ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2789/2014

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 966 din 25 mai 2011, pronunțată în Dosar nr. 6165/108/2010 de Tribunalul Arad s-a admis în parte acțiunea comercială în pretenții formulată de reclamanții: C.S., C.N. și D.L. în contradictoriu cu pârâta SC A.R.A. SA prin Sucursala Arad în consecință s-a dispus: obligarea pârâtei la plata sumei de 70.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR de la data producerii accidentului - 13 februarie 2010, către reclamantul C.S.; obligarea pârâtei la plata sumei de 70.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR de la data producerii accidentului - 13 februarie 2010, către reclamantul C.N.

și obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR de la data producerii accidentului - 13 februarie 2010, către reclamanta D.L.. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că fiicele reclamanților C.N., C.S. pasagere în autoturism, au decedat în urma accidentului din data de 13 februarie 2010, cauzat de asiguratul pârâtei D.S.S., decedat și el în accident, iar reclamanta D.L. pasageră și ea în aceeași mașină a suferit vătămări corporale grave fiind spitalizată timp de 3 luni și i s-a implantat o tijă în picior, din cauza accidentului fiind mutată de la locul inițial de muncă la un alt loc din cadrul aceluiași departament, pentru a putea să-și desfășoare activitatea și de pe scaun.

De asemenea conform expertizei medico-legale pentru leziunile suferite au fost necesare 150 de zile de îngrijiri medicale. Tribunalul a reținut că în conformitate cu art. 998 C. civ. în persoana asiguratului pârâtei erau întrunite elementele răspunderii civile delictuale: fapta ilicită de a provoca accidentul prin încălcarea regulilor de circulație, vinovăția sub forma culpei, raportul de cauzalitate și prejudiciul constând în decesul fiicelor reclamanților și leziunile cauzate prin accident, reclamantei D.L..

Art. 49 din Legea nr. 136/1995, a reținut instanța de fond, prevede că asigurătorul acordă despăgubiri, în temeiul contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, iar prin art. 51 din Ordinul nr. 133133/2006 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor se prevede că în caz de vătămare corporală și deces, daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, acestea urmând ca în temeiul art. 24 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor să fie stabilite la cursul BNR de la data producerii accidentului. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta D.L.

și pârâta S.A.R.A. SA București, prin Sucursala Arad. Prin Decizia comercială nr. 272 din 8 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 6165/108/2010** s-a admis apelul reclamantei D.L. împotriva Sentinței comerciale nr. 966 din 25 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 6165/108/2010 și s-a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a fost obligată pârâta S.A.R.A. SA București, prin Sucursala Arad la plata sumei de 15.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR, către reclamantă. S-a respins apelul pârâtei S.A.R.A. SA București, prin Sucursala Arad împotriva aceleiași sentințe și s-a menținut în rest sentința atacată.

Prin Încheierea nr. 63 din 8 martie 2012 pronunțată în Dosar nr. 6165/108/2010** Curtea de Apel Timișoara a admis cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 272 din 8 decembrie 2011 dată în același dosar și a dispus completarea acestui dispozitiv în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 15.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR de la data procedurii accidentului - 13 februarie 2010 către reclamanta D.L.. Prin Decizia civilă nr. 2129 din 30 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 6165/108/2010** s-a admis recursul declarat de pârâta S.A.R.A. SA București prin Sucursala Arad împotriva Deciziei comerciale nr. 272 din 8 decembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acordarea daunelor morale, ce derivă din aplicarea Legii nr. 136/1995, deși din cuprinsul art. 51.1 lit. f) al Normelor de aplicare a Legii nr. 136/1995 aprobate prin Ordinul CSA nr. 113.133/2006, cât și al art. 49.1 lit. f) al Normelor de aplicare a aceleiași legi, aprobate prin Ordinul CSA nr. 21/2009, se arată, în mod expres, faptul că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămărilor corporale sau a deceselor unor persoane, în ce privește daunele morale, trebuie avută în vedere legislația și jurisprudența din România. De asemenea s-a reținut că este greșită trimiterea făcută de către instanța de apel la prevederile art. 1084 C. civ., relativ la regimul juridic special instituit de legislația asigurătorilor.

Instanța de recurs a mai reținut că textele de lege menționate fac trimitere și la legislația și jurisprudența din România, or, potrivit dispozițiilor constituționale, tratatele pe care România le-a semnat și adoptat, fac parte din legislația românească, având chiar prioritate în fața acesteia, în acest context atât jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cât și a Curții Europene a Drepturilor Omului fiind obligatorie pentru instanțele din România. În fine, instanța de recurs a reținut că instanța de apel avea obligația, în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale să procedeze la examinarea jurisprudenței curților sus amintite, pentru ca, pe de o parte, părțile vătămate să fie just despăgubite, iar pe de altă parte, această despăgubire să nu constituie o îmbogățire fără just temei.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub Dosar nr. 6165/108/2010***. Prin Decizia civilă nr. 27 din 20 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, au fost respinse apelurile reținându-se următoarele: În ce privește apelul declarat de pârâta S.A.R.A. SA, Curtea a constatat că aceasta critică hotărârea apelată pentru că, în opinia acesteia, sumele acordate cu titlu de daune morale reclamanților de către instanța de fond sunt prea mari în legătură cu prejudiciul moral încercat de reclamanți solicitând în acest sens modificarea sentinței instanței de fond în sensul reducerii daunelor morale acordate reclamanților C.N. și C.S. la câte 10.000 euro pentru fiecare sumă care în opinia apelantei ar reprezenta o justă reparație morală.

Analizând aceste susțineri, Curtea a constatat că sunt nefondate deoarece în speță traumele psihice încercate de către cei doi reclamanți cu prilejul decesului fiicelor acestora în vârstă de doar 20 de ani au fost imense astfel că în raport de acest aspect suma de 75.000 euro acordată cu titlu de daune morale pentru fiecare reclamant reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral încercat în raport de circumstanțele speței deduse judecății. Contrar susținerilor pârâtei în calitate de societate de asigurare, Curtea a reținut că în sistemul de drept național nu există criterii prestabilite de acordare a daunelor morale, instanța putând aprecia cuantumul acestora în funcție de circumstanțele speței deduse judecății, iar în speța de față cuantumul acestor daune nu se impune a fi diminuat.

Astfel fiind, în materia daunelor morale în lipsa unor criterii de acordare a acestora instanța trebuie să stabilească un just echilibru între suferințele reclamanților și obligația pe care o va institui în sarcina pârâtei fără a exagera într-un sens sau altul, potrivit doctrinei consacrată de către instanțele din România. Cât privește motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție care în decizia de casare a pus în vedere instanței de apel să se raporteze atât la jurisprudența națională cât și europeană, precum și la legislația internă și internațională luând în considerare inclusiv tratatele în care România este parte, Curtea a reținut că daunele morale acordate fiecăruia dintre cei trei reclamanți respectă toate aceste criterii de doctrină și jurisprudența.

Astfel cu privire la interpretarea dată de pârâta societate de asigurare potrivit căreia daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, precum și cu cea existentă la nivel european, Curtea a reținut că hotărârea instanței de fond nu vine în nici un fel în contradicție cu Directiva nr. 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 de modificare a Directivei 84/5/CE, Directiva nr. 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 mai 2009, care practic stabilesc limite orientative minimale și maximale pentru acordarea de despăgubiri materiale și morale.

De asemenea, reține Curtea, susținerea că nu au fost respectate ordinele Comisiei de supraveghere a asigurărilor, respectiv art. 49 din Ordinul CSA nr. 21/2009 care stabilește o limită minimă și maximă de acordare a despăgubirilor către părțile vătămate, limită ce a fost majorată prin Ordinul CSA 5/2010 și 14/2011 este nefondată deoarece, pe de o parte, aceste ordine au valoare de normă internă pentru societățile de asigurare în cazul în care despăgubirile se acordă direct victimelor sau părților vătămate fără să fie nevoie de intervenția instanței, iar pe de altă parte, sumele acordate de către instanța de fond nu depășesc plafonul maxim indicat de aceste norme interne, neputând fi acceptată în acest context susținerea pârâtei potrivit căreia în accepțiunea sa daunele ce pot fi acordate de către instanță pentru pierderea unui fiu, oricare ar fi situația de fapt din speța dedusă judecății, nu pot depăși cuantumul de 10.000 euro.

În ce privește apelul formulat de reclamanta D.L.

care a criticat hotărârea instanței de fond pentru faptul că, în opinia sa, despăgubirile acordate de prima instanță au fost prea mici în raport de traumele psihice încercate cu prilejul accidentului de circulație, Curtea a reținut că acest apel este neîntemeiat deoarece reclamanta în calitate de supraviețuitor al accidentului de circulație în care toți ceilalți pasageri ai autovehiculului au decedat a suferit o importantă pierdere morală la aflarea veștii decesului prietenelor sale cu care se afla în autoturism, precum și un șoc psihic datorat accidentului, însă apărarea sa s-a concentrat pe ideea dovedirii daunelor materiale suportate cu spitalizarea și intervențiile chirurgicale la care a fost supusă, depunând în acest sens acte medicale și solicitând audierea de martori fără să facă alte probe din care să reiasă repercursiunile accidentului asupra stării sale de sănătate fizică și psihică de la data producerii accidentului și până în prezent motiv pentru care Curtea a apreciat că suma acordată de prima instanță cu titlu de daune morale are un cuantum îndestulător și nu se impune a fi majorată în lipsa altor dovezi.

Împotriva Deciziei civile nr. 27 din 20 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă D.L. solicitând admiterea recursului și casarea în parte a deciziei în ceea ce o privește. În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Consideră recurenta că, deși în privința celorlalte părți vătămate instanța de apel, rejudecând cauza, a respectat îndrumările date de instanța de recurs, respectiv aplicarea legislației și jurisprudenței europene dar și a celei românești, în privința recurentei singurul argument adus pentru soluția dată în cauză este faptul că nu ar fi insistat suficient în susținerea cauzei pe repercusiunile accidentului ci pe dovedirea daunelor materiale.

Arată recurenta că probele administrate în cauză au arătat tocmai suferințele cauzate prin accidentul suferit de care nu este vinovată și consecințele negative pe care acesta le-a lăsat în mod definitiv asupra ei, dar pe care instanța de apel nu le-a avut în vedere. Recurenta subliniază că actele medicale aflate la dosar dovedesc numărul mare de îngrijiri medicale de care a avut nevoie și care atestă suferințele fizice cauzate de accident iar pe lângă acestea se adaugă și suferințele morale ca urmare a pierderii celor două prietene, fiind singura supraviețuitoare a accidentului. Recurenta arată și faptul că instanțele naționale au acordat despăgubiri morale mult mai mari în cazuri similare.

În ceea ce privește temeiul de drept al cererii de recurs, consideră recurenta că hotărârea dată de instanța de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, decizia fiind superficial motivată atât în ceea ce privește motivele de fapt cât și cele de drept, în același timp, nerespectându-se direcțiile de cercetare judecătorească date de instanța de recurs. Înalta Curte, în conformitate art. 137 C. proc. civ., examinând cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă D.L. reține incidența în cauză a art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., împrejurare față de care va admite excepția nulității recursului invocată de intimata pârâtă S.A.R.A. SA București prin Sucursala Arad pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recursul, cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, în reglementarea expresă și limitativă redată în art. 304 C. proc. civ. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. Conform, art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, prevăzute expres și limitativ la pct. 1 - 9, iar potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Argumentația adusă de recurenta-reclamantă în susținerea criticilor vizează situația de fapt și administrarea probatoriului, neîncadrabilă în temeiurile de drept indicate. Așadar, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurenta reclamantă, reiterarea unor situații de fapt și referirile la probatoriul administrat, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate, fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs. Or, art. 304 alin. (1) și art. 302 1 C. proc. civ. nu numai că stabilesc condițiile promovării recursului, ci sancționează cu nulitatea nerespectarea lor. În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta reclamantă nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 302 lit. c) C. proc.

civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului și va constata nulitatea cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă D.L. în temeiul art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția nulității invocată de intimata pârâtă S.A.R.A. SA București prin Sucursala Arad. Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă D.L. împotriva Deciziei civile nr. 27 din 20 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în temeiul art. 302 1 , alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 septembrie 2014. Procesat de GGC - CL