ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2768/2014

Asupra conflictului

negativ de competență de față, constată următoarele:

La data de 16 iulie 2014, B.G., executor

judecătoresc în circumscripția Curții de Apel București, a solicitat

încuviințarea executării silite a debitoarei M. SRL cu sediul în Buzău, urmare

a solicitării creditorului M.D., în baza titlului executoriu reprezentat de

contractul de închiriere din 14 iunie 2013, astfel cum a fost modificat prin

actul adițional din 3 martie 2014.

Învestită cu

soluționarea cauzei, Judecătoria sectorului 1 București, prin Sentința civilă

nr. 12893 din 13 august 2014 a admis excepția necompetenței sale teritoriale,

invocate din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Buzău.

Pentru a se pronunța

astfel instanța a reținut că prin Decizia Curții Constituționale nr. 368 din 17

iunie 2014 s-a constatat că dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ., care

stabileau ca instanță de executare judecătoria în circumscripția căreia se află

biroul executorului judecătoresc care face executarea, sunt neconstituționale.

Totodată, a apreciat

că potrivit art. 528 alin. (2), raportat la art. 107 C. proc. civ., instanța

competentă să judece cererea de încuviințare a executării silite este instanța

de la domiciliul debitorului, nefiind incidente în speță dispozițiile art. 819

C. proc. civ.

Judecătoria Buzău,

prin Sentința civilă nr. 14366 din 17 septembrie 2014, la rândul său, invocând

excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București și constatând ivit

conflictul negativ de competență a înaintat dosarul Înaltei Curți pentru a

pronunța regulatorul de competență.

Judecătoria Buzău a

reținut (eronat) că la data înregistrării cererii de încuviințare executare

silită - 14 iulie 2014 - nu fusese publicată decizia Curții Constituționale,

astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 650 C. proc. civ., instanță de

executare fiind judecătoria în circumscripția căreia se află biroul

executorului judecătoresc care face executarea.

Asupra conflictului

negativ de competență ivit, Înalta Curte de Casație și Justiție reține

următoarele:

Dispozițiile art. 373

alin. (3) C. proc. civ. 1865 stabileau competența în materia încuviințării

silite în favoarea instanței în raza căreia urma a se face executarea, dacă

legea nu prevedea altfel.

Având în vedere că executarea

silită se poate desfășura în mai multe modalități și forme, instanța unde urma

a se face executarea putea fi oriunde, în raza imobilului urmărit, în raza unde

se aflau bunurile mobile urmărite sau în raza sediilor terților popriți.

Noul C. proc. civ. -

Legea nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă - a propus eliminarea

competenței multiple a instanțelor de executare, introducând un criteriu ușor

de stabilit, în funcție de locul situării biroului executorului judecătoresc

care face executarea, exceptând situația prevăzută de dispozițiile art. 819 C.

proc. civ. când se urmărește executarea unui bun imobil precum și în cazul în

care legea prevede altfel.

Acest nou criteriu de

stabilire a competenței instanței de executare de către art. 650 alin. (1) C.

proc. civ., conținea un element extern raportului juridic de executare silită

dintre creditor și debitor.

Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr.

529/16.07.2014, s-a constatat că dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ.

sunt neconstituționale.

Curtea a statuat că

din coroborarea dispozițiilor art. 650 cu cele ale art. 651 C. proc. civ.,

rezultă că în ceea ce privește alegerea executorului judecătoresc marja de

apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mare, dându-i acestuia

posibilitatea să își aleagă executorul judecătoresc din circumscripția curții

de apel în funcție de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării,

respectiv a obligațiilor care trebuie să fie executate.

Totodată, a apreciat

că în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se

circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum

judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul

debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.

În prezenta cauză,

așa cum rezultă din ștampila de înregistrare a cererii introductive - dosar

Judecătoria sectorului 1 București, data solicitării de încuviințare a

executării silite este: anul - 14, respectiv 2014; luna - 07, respectiv luna

iulie; ziua - 16.

Prin urmare, la data

sesizării instanței - 16 iulie 2014, prevederile art. 650 din Legea nr.

134/2010 privind Codul de procedură civilă erau declarate neconstituționale,

astfel încât instanță de executare nu mai putea fi considerată ca fiind

judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc.

În această situație,

s-ar putea aprecia că își reiau efectele dispozițiile anterioare normei

declarate neconstituționale, situație în care prin "instanța de

executare" s-ar înțelege instanța locului unde se desfășoară executarea

silită, potrivit regulilor C. proc. civ. din 1865, astfel cum a fost modificat

prin legea micii reforme.

În aceeași măsură,

însă, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale declararea ca

neconstituțională a dispozițiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu are drept

efect repunerea în vigoare a dispozițiilor anterioare abrogate, ținând cont de

prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar și de caracterul unitar al

noii reglementări, care ar putea fi afectată prin inserarea unei norme izolate,

desprinse din vechiul C. proc. civ.

Chiar dacă în

doctrină există și opinia potrivit căreia încetarea efectelor normei declarate

neconstituționale nu generează un vid legislativ decât în cazul în care este

vorba de o reglementare care este absolut nouă, în caz contrar urmând a-și

relua efectele dispozițiile abrogate de legea neconstituțională, nu se poate

reveni la soluția anterioară, respectiv instanța locului unde se desfășoară

executarea silită. În acest sens, pledează dispozițiile art. 64 alin. (3) din

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, dar și caracterul unitar al noii reglementări, care ar fi

afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că singura soluție care se impune este stabilirea competenței

instanței de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la

data primei sesizări a instanței de executare, fiind astfel transpusă în plan

execuțional competența teritorială de drept comun, reglementată în prezent de

art. 107 C. proc. civ.

Prin ieșirea din

vigoare a normei speciale de competență, aplicabilă cererilor de încuviințare a

executării silite, contestațiilor la executare și oricăror alte incidente

apărute în cursul executării silite (art. 650 alin. (2) C. proc. civ.), s-a

creat un vid de reglementare care trebuie complinit prin aplicarea

corespunzătoare a normei generale de competență teritorială, chiar dacă această

normă este aplicabilă în mod propriu doar fazei de judecată și doar în mod

complinitor, prin analogie, și fazei de executare silită.

Temeiul acestei

soluții îl constituie art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia "în

cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a

uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale

privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor

generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând

seama de cerințele echității".

Se reține că

stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței de la

domiciliul debitorului este în concordanță cu considerentele deciziei Curții

Constituționale, unde se arată că "în ceea ce privește stabilirea

instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și

consacrate deja în legislație, precum judecătoria în raza căreia se află

imobilul, domiciliul sau sediul debitorului, locul unde urmează să se facă

executarea".

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 665 alin. (2) și art. 713 alin. (2) consacră competența

materială a judecătoriei ca instanță de executare.

Nu în ultimul rând,

se asigură, astfel, în continuare unicitatea instanței de executare și

posibilitatea determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui

criteriu dificil de cunoscut la începutul executării silite și totodată

volatil, precum locul executării silite.

Pentru toate aceste

considerente, cum domiciliul debitorului SC M. SRL este în Buzău, Înalta Curte

stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău,

judecătorie în circumscripția căreia se află sediul debitorului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 octombrie 2014.

Procesat de GGC - CL