate de drept german încă din anul 1946, dar și susținerile părților, invocate în mod constant, încă de la promovarea acțiunii, potrivit cărora contractul de vânzare-cumpărare încheiat era lovit de nulitate absolută, întrucât societatea cumpărătoare nu avea personalitate juridică și, în consecință, nici capacitatea de a încheia acte juridice. În fapt, înscrisurile noi identificate, nu subliniază doar subordonarea juridică și administrativă totală a D. în raport de Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice, dar și lipsa oricăror resurse proprii, de care să dispună discreționar, astfel cum ar fi procedat orice societate comercială cu personalitate juridică și capacitatea de a încheia acte juridice. Descoperirea și prezentarea înscrisurilor doveditoare în ce privește lipsa capacității de folosință a D., a fost împiedicată de atitudinea obstrucționistă a Statului Român. Aceasta întrucât chiar Statul Român, pârât în cauza inițială, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în posesia căruia înscrisurile s-au aflat și care le putea identifica oricând, le-a comunicat revizuenților că nu deține astfel de înscrisuri conform adresei din 27 octombrie 2006 a Ministerului Finanțelor Publice. Ulterior, într-o altă cauză în care revizuenții au figurat ca părți, revizuenților le-au fost comunicate, la acel dosar, înscrisuri din arhiva deținută de Casa Autonomă a Fondului Industrial Naționalizat entitate în cadrul Ministerului Finanțelor Publice („minister care răspunsese deja că nu deține fond arhivistic privitor la D.), ceea ce a determinat efectuarea de către revizuenți de noi verificări și la Casa Autonomă a Fondului Industrial Naționalizat, care este o entitate în cadrul Ministerului Finanțelor Publice. Deși Ministerul Finanțelor Publice nu se mai afla în posesia documentelor la data emiterii adresei din 27 octombrie 2006, era singura entitate care ar fi putut îndrepta revizuenții spre depozitarul arhivei D., astfel că neidentificarea acestor documente cu prilejul soluționării cauzei pe fond nu poate fi imputat părților, imposibilitate de prezentare a acestora fiind rezultatul inducerii lor în eroare de către Ministerului Finanțelor Publice. Este adevărat, cum a susținut instanța de revizuire, că înscrisurile noi se aflau într-o arhivă publică, însă acolo au fost depuse de Ministerul Finanțelor Publice, cel care a indus părțile în eroare că nu se află în posesia niciunui document cu privire la D. Or, la momentul emiterii adresei din 27 octombrie 2006. Ministerul Finanțelor Publice se afla cel puțin în posesia procesului-verbal de predare a acestora către Arhivele Naționale. Susțin că în speță sunt realizate pe deplin condițiile de admisibilitate edictate de art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că înscrisurile doveditoare ale lipsei capacității de folosința a cumpărătoarei D. au fost descoperite după rămânerea irevocabilă a hotărârii a cărei revizuire se cere și nu au putut fi depuse la dosar dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, întrucât acestora le-a fost comunicat în mod constant, de către Statul Român, că astfel de înscrisuri nu există. Faptul că Arhivele naționale se aflau încă din 2003 în posesia înscrisurilor și nu le-a comunicat revizuenților, nu le poate fi, deci, imputat acestora din urmă, ci intimatului Statul Român, singurul care avea cunoștința de predarea fondului Arhivistic, situație de care nici Arhivele Naționale nu aveau cunoștință. Deși intimata Biblioteca Metropolitană B. a încercat acreditarea ideii ca aceste înscrisuri s-ar afla la dosar, în speță nu s-a încercat decât inducerea în eroare a instanței, întrucât intimata a avut în vedere doar copia Monitorului Oficial partea a II-a din 18 iulie 1947, ce nu se enumeră printre înscrisurile doveditoare pe care cererea de revizuire se întemeiază. Prin urmare recurenții revizuenți solicită casarea, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ. a deciziei civile nr. 291A din 17 octombrie 2013 și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, pentru soluționarea cererii în raport de motivele de revizuire invocate. În subsidiar, în măsura în care în cauză nu subzistă motivul invocat pentru trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, solicită admiterea recursului și modificarea deciziei civile nr. 291A din 17 octombrie 2013, în sensul admiterii cererii de revizuire formulate în temeiul art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu schimbarea în tot a deciziei civile nr. 341 A din 28 martie 2011 în sensul respingerii apelurilor promovate de toți intimații din prezenta cauză cu privire la sentința civilă nr. 581 din 15 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul său nr. 14100/3/2008, prin care acțiunea introductivă a revizuenților reclamanți a fost admisă astfel cum a fost formulată, cu consecința menținerii implicite a sentinței civile nr. 581 din 15 aprilie 2010, soluție la pronunțarea căreia urmează a fi reținut și motivul de nulitate absolută a contractului din 23 februarie 1948, privitor la lipsa capacității de folosință a societății în nume colectiv D. Prin întâmpinarea formulată, intimata Biblioteca Metropolitană B., a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, întrucât criticile formulate exced aspectelor cerute de art. 304 C. proc. civ., în subsidiar ca nefondat. Intimata Primăria sectorului 1 București a formulat, la rândul său, întâmpinare prin care a invocat excepțiile lipsei capacității de folosință și lipsei calității procesuale pasive. Asupra acestor excepții instanța s-a pronunțat anterior acordării cuvântului în dezbateri, apreciind că, în procedura extraordinară a revizuirii, Primăria sector 1 își justifică prezența întrucât a figurat, ca parte, în procedura de fond, soluționată în etapa apelului prin decizia supusă revizuirii. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate Înalta Curte reține următoarele: Criticile recurenților vizând nelegala apreciere de către Curtea de apel a criteriilor de admisibilitate a cererii de revizuire se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurenți în memoriul de recurs. Dată fiind această posibilitate a încadrării, se apreciază ca nejustificată inadmisibilitatea recursului invocată de intimata Biblioteca Metropolitană B., reținându-se și că, potrivit legii, într-un atare caz, neîncadrarea în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. atrage sancțiunea nulității recursului. Cu privire la decizia atacată, se reține că, în mod corect instanța de apel, judecând cererea de revizuire, în limitele impuse de dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., a apreciat ca inadmisibilă calea extraordinară de atac, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, revizuenții susțin că au descoperit înscrisuri noi, aflate în posesia părții adverse și care nu au putut fi prezentate în instanță, ca mijloc de probă, în susținerea motivului de nulitate referitor la lipsa personalității juridice și deci a capacității procesuale a cumpărătorului bunului preluat abuziv, din cauza obstrucției pârâtului din proces, care inițial a comunicat că nu deține astfel de documente. Corect instanța de apel a reținut că, deși înscrisurile nu au fost depuse la dosar în litigiul de fond, fiind descoperite după darea hotărârii, acestea nu au fost ascunse de partea adversă cu rea credință și nici nu i-a împiedicat pe reclamanți să intre în posesia acestor documente. Parcursul pe care revizuenții l-au urmat, adresându-se Casei Autonome a Fondului Industrial Naționalizat, entitate în cadrul Ministerului Finanțelor Publice, care le-a comunicat că arhiva fostei societăți fusese predată Arhivelor Naționale, de la care au primit, în final, înscrisurile solicitate, putea fi urmat și anterior sau în timpul procesului, cu consecința aceleiași finalități. Aceste înscrisuri, referitoare la situația juridică a societății D., nu se mai aflau în posesia Ministerului Finanțelor în timpul judecății acțiunii în nulitate, astfel că nu se poate aprecia că acesta le-a ascuns cu rea credință pentru a nu putea fi utilizate ca mijloc de probă în dovedirea lipsei personalității juridice a societății D., ci, printr-o instituție subordonată, deținea doar procesul verbal de predare a fondului arhivistic. De asemenea, în cauză, nu rezultă a fi îndeplinită nici condiția ca înscrisurile să fi fost determinante, prin raportare la decizia a cărei revizuire se solicită. În acest sens, Înalta Curte reține că cererea de aderare la apelul pârâților, formulată de reclamanți (actuali revizuenți) împotriva sentinței civile nr. 581 din 15 aprilie 2010, în care aceștia criticau tocmai concluzia primei instanțe în analiza motivului de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare din 1948 referitor la lipsa capacității de folosință a societății D., a fost respinsă pe motiv că soluția pronunțată de către Tribunalul București este favorabilă reclamanților și drept urmare, cererea de aderare la apel nu tinde la schimbarea hotărârii primei instanțe, fiind încălcate dispozițiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ. Una dintre condițiile de admisibilitate a revizuirii, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., este și aceea a calității înscrisurilor noi care trebuie, în mod vădit, să fie de natură a schimba soluția adoptată prin hotărârea atacată. Or, se constată că în cauză, soluția adoptată în privința problemei de drept invocată de către reclamanți, lipsa capacității de folosință a societății D., nici nu a făcut obiectul analizei și cercetării judecătorești a instanței de apel care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, aceasta respingând calea de atac declarată de reclamanți, în care se supunea dezbaterii această chestiune, reținând ca neîndeplinită o condiție ce ține de interesul procesual al părții în schimbarea soluției atacate, ce nu antamează fondul, împrejurare ce a împiedicat-o a mai examina în substanță problema dedusă judecății. Or, înscrisurile noi, administrate în actuala procedură de revizuenți, despre care pretind ca demonstrează indubitabil ca societatea cumpărătoare D. nu avea capacitate de folosință la data încheierii actului, vizează o problemă de drept substanțial și nu ar avea nicio aptitudine de a schimba, prin propria putere și relevanță, soluția de respingere a apelului declarat de revizuenți în dosarul de fond pentru lipsa interesului. Pentru toate aceste considerente, complinind motivarea instanței de apel în ceea ce privește analiza condițiilor de admisibilitate a revizuirii, Înalta Curte va respinge, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul ca nefondat.