ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2768/2014

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele: La data de 16 iulie 2014, B.G., executor judecătoresc în circumscripția Curții de Apel București, a solicitat încuviințarea executării silite a debitoarei M. SRL cu sediul în Buzău, urmare a solicitării creditorului M.D., în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de închiriere din 14 iunie 2013, astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 3 martie 2014. Învestită cu soluționarea cauzei, Judecătoria sectorului 1 București, prin Sentința civilă nr. 12893 din 13 august 2014 a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocate din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău.

Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că prin Decizia Curții Constituționale nr. 368 din 17 iunie 2014 s-a constatat că dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ., care stabileau ca instanță de executare judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, sunt neconstituționale. Totodată, a apreciat că potrivit art. 528 alin. (2), raportat la art. 107 C. proc. civ., instanța competentă să judece cererea de încuviințare a executării silite este instanța de la domiciliul debitorului, nefiind incidente în speță dispozițiile art. 819 C. proc. civ. Judecătoria Buzău, prin Sentința civilă nr. 14366 din 17 septembrie 2014, la rândul său, invocând excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București și constatând ivit conflictul negativ de competență a înaintat dosarul Înaltei Curți pentru a pronunța regulatorul de competență.

Judecătoria Buzău a reținut (eronat) că la data înregistrării cererii de încuviințare executare silită - 14 iulie 2014 - nu fusese publicată decizia Curții Constituționale, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 650 C. proc. civ., instanță de executare fiind judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea. Asupra conflictului negativ de competență ivit, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Dispozițiile art. 373 alin. (3) C. proc. civ. 1865 stabileau competența în materia încuviințării silite în favoarea instanței în raza căreia urma a se face executarea, dacă legea nu prevedea altfel. Având în vedere că executarea silită se poate desfășura în mai multe modalități și forme, instanța unde urma a se face executarea putea fi oriunde, în raza imobilului urmărit, în raza unde se aflau bunurile mobile urmărite sau în raza sediilor terților popriți.

Noul C. proc. civ. - Legea nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă - a propus eliminarea competenței multiple a instanțelor de executare, introducând un criteriu ușor de stabilit, în funcție de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, exceptând situația prevăzută de dispozițiile art. 819 C. proc. civ. când se urmărește executarea unui bun imobil precum și în cazul în care legea prevede altfel. Acest nou criteriu de stabilire a competenței instanței de executare de către art. 650 alin. (1) C. proc. civ., conținea un element extern raportului juridic de executare silită dintre creditor și debitor. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of.

nr. 529/16.07.2014, s-a constatat că dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. sunt neconstituționale. Curtea a statuat că din coroborarea dispozițiilor art. 650 cu cele ale art. 651 C. proc. civ., rezultă că în ceea ce privește alegerea executorului judecătoresc marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mare, dându-i acestuia posibilitatea să își aleagă executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în funcție de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligațiilor care trebuie să fie executate. Totodată, a apreciat că în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.

În prezenta cauză, așa cum rezultă din ștampila de înregistrare a cererii introductive - dosar Judecătoria sectorului 1 București, data solicitării de încuviințare a executării silite este: anul - 14, respectiv 2014; luna - 07, respectiv luna iulie; ziua - 16. Prin urmare, la data sesizării instanței - 16 iulie 2014, prevederile art. 650 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă erau declarate neconstituționale, astfel încât instanță de executare nu mai putea fi considerată ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc. În această situație, s-ar putea aprecia că își reiau efectele dispozițiile anterioare normei declarate neconstituționale, situație în care prin "instanța de executare" s-ar înțelege instanța locului unde se desfășoară executarea silită, potrivit regulilor C. proc.

civ. din 1865, astfel cum a fost modificat prin legea micii reforme. În aceeași măsură, însă, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale declararea ca neconstituțională a dispozițiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu are drept efect repunerea în vigoare a dispozițiilor anterioare abrogate, ținând cont de prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar și de caracterul unitar al noii reglementări, care ar putea fi afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul C. proc. civ.

Chiar dacă în doctrină există și opinia potrivit căreia încetarea efectelor normei declarate neconstituționale nu generează un vid legislativ decât în cazul în care este vorba de o reglementare care este absolut nouă, în caz contrar urmând a-și relua efectele dispozițiile abrogate de legea neconstituțională, nu se poate reveni la soluția anterioară, respectiv instanța locului unde se desfășoară executarea silită. În acest sens, pledează dispozițiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar și caracterul unitar al noii reglementări, care ar fi afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul C. proc.

civ. Așa fiind, Înalta Curte constată că singura soluție care se impune este stabilirea competenței instanței de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a instanței de executare, fiind astfel transpusă în plan execuțional competența teritorială de drept comun, reglementată în prezent de art. 107 C. proc. civ. Prin ieșirea din vigoare a normei speciale de competență, aplicabilă cererilor de încuviințare a executării silite, contestațiilor la executare și oricăror alte incidente apărute în cursul executării silite (art. 650 alin. (2) C. proc. civ.), s-a creat un vid de reglementare care trebuie complinit prin aplicarea corespunzătoare a normei generale de competență teritorială, chiar dacă această normă este aplicabilă în mod propriu doar fazei de judecată și doar în mod complinitor, prin analogie, și fazei de executare silită.

Temeiul acestei soluții îl constituie art. 5 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit căruia "în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității". Se reține că stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței de la domiciliul debitorului este în concordanță cu considerentele deciziei Curții Constituționale, unde se arată că "în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului, locul unde urmează să se facă executarea". Pe de altă parte, dispozițiile art. 665 alin. (2) și art. 713 alin. (2) consacră competența materială a judecătoriei ca instanță de executare.

Nu în ultimul rând, se asigură, astfel, în continuare unicitatea instanței de executare și posibilitatea determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui criteriu dificil de cunoscut la începutul executării silite și totodată volatil, precum locul executării silite. Pentru toate aceste considerente, cum domiciliul debitorului SC M. SRL este în Buzău, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău, judecătorie în circumscripția căreia se află sediul debitorului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2014. Procesat de GGC - CL