ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3668/2013

Asupra conflictului

negativ de competență, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial

pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 21 februarie 2012, reclamanta SC I. SRL

în contradictoriu cu pârâții C.M. și C.V. a solicitat instanței, ca prin hotărârea

ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata următoarelor

sume de bani, cu actualizarea în raport cu rata inflației de la data când hotărârea

devine executorie și până Ia data plății efective: 268,65 RON reprezentând contravaloare

marfă livrată, conform facturilor fiscale anexate la prezenta cerere 564,21 RON

reprezentând penalități de întârziere, 77,63 RON reprezentând contravaloare cheltuieli

de judecată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 3 C. civ. raportat la art. 720 C. proc. civ. și art.

46 C. com. coroborat cu art. 1516 C. civ. și art. 2280 C. civ.

Prin sentința

civilă nr. 18169 din 18 decembrie 2012, instanța a admis excepția necompetenței

teritoriale a Judecătoriei Ploiești invocată, din oficiu, și a dispus declinarea

competenței de soluționare a cauzei având ca obiect pretenții, formulată de reclamanta

SC I. SRL, în contradictoriu cu pârâții C.M. și C.V., în favoarea Judecătoriei Constanța,

motivat de faptul că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 5 C. proc. civ.,

conform cărora competența teritorială revine instanței în a cărei rază teritorială

își are sediul pârâtul în speță, pârâții având domiciliul în sat D., comuna Nicolae

Bălcescu, Județul Constanța.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 01 februarie 2013.

Primind dosarul,

Judecătoria Constanța a reținut, în esență, că litigiul nu este de competența sa,

întrucât art. 10 C. proc. civ. reglementează un caz de competență teritorială alternativă

ce se regăsește în speța de față, având în vedere cererea de chemare în judecată

ce are ca obiect pretenții derivând din executarea contractului de vânzare din 28

iulie 2011, locul executării fiind la sediul reclamantei (Ploiești).

Astfel, prin sentința

civilă nr. 5836 din 19 aprilie 2013 pronunțată de Judecătoria Constanța a fost admisă

excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a fost declinată competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești. Constatându-se ivit conflictul

negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție

pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte,

constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe,

care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul

dispozițiilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență,

stabilind în favoarea Judecătoriei Ploiești competența teritorială de soluționare

a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată

că reclamanta SC I. SRL în contradictoriu cu pârâții C.M. și C.V. a învestit instanța

cu o cerere prin care a solicitat instanței să dispună obligarea pârâților, în solidar,

Ia plata următoarelor sume de bani, cu actualizarea în raport cu rata inflației

de la data când hotărârea devine executorie și până la data plății efective: 268,65

RON reprezentând contravaloare marfă livrată, conform facturilor fiscale anexate

la prezenta cerere 564,71 RON reprezentând penalități de întârziere, 77,63 RON reprezentând

contravaloare cheltuieli de judecată.

Este adevărat

că potrivit art. 5 teza I C. proc. civ., „cererea se face la instanța domiciliului

pârâtului", dar este de necontestat că art. 10 din același act normativ reglementează

un caz de competență teritorială alternativă ce se regăsește în speța de față, având

în vedere cererea de chemare în judecată ce are ca obiect pretenții care derivă

din executarea contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2011, locul executării

fiind la sediul reclamantei (Ploiești).

Din analiza dispoziții

legale anterior menționate rezultă că acestea instituie norme de competență teritorială

alternativă, astfel că necompetența teritorială este de ordine privată, conform

dispozițiilor art. 159 alin. (2) C. proc. civ.

Noua reglementare

a art. 159

1

C. proc. civ., astfel cum a fost introdus prin art. I

pct. 23 din Legea nr. 202/2010, prevede Ia alin. (2) și (3) că necompetența materială

și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți sau de judecător până

la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea

dezbaterilor asupra fondului, iar necompetența de ordine privată poate fi invocată

doar de pârât prin întâmpinare sau, când aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu

la prima zi de înfățișare.

Prin această reglementare

legiuitorul a urmărit să împiedice prelungirea duratei procesului, prin eventuala

reluare a judecății în fața unei alte instanțe decât cea a cărei competență nu a

fost inițial contestată și care a procedat la judecarea pricinii.

Este de reținut

că, în toate cazurile de competență alternativă, alegerea instanței aparține reclamantului,

iar odată făcută, opțiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea

acțiunii s-a fixat în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.

Fiind în discuție

competența teritorială alternativă ce este reglementată de norme dispozitive, reclamantul

are alegerea în cazul de față - între două instanțe deopotrivă competente și anume:

instanța de la domiciliul pârâților care este în sat D., com. Nicolae Bălcescu,

Județul Constanța - Judecătoria Constanța, ori instanța de la locul prevăzut în

contract pentru executarea obligației - sediul reclamantei (Ploiești), respectiv

Judecătoria Ploiești, instanța mai întâi sesizată.

Astfel, reclamanta

SC I. SRL a înțeles să sesizeze instanța competentă de la locul executării contractului

(Judecătoria Ploiești), situație în raport cu care nu se poate opta pentru o altă

instanță.

Prin urmare, față

de dispozițiile art. 159

1

alin. (3) C. proc. civ., care prevăd neechivoc

și expres faptul că necompetența teritorială de ordine privată poate fi invocată

doar de către pârât, că instanța nu o putea invoca din oficiu și având în vedere

faptul că reclamanta a înțeles să sesizeze Judecătoria Ploiești - locul executării

contractului fiind Ia sediul acesteia (Ploiești), că pârâtul nu s-a opus într-o

formă sau alta stabilirii competenței teritoriale în favoarea acestei instanțe,

în raport și de dispozițiile art. 12 C. proc. civ. care prevăd că reclamantul are

alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, se reține că Judecătoria

Ploiești este instanța competentă să soluționeze pricina.

În raport de considerentele

anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta

Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta

SC I. SRL, în favoarea Judecătoriei Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGIl

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 30 octombrie 2013.