ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1279/2010

Deliberând asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad, la data de 17 octombrie 2007, reclamanții P.V.I., P.A.F. și M.L.A. au chemat în judecată pe pârâtele SC A.V.T. SRL și SC A.R.A. SA, sucursala Arad, prima în calitate de comitent, iar secunda în calitate de asigurător de răspundere civilă obligatorie, solicitând obligarea acestora la plata de daune materiale în sumă de 5.000 lei și daune morale în sumă de 500.000 lei pentru prejudiciul încercat prin decesul fiului, respectiv fratelui lor într-un accident de circulație produs din vina conducătorului auto angajat al primului pârât, decedat și el în urma aceluiași accident.

Judecătoria Arad, secția civilă, a pronunțat sentința nr. 2150 din 31 martie 2008, prin care a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâte să plătească, în solidar, reclamanților 5.000 lei daune materiale, 200.000 lei daune morale și 1.000 lei cheltuieli de judecată. Soluționând recursul exercitat împotriva acestei sentințe, Tribunalul Arad a reținut că, în raport de valoarea obiectului litigiului, 505.000 lei, competența în primă instanță revine tribunalului și nu judecătoriei, conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că prin decizia nr. 1187/ R din 18 septembrie 2008 a admis recursul, a casat sentința judecătoriei și a reținut cauza spre competentă soluționare în primă instanță, dispunând în acest scop repartizarea aleatorie a cauzei.

În urma repartizării aleatorii, pricina a fost înregistrată în primă instanță pe rolul Tribunalului Arad, la data de 22 octombrie 2008. În fața acestei instanțe, reclamanții și-au majorat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată în ceea ce privește daunele morale, de la 500.000 lei la 1.000.000 lei. Prin sentința nr. 912 din 03 decembrie 2008, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâte, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 5.000 lei cu titlu de daune materiale și a sumei de 200.000 lei cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 2.000 lei. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: În data de 23 octombrie 2006, autovehiculul tip microbuz condus de angajatul paratei SC A.V.T.

SRL Arad, în care se afla și numitul P.F.I., fiul și respectiv fratele reclamanților, a intrat în coliziune cu un autotractor, iar în urma accidentului de circulație și-au pierdut viața, pe lângă alți pasageri aflați în microbuz și șoferul acestuia, și numitul P.F.I. Din cercetările efectuate în cauză a rezultat că accidentul s-a datorat culpei exclusive a șoferului, decedat și el, și că microbuzul condus de acesta a fost asigurat la pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad. Prin rezoluția din 11 aprilie 2007, dată în dosarul nr. 75/1007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Lipova, s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, ca urmare a decesului acesteia, ceea ce îi îndreptățește pe reclamanți să solicite pe calea acțiunii civile daune materiale și morale pentru prejudiciul încercat în urma accidentului, în care a decedat fiul și respectiv fratele lor.

În ceea ce privește daunele materiale solicitate, deși înscrisurile depuse la dosar în dovedirea lor nu au probat cuantumul indicat de reclamanți, având în vedere depoziția martorei audiate în cauză, care a arătat modul în care s-a organizat și au decurs pregătirile pre și post înmormântare, se poate prezuma că organizarea unei ceremonii de înmormântare de genul celei descrisă de martoră a presupus cheltuieli în sumă de 5.000 lei. Cât privește daunele morale, deși apare ca superfluă susținerea din notele de ședință ale reclamanților, referitoare la faptul că Ordinul C.S.A. nr. 3108 din 10 decembrie 2004, invocat în apărare de pârâtă, este „depășit”, contrar susținerilor pârâtei, normele de aplicare aprobate prin acest ordin în nici un caz nu pot înfrânge principiul fundamental al reparării integrale a prejudiciului, principiu ce rezidă în prevederile art. 998 – art. 999, art. 1075 și art. 1084 C. civ.

În măsura în care sunt dovedite, daunele morale pot fi, de principiu, acordate și peste limita invocată de pârâtă, la stabilirea cuantumului lor urmând a se avea în vedere gravitatea și intensitatea durerii psihice a reclamanților, repercursiunile decesului asupra situației lor sociale, dar și criteriul echității. Reclamanții nu au făcut dovezi ale susținerilor lor, astfel că suma de 200.000 lei reprezentând daune morale este rezonabilă, având în vedere că principiul reparării integrale a prejudiciului în domeniul daunelor morale nu poate avea decât un caracter aproximativ și tinde la oferirea unui echivalent care să permită atenuarea prejudiciului creat prin fapta ilicită. În drept, s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ.

Împotriva sentinței au declarat apel toate părțile. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 63 din 25 martie 2009, a respins apelurile ca nefondate. Pentru a respinge apelul reclamanților, curtea a reținut că suma de 200.000 lei ce le-a fost acordată cu titlu de daune morale este una rezonabilă și este de natură să contribuie la atenuarea suferințelor psihice îndurate de ei prin moartea fiului, respectiv fratelui, neimpunându-se a fi majorată spre a nu se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză. Pentru aceleași considerente a fost respins și apelul pârâtei SC A.V.T. SRL Arad, prin care se solicitase diminuarea cuantumului daunelor morale acordate. În motivarea soluției de respingere a apelului pârâtei SC A.R.A.

SA, sucursala Arad, curtea a reținut că suma acordată la fond cu titlu de daune materiale se justifică, pentru că deși prejudiciul material pretins nu a fost dovedit în totalitate cu înscrisuri, fiind explicabilă în asemenea situații tragice lipsa de preocupare pentru preconstituirea probei scrise, coroborarea înscrisurilor existente cu declarația martorei N.F. poate conduce la concluzia că organizarea unei ceremonii de înmormântare, cu tot ce presupune aceasta, a necesitat la nivelul anului 2006 cheltuieli de 5.000 lei. Pe de altă parte, s-a apreciat că soluția fondului nu este greșită nici în privința stabilirii obligației solidare de plată în sarcina pârâtelor.

Astfel, deși răspunderea asigurătorului nu este una delictuală, ci contractuală, rezultând din contractul de asigurare încheiat în baza Legii nr. 136/1995, acest aspect nu înlătură răspunderea asigurătorului alături de asigurat față de persoanele păgubite prin accident, art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1005 prevăzând expres că „despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite”. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanți și pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad. I. Recurenții-reclamanți au formulat, în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critici pe aspectul cuantumului daunelor morale, susținând că prin neacordarea întregii sume pretinse cu acest titlu, aceea de 1.000.000 lei, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor Ordinelor nr. 11 din 02 octombrie 2007 și nr. 8 din 16 iunie 2008 ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, precum și a principiului fundamental al reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 998 – art. 999 C. civ. În dezvoltarea acestui motiv, recurenții-reclamanți au arătat că suma pretinsă cu titlu de daune morale își găsește temeiul în dispozițiile Ordinului nr. 11 din 02 octombrie 2007 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care stabilesc că sumele acordate pentru decesele survenite în cazul accidentelor de circulație pot fi la nivelul sumei de 750.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb de la data producerii accidentului.

Aceeași sumă de despăgubire este menținută și prin Ordinul nr. 8 din 16 iunie 2008, care prevede că „limita de despăgubire se stabilește, pentru anul 2008, la un nivel de cel puțin 750.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R. Pentru anul 2009, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabilește la un nivel de cel puțin 1.500.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R.” Chiar dacă accidentul de circulație a avut loc în luna octombrie 2006, având în vedere că despăgubirile se acordă în anul 2009, aplicabil este Ordinul nr. 8 din 16 iunie 2008, în vigoare în acest an.

În mod greșit instanța de apel nu a acordat cu titlu de daune morale suma solicitată de 1.000.000 lei, pe motiv că aceasta ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, ignorând prejudiciul incomensurabil produs acestora prin moartea fiului și fratelui lor în vârstă de 24 de ani, care reprezenta singurul sprijin în gospodărie al părinților, cu care locuia, și cel care le-ar fi asigurat un ajutor la bătrânețe. Suferința ce le-a fost pricinuită prin pierderea celui drag nu poate fi compensată cu suma pretinsă, dar aceasta poate acoperi, într-o oarecare măsură, prejudiciul moral astfel încercat. Mai mult, dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ., prevăd principiul fundamental al reparării integrale a prejudiciului produs, or, în speță, prin acordarea doar a sumei de 200.000 lei cu titlu de daune morale nu se dă satisfacție acestui principiu.

II. Recurenta-pârâtă SC A.R.A. SA, sucursala Arad, a invocat nelegalitatea hotărârii din apel sub aspectul confirmării soluției fondului de obligare în solidar a pârâtelor la plata de despăgubiri, ca și sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina sa (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Asigurătorul și asiguratul nu pot fi obligați în solidar la plata de despăgubiri, întrucât temeiul juridic al răspunderii acestora este diferit. Temeiul răspunderii asigurătorului rezidă în contractul de asigurare, iar despăgubirea având acest temei este limitată prin lege, fiind prevăzută de actele normative anuale aplicabile la data producerii accidentului.

In acest sens sunt dispozițiile art. 53 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, care dispun că „prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condițiile de plată”. În baza acestor dispoziții legale și a principiului de drept privind aplicarea legii în vigoare la momentul producerii evenimentului (tempus regit actum), instanțele de judecată puteau obliga asigurătorul la despăgubiri numai în limitele stabilite prin lege, respectiv prin Ordinul C.S.A.

nr. 3108/2004 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru pagube produse terților prin accidente de circulație în anul 2006. Conform art. 7 alin. (1) din acest Ordin, „în unul și același accident produs pe teritoriul României, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubelor, asigurătorul acordă despăgubiri, inclusiv pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în limitele de despăgubire valabile la data accidentului (..).

Pentru anul 2005, respectiv anul 2006, limitele de despăgubire sunt cele prevăzute în anexa nr. 3”, respectiv „până la 2.000.000.000 lei vechi pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de 10.000.000.000 lei vechi, indiferent de numărul persoanelor accidentate, în caz de vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.” În plus, art. 22 pct. 5 și 6 din Ordinul nr. 3108/2004 prevăd că asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru partea de prejudiciu ce depășește limitele maxime ale despăgubirilor stabilite potrivit normelor în vigoare. În ceea ce privește daunele morale, față de scopul lor, instanțele au obligația să le acorde Într-un cuantum rezonabil, proporțional cu suferințele îndurate de reclamanți, iar nu ținând seama doar de limita maximă stabilită de normele legale în vigoare.

În speță, instanțele nu au ținut cont de faptul că răspunderea asigurătorului este o răspundere contractuală izvorâtă din contractul de asigurare, iar nu o răspundere delictuală, respectiv de faptul că limitele răspunderii contractuale sunt cele reglementate prin Ordinul nr. 3108/2004 și că ele nu se pot stabili după regulile înscrise în art. 998 – art. 999, art. 1075 și art. 1084 C. civ. Pe cale de consecință, au obligat în mod nelegal la plată asigurătorul în solidar cu asiguratul și tot astfel au stabilit în sarcina asigurătorului obligația de plată în limita unei sume ce depășește limita maximă legală a despăgubirilor pe care acesta le poate acorda.

Asupra criticilor formulate în recursurile exercitate în cauză, în ordinea în care desfășurarea judecății impune analizarea lor, Înalta Curte reține următoarele: Recurenta-pârâtă SC A.R.A.SA, sucursala Arad, a criticat decizia instanței de apel sub aspectul confirmării soluției fondului de obligare a sa la despăgubiri în solidar cu asiguratul și într-un cuantum ce depășește limita legală maximă a răspunderii sale, în calitate de asigurător de răspundere civilă obligatorie. Ambele critici sunt întemeiate. Astfel, pentru a obține repararea prejudiciului încercat prin moartea fiului și respectiv fratelui lor în accidentul de circulație produs în anul 2006 din vina șoferului autovehiculului proprietatea SC A.V.T.

SRL, reclamanții au chemat în judecată pe această societate, în calitate de comitent al autorului faptei ilicite, decedat și el în urma aceluiași accident, și pe asigurătorul de răspundere civilă auto obligatorie, respectiv recurenta-pârâtă. Chemarea în judecată a pârâtei SC A.V.T. SRL are ca temei răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ., iar cea a recurentei-pârâte răspunderea civilă contractuală decurgând din contractul de asigurare încheiat cu proprietarul autovehiculului implicat în accident, răspundere ale cărei condiții sunt reglementate prin Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România. Față de temeiurile diferite ale răspunderii celor două pârâte chemate în judecată, obligațiile fiecăreia față de persoanele păgubite trebuie stabilite separat.

Legea nr. 136/1995, deși prevede posibilitatea persoanelor păgubite de a se îndrepta atât împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cât și a asigurătorului, art. 42, nu prevede prin nicio dispoziție a sa solidaritatea răspunderii asigurătorului și asiguratului, or în lipsă de stipulație expresă în acest sens, obligația debitorilor este divizibilă, iar nu solidară, întrucât, conform art. 1041 C. civ., solidaritatea nu se prezumă. Prin urmare, în mod nelegal instanța de apel a confirmat soluția fondului de obligare, în solidar, a asigurătorului și asiguratului la plata de despăgubiri către reclamanți, astfel că această soluție se impune a fi reformată, în sensul stabilirii separate a obligațiilor fiecărei pârâte față de reclamanți.

În ceea ce privește răspunderea asigurătorului în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, aceasta este limită prin lege, sens în care art. 53 din Legea nr. 136/1995 statuează că nivelul despăgubirilor datorate de asigurător se stabilește prin norme adoptate de C.S.A. Față de principiul tempus regit actum, potrivit căruia o situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, rezultă că ceea ce interesează în speță în determinarea legii aplicabile referitoare la nivelul despăgubirilor datorate de asigurător este data producerii faptei ilicite generatoare de prejudiciu, și anume data producerii accidentului de circulație în care și-a pierdut viața fiul și respectiv fratele reclamanților, iar nu data acordării despăgubirilor, cum greșit s-a invocat în recursul reclamanților.

Pe cale de consecință, întrucât accidentul cauzator al prejudiciului ce se cere a fi reparat în speță s-a produs în cursul anului 2006, când nivelul despăgubirilor datorate de asigurător pentru accidentele de circulație produse în acel an era stabilit prin normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 3108/2004, aceste norme sunt cele aplicabile raportului juridic dedus judecății în determinarea limitelor răspunderii asigurătorului, iar nu cele aprobate de C.S.A. prin Ordinele nr. 11 din 02 octombrie 2007 și nr. 8 din 16 iunie 2008, deoarece acestea reglementează limitele de despăgubire pentru accidentele produse în cursul anilor 2008, 2009 și 2010. Ca atare, criticile din recursul reclamanților, prin care aceștia invocă aplicabilitatea în speță a Ordinelor nr. 11/2007 și nr. 8/2008 pentru a justifica posibilitatea obligării asigurătorului la despăgubirea pretinsă prin acțiune, 1.000.000 lei, nu sunt întemeiate.

Conform art. 7 alin. (1) din Ordinul nr. 3108/2004, aplicabil în cauză, în unul și același accident produs pe teritoriul României, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubelor, asiguratul acordă despăgubiri, inclusiv pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, „în limitele de despăgubire valabile la data accidentului”. Conform alin. (2) al aceluiași articol, „Limitele de despăgubire se stabilesc anual prin norme adoptate de C.S.A. De la data aderării României la U.E., limitele de despăgubire vor fi cele prevăzute în directivele U.E. Pentru anul 2005, respectiv anul 2006, limitele de despăgubire sunt prevăzute în anexa nr. 3.” În anexa 3 se prevede că, în cazul accidentelor produse în anul calendaristic 2006, limita maximă a despăgubirilor ce pot fi acordate de asigurătorii R.C.A.

pentru prejudiciile cauzate în unul și același accident de autovehicul, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului, este de până la 2.000.000.000 lei vechi pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de 10.000.000.000 lei vechi, indiferent de numărul persoanelor accidentate, în caz de vătămări corporale sau de deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial. În raport de reglementările legale menționate, rezultă că recurenta-pârâtă, în calitate de asigurător R.C.A., nu poate fi ținută să răspundă față de reclamanți decât în limita unei despăgubiri de maximum 2.000.000.000 lei vechi, adică 200.000 RON. Relativ la despăgubirile acordate în cauză cu titlu de daune materiale, cuantumul acestora nu a fost contestat de nici unul dintre recurenți, așa încât el va fi menținut la nivelul sumei stabilită la fond și menținută în apel, aceea de 5.000 lei (RON).

Ambii recurenți au contestat, însă, cuantumul daunelor morale, recurenta-pârâtă susținând că suma de 200.000 lei, acordată cu acest titlu, este prea mare, pentru că stabilirea prin lege a unui plafon maxim al despăgubirilor nu este un criteriu de cuantificare a acestora, criteriul aplicabil fiind acela al proporționalității cu suferințele suportate de victimele prejudiciului, iar recurenții-reclamanți că respectiva sumă este prea mică în raport de trauma psihică încercată de ei prin moartea fiului și respectiv fratelui lor.

Susținerea recurentei-pârâte în sensul că stabilirea prin lege a unui plafon maxim al despăgubirilor nu este un criteriu de cuantificare a daunelor morale este corectă, numai că ea nu poate conduce, în speță, la micșorarea cuantumului daunelor morale stabilit de instanțele anterioare la nivelul sumei de 200.000 lei, în condițiile în care, prin raportare la criteriul invocat de recurenta-pârâtă, această sumă este chiar prea mică pentru acoperirea prejudiciului moral încercat de reclamanți. Sub acest aspect, criticile recurenților-reclamanți sunt întemeiate. Astfel, daunele morale au o funcție compensatorie și stabilirea întinderii lor se face pe baza unor criterii de natură a determina consecințele negative suferite în plan psihic de victimele prejudiciului, ținându-se seama de gravitatea vătămării produse și de intensitatea cu care victimele au perceput consecințele vătămării.

La stabilirea întinderii acestei compensații, instanța de apel a avut în vedere gravitatea vătămării produse reclamanților prin moartea fiului și respectiv fratelui lor, nu însă și intensitatea cu care aceștia au perceput consecințele unei asemenea vătămări, neluând în calcul durerea incomensurabilă pricinuită părinților prin moartea unui copil, cu atât mai mult cu cât acesta, băiat fiind, era sprijinul lor în gospodărie și cel care le-ar fi putut fi ajutor la bătrânețe. În aceste condiții, dimensiunile traumei psihice încercate de reclamanți nu sunt reflectate în mod corect în suma de 200.000 lei, stabilită la fond și confirmată în apel ca reprezentând reparația pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți.

Prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogățire pentru victime, și de aceea daunele morale nu puteau fi stabilite la nivelul sumei de 1.000.000 lei (RON) solicitată prin acțiune, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic sau să fie insuficientă pentru compensarea suferințelor încercate de victime, or acest efect compensatoriu nu se poate realiza pe deplin prin suma de 200.000 lei acordată de instanțele anterioare cu titlu de daune morale în circumstanțele particulare ale speței, raportat la dimensiunea traumei psihice suferite de reclamanți prin moartea fiului și respectiv fratelui lor. Daunele morale vor fi astfel majorate la suma de 400.000 lei, apreciindu-se că această sumă de bani respectă principiul proporționalității daunelor morale acordate cu intensitatea și gravitatea suferințelor psihice încercate de victimele prejudiciului.

Cum, însă, nivelul despăgubirilor datorate de asigurătorii R.C.A. pentru prejudiciile cauzate în accidente de circulație produse în cursul anului 2006 nu poate depăși suma de 200.000 lei (2.000.000.000 lei vechi), răspunderea recurentei-pârâte trebuie limitată la această sumă, din care 5.000 lei va reprezenta daune materiale, iar 195.000 lei daune morale. În acest sens sunt și prevederile art. 22 pct. 5 din Ordinul nr. 3108/2004, care stabilesc în mod expres că asigurătorii R.C.A. nu acordă despăgubiri pentru partea de prejudiciu care depășește limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare stabilite potrivit art. 7, produs în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite și de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei pentru daunele produse pe teritoriul României.

Limitarea prin lege a răspunderii asigurătorului nu are, însă, nicio consecință în privința despăgubirilor la care au dreptul terții păgubiți, în această privință fiind pe deplin aplicabil principiul reparării integrale a prejudiciului din dreptul comun. Aceasta înseamnă că drepturile persoanelor păgubite împotriva celor răspunzători de producerea pagubelor rămân neștirbite, potrivit dreptului comun, pentru tot ceea ce nu va fi plătit de asigurător, pentru că asigurarea fiind în favoarea persoanelor păgubite, ea nu poate aduce atingere drepturilor de care acestea s-ar bucura și în lipsa ei. De aceea, partea de prejudiciu moral neacoperită de asigurător, respectiv suma de 205.000 lei (400.000 lei valoare totală prejudiciu moral, 195.000 lei valoare prejudiciu moral suportată de asigurător), va fi suportată de pârâta SC A.V.T.

SRL Arad, în calitatea sa de comitent al autorului faptului prejudiciabil, pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. De asemenea, pârâta SC A.V.T. SRL Arad va trebui să suporte toate cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți în proces, pentru fazele procesuale în care le-au solicitat, fond și recurs, nefiind posibilă preluarea de către asigurător, nici măcar în parte, a obligației de plată a cheltuielilor de judecată, pentru că deși în despăgubirile datorate de asigurător terțelor persoane păgubite intră, conform art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, atât dezdăunarea pentru prejudiciul material și moral, cât și cheltuielile de judecată, în speță, prin obligarea pârâtei SC A.R.A.

SA, sucursala Arad, la plata cheltuielilor de judecată s-ar depăși plafonul maxim de despăgubire în limita căruia i se poate angaja răspunderea. Față de considerentele expuse, rezultă că prin respingerea apelurilor formulate de reclamanți și de pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1041 C. civ., art. 42 și art. 53 din Legea nr. 136/1995 cu referire la art. 7 și art. 22 pct. 5 din Ordinul nr. 3108/2004 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, astfel că sunt îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1) – (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanți și de pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad și va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelurile acelorași părți împotriva sentinței de fond, pe care o va schimba în parte, după cum urmează: va obliga pe pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad, să plătească reclamanților suma de 5.000 lei (RON) daune materiale și 195.000 lei (RON) daune morale; va obliga pe pârâta SC A.V.T. SRL Arad să plătească reclamanților suma de 205.000 lei (RON) daune morale; va obliga pe pârâta SC A.V.T. SRL Arad să plătească reclamanților suma de 2.000 lei (RON) cu titlu de cheltuieli de judecată; va menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței, referitoare la respingerea apelului pârâtei SC A.V.T.

SRL Arad și respectiv admiterea în parte a acțiunii reclamanților. Văzând și prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obligă pe intimata-pârâtă SC A.V.T. SRL Arad, ca parte căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamanți în recurs, în sumă de 620 lei, din care 25 lei reprezintă contravaloarea trimiterii poștale a recursului reclamanților, dovedită cu nota de inventar a Oficiului Poștal Arad de la dosar, iar 595 lei reprezintă onorariu avocat pentru redactarea motivelor de recurs, dovedit cu chitanța și factura de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții P.V.I., P.A.F. și M.L.A. și de pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad, împotriva deciziei nr. 63 din 25 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelurile declarate de reclamanți și de pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad, împotriva sentinței nr. 912 din 3 decembrie 2008 a Tribunalului Arad, secția civilă. Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că: Obligă pe pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad, să plătească reclamanților suma de 5.000 lei daune materiale și 195.000 lei daune morale. Obligă pe pârâta SC A.V.T. SRL Arad să plătească reclamanților suma de 205.000 lei daune morale.

Obligă pe pârâta SC A.V.T. SRL Arad să plătească reclamanților suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Obligă pe intimata-pârâtă SC A.V.T. SRL Arad la plata sumei de 620 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2010.