ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3668/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3668/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra conflictului
negativ de competență, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată inițial
pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 21 februarie 2012, reclamanta SC I. SRL
în contradictoriu cu pârâții C.M. și C.V. a solicitat instanței, ca prin hotărârea
ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata următoarelor
sume de bani, cu actualizarea în raport cu rata inflației de la data când hotărârea
devine executorie și până Ia data plății efective: 268,65 RON reprezentând contravaloare
marfă livrată, conform facturilor fiscale anexate la prezenta cerere 564,21 RON
reprezentând penalități de întârziere, 77,63 RON reprezentând contravaloare cheltuieli
de judecată.
În drept, au fost
invocate dispozițiile art. 3 C. civ. raportat la art. 720 C. proc. civ. și art.
46 C. com. coroborat cu art. 1516 C. civ. și art. 2280 C. civ.
Prin sentința
civilă nr. 18169 din 18 decembrie 2012, instanța a admis excepția necompetenței
teritoriale a Judecătoriei Ploiești invocată, din oficiu, și a dispus declinarea
competenței de soluționare a cauzei având ca obiect pretenții, formulată de reclamanta
SC I. SRL, în contradictoriu cu pârâții C.M. și C.V., în favoarea Judecătoriei Constanța,
motivat de faptul că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 5 C. proc. civ.,
conform cărora competența teritorială revine instanței în a cărei rază teritorială
își are sediul pârâtul în speță, pârâții având domiciliul în sat D., comuna Nicolae
Bălcescu, Județul Constanța.
Cauza a fost înregistrată
pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 01 februarie 2013.
Primind dosarul,
Judecătoria Constanța a reținut, în esență, că litigiul nu este de competența sa,
întrucât art. 10 C. proc. civ. reglementează un caz de competență teritorială alternativă
ce se regăsește în speța de față, având în vedere cererea de chemare în judecată
ce are ca obiect pretenții derivând din executarea contractului de vânzare din 28
iulie 2011, locul executării fiind la sediul reclamantei (Ploiești).
Astfel, prin sentința
civilă nr. 5836 din 19 aprilie 2013 pronunțată de Judecătoria Constanța a fost admisă
excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a fost declinată competența
de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești. Constatându-se ivit conflictul
negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție
pentru pronunțarea regulatorului de competență.
Înalta Curte,
constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe,
care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul
dispozițiilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență,
stabilind în favoarea Judecătoriei Ploiești competența teritorială de soluționare
a cauzei, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată
că reclamanta SC I. SRL în contradictoriu cu pârâții C.M. și C.V. a învestit instanța
cu o cerere prin care a solicitat instanței să dispună obligarea pârâților, în solidar,
Ia plata următoarelor sume de bani, cu actualizarea în raport cu rata inflației
de la data când hotărârea devine executorie și până la data plății efective: 268,65
RON reprezentând contravaloare marfă livrată, conform facturilor fiscale anexate
la prezenta cerere 564,71 RON reprezentând penalități de întârziere, 77,63 RON reprezentând
contravaloare cheltuieli de judecată.
Este adevărat
că potrivit art. 5 teza I C. proc. civ., „cererea se face la instanța domiciliului
pârâtului", dar este de necontestat că art. 10 din același act normativ reglementează
un caz de competență teritorială alternativă ce se regăsește în speța de față, având
în vedere cererea de chemare în judecată ce are ca obiect pretenții care derivă
din executarea contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2011, locul executării
fiind la sediul reclamantei (Ploiești).
Din analiza dispoziții
legale anterior menționate rezultă că acestea instituie norme de competență teritorială
alternativă, astfel că necompetența teritorială este de ordine privată, conform
dispozițiilor art. 159 alin. (2) C. proc. civ.
Noua reglementare
a art. 159
1
C. proc. civ., astfel cum a fost introdus prin art. I
pct. 23 din Legea nr. 202/2010, prevede Ia alin. (2) și (3) că necompetența materială
și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți sau de judecător până
la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea
dezbaterilor asupra fondului, iar necompetența de ordine privată poate fi invocată
doar de pârât prin întâmpinare sau, când aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu
la prima zi de înfățișare.
Prin această reglementare
legiuitorul a urmărit să împiedice prelungirea duratei procesului, prin eventuala
reluare a judecății în fața unei alte instanțe decât cea a cărei competență nu a
fost inițial contestată și care a procedat la judecarea pricinii.
Este de reținut
că, în toate cazurile de competență alternativă, alegerea instanței aparține reclamantului,
iar odată făcută, opțiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea
acțiunii s-a fixat în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.
Fiind în discuție
competența teritorială alternativă ce este reglementată de norme dispozitive, reclamantul
are alegerea în cazul de față - între două instanțe deopotrivă competente și anume:
instanța de la domiciliul pârâților care este în sat D., com. Nicolae Bălcescu,
Județul Constanța - Judecătoria Constanța, ori instanța de la locul prevăzut în
contract pentru executarea obligației - sediul reclamantei (Ploiești), respectiv
Judecătoria Ploiești, instanța mai întâi sesizată.
Astfel, reclamanta
SC I. SRL a înțeles să sesizeze instanța competentă de la locul executării contractului
(Judecătoria Ploiești), situație în raport cu care nu se poate opta pentru o altă
instanță.
Prin urmare, față
de dispozițiile art. 159
1
alin. (3) C. proc. civ., care prevăd neechivoc
și expres faptul că necompetența teritorială de ordine privată poate fi invocată
doar de către pârât, că instanța nu o putea invoca din oficiu și având în vedere
faptul că reclamanta a înțeles să sesizeze Judecătoria Ploiești - locul executării
contractului fiind Ia sediul acesteia (Ploiești), că pârâtul nu s-a opus într-o
formă sau alta stabilirii competenței teritoriale în favoarea acestei instanțe,
în raport și de dispozițiile art. 12 C. proc. civ. care prevăd că reclamantul are
alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, se reține că Judecătoria
Ploiești este instanța competentă să soluționeze pricina.
În raport de considerentele
anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta
Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta
SC I. SRL, în favoarea Judecătoriei Ploiești.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGIl
D E C I D E
Stabilește competența
de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 30 octombrie 2013.