ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2191/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

în judecată

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, reclamantul J.A.M.O. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții Oficiul Român pentru Imigrări și Oficiul Român pentru Imigrări,

Direcția Migrație, anularea deciziei prin care s-a respins cererea

reclamantului de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, comunicată cu

adresa din data de 9 mai 2012, și obligarea pârâtelor la acordarea acestui

drept.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că este beneficiar de protecție subsidiară în România în baza

sentinței civile nr. 8250 din 11 decembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 5 București,

irevocabilă prin decizia Tribunalului București pronunțată în data de 19 iunie

2008 și s-a adresat cu o cerere autorității pârâte, solicitând acordarea dreptului

de ședere pe lungă durată, însă cererea i-a fost refuzată, fără ca decizia să fie

motivată.

A mai arătat că nu prezintă

pericol pentru ordinea publică și siguranță națională, este absolvent al facultății

de Medicină Tver State Medical Academy din Federația Rusă, diplomă recunoscută de

autoritățile române, iar în prezent urmează studii postuniversitare ale Universității

„C.D.” și colaborează cu Organizația „Medici fără Frontiere”, că a avut o colaborare

de lungă durată cu Oficiul Român pentru Imigrări pentru care a asigurat servicii

de traducere, primind și o recomandare, astfel că nu se justifică decizia ulterioară

de respingere a cererii sale.

fond

Prin sentința civilă

nr. 259 din 22 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul

J.A.M.O.

Pentru a hotărî astfel,

instanța fondului a apreciat, urmare a analizării documentației cu caracter clasificat

depusă la Compartimentul Informații Clasificate al Curții de Apel București, că

decizia autorității pârâte prin care cererea reclamantului privind acordarea dreptului

de ședere permanentă pe teritoriul României a fost respinsă, este legală și temeinică,

din adresa din data de 29 decembrie 2012 rezultând neîndeplinirea condiției prevăzută

de art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, respectiv ca cetățeanul străin să nu

prezinte pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

A arătat prima instanță

că împrejurarea că cetățeanul somalez beneficiază de o formă de protecție pe teritoriul

României în condițiile Legii nr. 122/2006 (statut de refugiat) și cu drept de ședere

continuă mai mare de 5 ani reprezintă o condiție necesară, dar nu și suficientă

pentru acordarea dreptului de ședere permanentă, iar în această privință statul

beneficiază de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește șederea unui cetățean

străin pe teritoriul său. Acest atribut decurge din principiul suveranității, consfințit

de art. 1 alin. (1) din Constituția României astfel că statul nu poate fi obligat

să acorde reclamantului drept de ședere permanentă atâta timp cât există riscul

ca acesta să constituie un pericol pentru ordinea publică.

înfățișate de recurentul-reclamant

Împotriva sentinței civile

nr. 259 din 22 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul J.A.M.O., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Invocând ca temei de drept

al demersului său procesual prevederile art. 299 și urm. C. proc. civ. și ale

art. 304

1

C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că argumentele

reținute de prima instanță în susținerea respingerii contestației sale, sunt neîntemeiate

întrucât atât dreptul de ședere pe termen lung (art. 77 din O.U.G. nr. 194/2002)

cât și cetățenia română pot fi revocate, inclusiv pentru motive ce țin de siguranța

națională.

A mai arătat recurentul

că instanța de fond, în acord cu argumentele autorității intimate pârâte, avansează

ideea că admiterea cererii de acordare a dreptului de lungă ședere impune exigențe

ieșite din comun, pentru faptul că odată admisă cererea nu ar mai exista posibilitatea

de revocare a dreptului acordat, ceea ce nu este real.

A mai învederat recurentul

că înscrisul pe care s-a bazat decizia administrativă, ca și hotărârea instanței,

respectiv adresa S.R.I. din 29 decembrie 2012 este clasificat strict secret, nu

a fost comunicat nici apărătorului său, astfel că deși s-a solicitat ca instanța

de fond să exercite un control efectiv și riguros al informațiilor conținute din

motivarea instanței de fond nu rezultă că o astfel de analiză s-ar fi efectuat.

În fine, recurentul a

precizat că referirile instanței de fond la cauza C.E.D.O. Saadi contra Italiei

nu au relevanță în cauză, dimpotrivă fiind reținută prevalența art. 3 din Convenție

chiar în fața unor considerente de securitate națională.

Înaltei Curți asupra recursului

Recursul nu este fondat.

Analizând sentința atacată

prin prisma criticilor aduse de recurentul-reclamant, raportat la cadrul normativ

aplicabil dar și sub toate aspectele, astfel cum permit prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate

de natură a antrena modificarea soluției adoptate de prima instanță, în considerarea

celor în continuare arătate, în completarea și respectiv precizarea considerentelor

înfățișate de judecătorul fondului.

Recurentul-reclamant a

investit instanța de contencios administrativ cu soluționarea contestației sale

împotriva refuzului Oficiului Român pentru Imigrări de acordare a dreptului de ședere

pe termen lung, comunicat prin adresa din data de 27 aprilie 2012.

Din cuprinsul actului

atacat, după cum s-a reținut și cu ocazia judecății în fond a cauzei se reține că

cererea recurentului-reclamant, cetățean somalez, de acordare a dreptului de ședere

pe termen lung în România a fost respinsă în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din

O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, cu modificările și completările

ulterioare.

Argumentul esențial pe

baza căruia prima instanță a apreciat că nu se poate reține refuzul nejustificat

al autorității intimate competente, de a acorda recurentului-reclamant dreptul de

ședere permanentă (pe termen lung) pe teritoriul României îl reprezintă chiar analiza

efectuată de judecătorul fondului, prin raportare la prevederile art. 714 lit. f)

din O.U.G. nr. 194/2012, a informațiilor cuprinse în înscrisul cu caracter secret

de stat, nivel de secretizare strict secret (adresa S.R.I. din 20 decembrie 2012).

Așadar, contrar susținerilor

recurentului, Înalta Curte, care, la rândul său, a examinat nemijlocit informațiile

transmise de către S.R.I., constată că nu se poate reține lipsa din motivarea hotărârii

a verificării efective exercitate de instanță în sensul stabilirii pertinenței informațiilor

cuprinse în documentul purtând mențiunea „strict secret”, mai ales că și recurentul

a afirmat că se impunea respectarea de către prima instanță a regimului respectivului

înscris.

Relativ la modalitatea

specială de motivare a deciziei administrative de respingere a cererii, respectiv

fără ca informațiile cu caracter secret să fie menționate în mod expres, sunt avute

în vedere dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind informațiile clasificate, în special

art. 1 teza I, art. 16 și art. 36 alin. (1), dispozițiile H.G. nr. 585/2002 pentru

aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România,

precum și faptul că recurentul nu este o persoană căreia să-i fi fost încredințate

informații clasificate, precum cele din prezenta speță, acesta fiind totuși notificat

asupra condiției legale pe care nu o îndeplinește.

Drept urmare, raportat

la prevederilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 și Înalta Curte

apreciază că acțiunea promovată de recurentul-reclamant a fost în mod legal și justificat

respinsă, ca neîntemeiată, întrucât nu este îndeplinită în cazul său condiția de

a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

Aceasta deoarece constatarea

neîndeplinirii condiției de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța

națională este suficientă pentru a reține legalitatea refuzului de acordare a dreptului

de ședere pe termen lung, față de neîndeplinirea uneia dintre condițiile legale

ce trebuie realizate cumulativ și nu poate determina nicidecum acordarea acestui

drept, pe considerentul că autoritatea pârâtă a apreciat diferit îndeplinirea condiției

respective atunci când a examinat cererea reclamantului de acordare a dreptului

de ședere temporară, prelungind succesiv acest drept.

Împrejurarea invocată

de recurent în sensul că măsura acordării dreptului de ședere pe termen lung, poate

fi ulterior revocată, nu poate fi primită ca un argument ce demonstrează caracterul

nejustificat al refuzului autorității intimat, câtă vreme, în mod evident vizează

situații identice viitoare, generatoare ale unei măsuri administrative de altă natură,

inaplicabile în cauză, în mod evident.

În fine, chiar acceptând

astfel cum a arătat și recurentul-reclamant că referirea instanței de fond cuprinsă

în considerentele hotărârii atacate, la cauza C.E.D.O. Saadi nu prezintă relevanță

în cauză, în discuție nefiind o cerere ce ar avea ca rezultat returnarea în țara

de origine, Înalta Curte arată că dată fiind natura evident subsidiară a acestei

argumentații, aceasta nu este de natură a afecta soluția principial corectă, de

respingere ca neîntemeiată a acțiunii de față.

Nefondate sunt și toate

celelalte susțineri și critici ale recurentului-reclamant vizând pretinsa îngrădire

a dreptului său, în condițiile în care, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 70

și urm. din O.U.G. nr. 194/2002, cetățenii străini nu dobândesc automat un drept

de ședere temporară sau pe termen lung prin simpla intrare pe teritoriul României

sau prin depunerea unei cereri, având doar o vocație de a dobândi un atare drept

care se acordă de autoritățile române atunci când toate condițiile strict prevăzute

de textele de lege arătate sunt îndeplinite.

Pentru toate considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 20 din Legea nr. 554/2004,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul J.A.M.O. împotriva sentinței civile nr. 259 din 22 ianuarie 2013

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 13 mai 2014.