ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1279/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1279/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursurilor civile

de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Arad, la data de 17 octombrie 2007, reclamanții P.V.I., P.A.F. și

M.L.A. au chemat în judecată pe pârâtele SC A.V.T. SRL și SC A.R.A. SA, sucursala

Arad, prima în calitate de comitent, iar secunda în calitate de asigurător de

răspundere civilă obligatorie, solicitând obligarea acestora la plata de daune

materiale în sumă de 5.000 lei și daune morale în sumă de 500.000 lei pentru

prejudiciul încercat prin decesul fiului, respectiv fratelui lor într-un

accident de circulație produs din vina conducătorului auto angajat al primului

pârât, decedat și el în urma aceluiași accident.

Judecătoria Arad, secția civilă, a

pronunțat sentința nr. 2150 din 31 martie 2008, prin care a admis în parte

acțiunea și a obligat pe pârâte să plătească, în solidar, reclamanților 5.000

lei daune materiale, 200.000 lei daune morale și 1.000 lei cheltuieli de

judecată.

Soluționând recursul exercitat

împotriva acestei sentințe, Tribunalul Arad a reținut că, în raport de valoarea

obiectului litigiului, 505.000 lei, competența în primă instanță revine

tribunalului și nu judecătoriei, conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.,

astfel că prin decizia nr. 1187/ R din 18 septembrie 2008 a admis recursul, a

casat sentința judecătoriei și a reținut cauza spre competentă soluționare în

primă instanță, dispunând în acest scop repartizarea aleatorie a cauzei.

În urma repartizării aleatorii,

pricina a fost înregistrată în primă instanță pe rolul Tribunalului Arad, la

data de 22 octombrie 2008.

În fața acestei instanțe, reclamanții

și-au majorat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată în ceea ce

privește daunele morale, de la 500.000 lei la 1.000.000 lei.

Prin sentința nr. 912 din 03 decembrie

2008, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pe

pârâte, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 5.000 lei cu titlu de

daune materiale și a sumei de 200.000 lei cu titlu de daune morale, precum și

la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 2.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut următoarele:

În data de 23 octombrie 2006,

autovehiculul tip microbuz condus de angajatul paratei SC A.V.T. SRL Arad, în

care se afla și numitul P.F.I., fiul și respectiv fratele reclamanților, a

intrat în coliziune cu un autotractor, iar în urma accidentului de circulație

și-au pierdut viața, pe lângă alți pasageri aflați în microbuz și șoferul

acestuia, și numitul P.F.I.

Din cercetările efectuate în cauză a

rezultat că accidentul s-a datorat culpei exclusive a șoferului, decedat și el,

și că microbuzul condus de acesta a fost asigurat la pârâta SC A.R.A. SA, sucursala

Arad.

Prin rezoluția din 11 aprilie 2007,

dată în dosarul nr. 75/1007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Lipova, s-a

dispus neînceperea urmăririi penale împotriva persoanei vinovate de producerea

accidentului, ca urmare a decesului acesteia, ceea ce îi îndreptățește pe

reclamanți să solicite pe calea acțiunii civile daune materiale și morale

pentru prejudiciul încercat în urma accidentului, în care a decedat fiul și

respectiv fratele lor.

În ceea ce privește daunele materiale

solicitate, deși înscrisurile depuse la dosar în dovedirea lor nu au probat

cuantumul indicat de reclamanți, având în vedere depoziția martorei audiate în

cauză, care a arătat modul în care s-a organizat și au decurs pregătirile pre

și post înmormântare, se poate prezuma că organizarea unei ceremonii de

înmormântare de genul celei descrisă de martoră a presupus cheltuieli în sumă

de 5.000 lei.

Cât privește daunele morale, deși

apare ca superfluă susținerea din notele de ședință ale reclamanților,

referitoare la faptul că Ordinul C.S.A. nr. 3108 din 10 decembrie 2004, invocat

în apărare de pârâtă, este „depășit”, contrar susținerilor pârâtei, normele de

aplicare aprobate prin acest ordin în nici un caz nu pot înfrânge principiul

fundamental al reparării integrale a prejudiciului, principiu ce rezidă în

prevederile art. 998 – art. 999, art. 1075 și art. 1084 C. civ.

În măsura în care sunt dovedite,

daunele morale pot fi, de principiu, acordate și peste limita invocată de

pârâtă, la stabilirea cuantumului lor urmând a se avea în vedere gravitatea și

intensitatea durerii psihice a reclamanților, repercursiunile decesului asupra

situației lor sociale, dar și criteriul echității.

Reclamanții nu au făcut dovezi ale

susținerilor lor, astfel că suma de 200.000 lei reprezentând daune morale este

rezonabilă, având în vedere că principiul reparării integrale a prejudiciului

în domeniul daunelor morale nu poate avea decât un caracter aproximativ și

tinde la oferirea unui echivalent care să permită atenuarea prejudiciului creat

prin fapta ilicită.

În drept, s-a reținut aplicabilitatea

dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ.

Împotriva sentinței au declarat apel

toate părțile.

Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, prin decizia nr. 63 din 25 martie 2009, a respins apelurile ca

nefondate.

Pentru a respinge apelul

reclamanților, curtea a reținut că suma de 200.000 lei ce le-a fost acordată cu

titlu de daune morale este una rezonabilă și este de natură să contribuie la

atenuarea suferințelor psihice îndurate de ei prin moartea fiului, respectiv

fratelui, neimpunându-se a fi majorată spre a nu se ajunge la o îmbogățire fără

justă cauză.

Pentru aceleași considerente a fost

respins și apelul pârâtei SC A.V.T. SRL Arad, prin care se solicitase

diminuarea cuantumului daunelor morale acordate.

În motivarea soluției de respingere a

apelului pârâtei SC A.R.A. SA, sucursala Arad, curtea a reținut că suma

acordată la fond cu titlu de daune materiale se justifică, pentru că deși

prejudiciul material pretins nu a fost dovedit în totalitate cu înscrisuri,

fiind explicabilă în asemenea situații tragice lipsa de preocupare pentru

preconstituirea probei scrise, coroborarea înscrisurilor existente cu

declarația martorei N.F. poate conduce la concluzia că organizarea unei

ceremonii de înmormântare, cu tot ce presupune aceasta, a necesitat la nivelul

anului 2006 cheltuieli de 5.000 lei.

Pe de altă parte, s-a apreciat că

soluția fondului nu este greșită nici în privința stabilirii obligației

solidare de plată în sarcina pârâtelor.

Astfel, deși răspunderea

asigurătorului nu este una delictuală, ci contractuală, rezultând din

contractul de asigurare încheiat în baza Legii nr. 136/1995, acest aspect nu

înlătură răspunderea asigurătorului alături de asigurat față de persoanele

păgubite prin accident, art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1005 prevăzând

expres că „despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau

juridice păgubite”.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs de către reclamanți și pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad.

I.

Recurenții-reclamanți au formulat, în

baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critici pe aspectul cuantumului daunelor

morale, susținând că prin neacordarea întregii sume pretinse cu acest titlu,

aceea de 1.000.000 lei, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea

dispozițiilor Ordinelor nr. 11 din 02 octombrie 2007 și nr. 8 din 16 iunie 2008

ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, precum și a principiului

fundamental al reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 998 – art.

999 C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv,

recurenții-reclamanți au arătat că suma pretinsă cu titlu de daune morale își

găsește temeiul în dispozițiile Ordinului nr. 11 din 02 octombrie 2007 al

Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care stabilesc că sumele acordate

pentru decesele survenite în cazul accidentelor de circulație pot fi la nivelul

sumei de 750.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb de la data

producerii accidentului. Aceeași sumă de despăgubire este menținută și prin

Ordinul nr. 8 din 16 iunie 2008, care prevede că „limita de despăgubire se

stabilește, pentru anul 2008, la un nivel de cel puțin 750.000 euro, echivalent

în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului,

comunicat de B.N.R. Pentru anul 2009, limita de despăgubire pentru aceste

riscuri se stabilește la un nivel de cel puțin 1.500.000 euro, echivalent în

lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului,

comunicat de B.N.R.”

Chiar dacă accidentul de circulație a

avut loc în luna octombrie 2006, având în vedere că despăgubirile se acordă în

anul 2009, aplicabil este Ordinul nr. 8 din 16 iunie 2008, în vigoare în acest an.

În mod greșit instanța de apel nu a

acordat cu titlu de daune morale suma solicitată de 1.000.000 lei, pe motiv că

aceasta ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, ignorând

prejudiciul incomensurabil produs acestora prin moartea fiului și fratelui lor

în vârstă de 24 de ani, care reprezenta singurul sprijin în gospodărie al

părinților, cu care locuia, și cel care le-ar fi asigurat un ajutor la

bătrânețe.

Suferința ce le-a fost pricinuită prin

pierderea celui drag nu poate fi compensată cu suma pretinsă, dar aceasta poate

acoperi, într-o oarecare măsură, prejudiciul moral astfel încercat.

Mai mult, dispozițiile art. 998 – art.

999 C. civ., prevăd principiul fundamental al reparării integrale a

prejudiciului produs, or, în speță, prin acordarea doar a sumei de 200.000 lei

cu titlu de daune morale nu se dă satisfacție acestui principiu.

II.

Recurenta-pârâtă SC A.R.A. SA, sucursala

Arad, a invocat nelegalitatea hotărârii din apel sub aspectul confirmării

soluției fondului de obligare în solidar a pârâtelor la plata de despăgubiri,

ca și sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina sa (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.).

Asigurătorul și asiguratul nu pot fi

obligați în solidar la plata de despăgubiri, întrucât temeiul juridic al răspunderii

acestora este diferit.

Temeiul răspunderii asigurătorului

rezidă în contractul de asigurare, iar despăgubirea având acest temei este

limitată prin lege, fiind prevăzută de actele normative anuale aplicabile la

data producerii accidentului. In acest sens sunt dispozițiile art. 53 din Legea

nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, care dispun că

„prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, conform legii

se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto,

limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condițiile de plată”.

În baza acestor dispoziții legale și a

principiului de drept privind aplicarea legii în vigoare la momentul producerii

evenimentului (tempus regit actum), instanțele de judecată puteau obliga

asigurătorul la despăgubiri numai în limitele stabilite prin lege, respectiv

prin Ordinul C.S.A. nr. 3108/2004 privind asigurarea obligatorie de răspundere

civilă auto pentru pagube produse terților prin accidente de circulație în anul

2006.

Conform art. 7 alin. (1) din acest

Ordin, „în unul și același accident produs pe teritoriul României, indiferent

de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubelor, asigurătorul

acordă despăgubiri, inclusiv pentru cheltuielile făcute de asigurați în

procesul civil, în limitele de despăgubire valabile la data accidentului (..).

Pentru anul 2005, respectiv anul 2006, limitele de despăgubire sunt cele

prevăzute în anexa nr. 3”, respectiv „până la 2.000.000.000 lei vechi pentru fiecare

persoană, dar nu mai mult de 10.000.000.000 lei vechi, indiferent de numărul

persoanelor accidentate, în caz de vătămări corporale sau deces, inclusiv

pentru prejudicii fără caracter patrimonial.”

În plus, art. 22 pct. 5 și 6 din

Ordinul nr. 3108/2004 prevăd că asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru

partea de prejudiciu ce depășește limitele maxime ale despăgubirilor stabilite

potrivit normelor în vigoare.

În ceea ce privește daunele morale,

față de scopul lor, instanțele au obligația să le acorde Într-un cuantum

rezonabil, proporțional cu suferințele îndurate de reclamanți, iar nu ținând

seama doar de limita maximă stabilită de normele legale în vigoare.

În speță, instanțele nu au ținut cont

de faptul că răspunderea asigurătorului este o răspundere contractuală izvorâtă

din contractul de asigurare, iar nu o răspundere delictuală, respectiv de

faptul că limitele răspunderii contractuale sunt cele reglementate prin Ordinul

nr. 3108/2004 și că ele nu se pot stabili după regulile înscrise în art. 998 –

art. 999, art. 1075 și art. 1084 C. civ.

Pe cale de consecință, au obligat în

mod nelegal la plată asigurătorul în solidar cu asiguratul și tot astfel au

stabilit în sarcina asigurătorului obligația de plată în limita unei sume ce

depășește limita maximă legală a despăgubirilor pe care acesta le poate acorda.

Asupra criticilor formulate în

recursurile exercitate în cauză, în ordinea în care desfășurarea judecății

impune analizarea lor, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-pârâtă SC A.R.A.SA, sucursala

Arad, a criticat decizia instanței de apel sub aspectul confirmării soluției

fondului de obligare a sa la despăgubiri în solidar cu asiguratul și într-un

cuantum ce depășește limita legală maximă a răspunderii sale, în calitate de

asigurător de răspundere civilă obligatorie.

Ambele critici sunt întemeiate.

Astfel, pentru a obține repararea

prejudiciului încercat prin moartea fiului și respectiv fratelui lor în

accidentul de circulație produs în anul 2006 din vina șoferului autovehiculului

proprietatea SC A.V.T. SRL, reclamanții au chemat în judecată pe această

societate, în calitate de comitent al autorului faptei ilicite, decedat și el

în urma aceluiași accident, și pe asigurătorul de răspundere civilă auto

obligatorie, respectiv recurenta-pârâtă.

Chemarea în judecată a pârâtei SC A.V.T.

SRL are ca temei răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1000 alin. (3)

C. civ., iar cea a recurentei-pârâte răspunderea civilă contractuală decurgând

din contractul de asigurare încheiat cu proprietarul autovehiculului implicat

în accident, răspundere ale cărei condiții sunt reglementate prin Legea nr. 136/1995

privind asigurările și reasigurările în România.

Față de temeiurile diferite ale

răspunderii celor două pârâte chemate în judecată, obligațiile fiecăreia față

de persoanele păgubite trebuie stabilite separat.

Legea nr. 136/1995, deși prevede

posibilitatea persoanelor păgubite de a se îndrepta atât împotriva celor

răspunzători de producerea pagubei, cât și a asigurătorului, art. 42, nu

prevede prin nicio dispoziție a sa solidaritatea răspunderii asigurătorului și

asiguratului, or în lipsă de stipulație expresă în acest sens, obligația

debitorilor este divizibilă, iar nu solidară, întrucât, conform art. 1041 C.

civ., solidaritatea nu se prezumă.

Prin urmare, în mod nelegal instanța

de apel a confirmat soluția fondului de obligare, în solidar, a asigurătorului

și asiguratului la plata de despăgubiri către reclamanți, astfel că această

soluție se impune a fi reformată, în sensul stabilirii separate a obligațiilor

fiecărei pârâte față de reclamanți.

În ceea ce privește răspunderea

asigurătorului în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru

prejudiciile produse prin accidente de vehicule, aceasta este limită prin lege,

sens în care art. 53 din Legea nr. 136/1995 statuează că nivelul despăgubirilor

datorate de asigurător se stabilește prin norme adoptate de C.S.A.

Față de principiul tempus regit actum,

potrivit căruia o situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de

legea civilă în vigoare la data producerii ei, rezultă că ceea ce interesează

în speță în determinarea legii aplicabile referitoare la nivelul despăgubirilor

datorate de asigurător este data producerii faptei ilicite generatoare de

prejudiciu, și anume data producerii accidentului de circulație în care și-a

pierdut viața fiul și respectiv fratele reclamanților, iar nu data acordării

despăgubirilor, cum greșit s-a invocat în recursul reclamanților.

Pe cale de consecință, întrucât

accidentul cauzator al prejudiciului ce se cere a fi reparat în speță s-a

produs în cursul anului 2006, când nivelul despăgubirilor datorate de

asigurător pentru accidentele de circulație produse în acel an era stabilit

prin normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 3108/2004, aceste norme sunt cele

aplicabile raportului juridic dedus judecății în determinarea limitelor

răspunderii asigurătorului, iar nu cele aprobate de C.S.A. prin Ordinele nr. 11

din 02 octombrie 2007 și nr. 8 din 16 iunie 2008, deoarece acestea

reglementează limitele de despăgubire pentru accidentele produse în cursul

anilor 2008, 2009 și 2010.

Ca atare, criticile din recursul

reclamanților, prin care aceștia invocă aplicabilitatea în speță a Ordinelor nr.

11/2007 și nr. 8/2008 pentru a justifica posibilitatea obligării asigurătorului

la despăgubirea pretinsă prin acțiune, 1.000.000 lei, nu sunt întemeiate.

Conform art. 7 alin. (1) din Ordinul nr.

3108/2004, aplicabil în cauză, în unul și același accident produs pe teritoriul

României, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea

pagubelor, asiguratul acordă despăgubiri, inclusiv pentru cheltuielile făcute

de asigurați în procesul civil, „în limitele de despăgubire valabile la data

accidentului”. Conform alin. (2) al aceluiași articol, „Limitele de despăgubire

se stabilesc anual prin norme adoptate de C.S.A. De la data aderării României

la U.E., limitele de despăgubire vor fi cele prevăzute în directivele U.E.

Pentru anul 2005, respectiv anul 2006, limitele de despăgubire sunt prevăzute

în anexa nr. 3.”

În anexa 3 se prevede că, în cazul

accidentelor produse în anul calendaristic 2006, limita maximă a despăgubirilor

ce pot fi acordate de asigurătorii R.C.A. pentru prejudiciile cauzate în unul

și același accident de autovehicul, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare

de producerea accidentului, este de până la 2.000.000.000 lei vechi pentru

fiecare persoană, dar nu mai mult de 10.000.000.000 lei vechi, indiferent de

numărul persoanelor accidentate, în caz de vătămări corporale sau de deces,

inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.

În raport de reglementările legale

menționate, rezultă că recurenta-pârâtă, în calitate de asigurător R.C.A., nu

poate fi ținută să răspundă față de reclamanți decât în limita unei despăgubiri

de maximum 2.000.000.000 lei vechi, adică 200.000 RON.

Relativ la despăgubirile acordate în

cauză cu titlu de daune materiale, cuantumul acestora nu a fost contestat de

nici unul dintre recurenți, așa încât el va fi menținut la nivelul sumei

stabilită la fond și menținută în apel, aceea de 5.000 lei (RON).

Ambii recurenți au contestat, însă,

cuantumul daunelor morale, recurenta-pârâtă susținând că suma de 200.000 lei,

acordată cu acest titlu, este prea mare, pentru că stabilirea prin lege a unui

plafon maxim al despăgubirilor nu este un criteriu de cuantificare a acestora,

criteriul aplicabil fiind acela al proporționalității cu suferințele suportate

de victimele prejudiciului, iar recurenții-reclamanți că respectiva sumă este

prea mică în raport de trauma psihică încercată de ei prin moartea fiului și

respectiv fratelui lor.

Susținerea recurentei-pârâte în sensul

că stabilirea prin lege a unui plafon maxim al despăgubirilor nu este un

criteriu de cuantificare a daunelor morale este corectă, numai că ea nu poate

conduce, în speță, la micșorarea cuantumului daunelor morale stabilit de

instanțele anterioare la nivelul sumei de 200.000 lei, în condițiile în care,

prin raportare la criteriul invocat de recurenta-pârâtă, această sumă este

chiar prea mică pentru acoperirea prejudiciului moral încercat de reclamanți.

Sub acest aspect, criticile

recurenților-reclamanți sunt întemeiate.

Astfel, daunele morale au o funcție

compensatorie și stabilirea întinderii lor se face pe baza unor criterii de

natură a determina consecințele negative suferite în plan psihic de victimele

prejudiciului, ținându-se seama de gravitatea vătămării produse și de

intensitatea cu care victimele au perceput consecințele vătămării.

La stabilirea întinderii acestei

compensații, instanța de apel a avut în vedere gravitatea vătămării produse

reclamanților prin moartea fiului și respectiv fratelui lor, nu însă și

intensitatea cu care aceștia au perceput consecințele unei asemenea vătămări,

neluând în calcul durerea incomensurabilă pricinuită părinților prin moartea

unui copil, cu atât mai mult cu cât acesta, băiat fiind, era sprijinul lor în

gospodărie și cel care le-ar fi putut fi ajutor la bătrânețe.

În aceste condiții, dimensiunile

traumei psihice încercate de reclamanți nu sunt reflectate în mod corect în

suma de 200.000 lei, stabilită la fond și confirmată în apel ca reprezentând

reparația pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți.

Prin mărimea ei, suma de bani acordată

cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de

îmbogățire pentru victime, și de aceea daunele morale nu puteau fi stabilite la

nivelul sumei de 1.000.000 lei (RON) solicitată prin acțiune, dar nici să aibă

numai un caracter pur simbolic sau să fie insuficientă pentru compensarea

suferințelor încercate de victime, or acest efect compensatoriu nu se poate

realiza pe deplin prin suma de 200.000 lei acordată de instanțele anterioare cu

titlu de daune morale în circumstanțele particulare ale speței, raportat la

dimensiunea traumei psihice suferite de reclamanți prin moartea fiului și respectiv

fratelui lor.

Daunele morale vor fi astfel majorate

la suma de 400.000 lei, apreciindu-se că această sumă de bani respectă

principiul proporționalității daunelor morale acordate cu intensitatea și

gravitatea suferințelor psihice încercate de victimele prejudiciului.

Cum, însă, nivelul despăgubirilor

datorate de asigurătorii R.C.A. pentru prejudiciile cauzate în accidente de

circulație produse în cursul anului 2006 nu poate depăși suma de 200.000 lei

(2.000.000.000 lei vechi), răspunderea recurentei-pârâte trebuie limitată la

această sumă, din care 5.000 lei va reprezenta daune materiale, iar 195.000 lei

daune morale.

În acest sens sunt și prevederile art.

22 pct. 5 din Ordinul nr. 3108/2004, care stabilesc în mod expres că

asigurătorii R.C.A. nu acordă despăgubiri pentru partea de prejudiciu care

depășește limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare stabilite potrivit art.

7, produs în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor

păgubite și de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei pentru

daunele produse pe teritoriul României.

Limitarea prin lege a răspunderii

asigurătorului nu are, însă, nicio consecință în privința despăgubirilor la

care au dreptul terții păgubiți, în această privință fiind pe deplin aplicabil

principiul reparării integrale a prejudiciului din dreptul comun.

Aceasta înseamnă că drepturile

persoanelor păgubite împotriva celor răspunzători de producerea pagubelor rămân

neștirbite, potrivit dreptului comun, pentru tot ceea ce nu va fi plătit de

asigurător, pentru că asigurarea fiind în favoarea persoanelor păgubite, ea nu

poate aduce atingere drepturilor de care acestea s-ar bucura și în lipsa ei.

De aceea, partea de prejudiciu moral

neacoperită de asigurător, respectiv suma de 205.000 lei (400.000 lei valoare

totală prejudiciu moral, 195.000 lei valoare prejudiciu moral suportată de

asigurător), va fi suportată de pârâta SC A.V.T. SRL Arad, în calitatea sa de

comitent al autorului faptului prejudiciabil, pe temeiul dispozițiilor art. 1000

alin. (3) C. civ.

De asemenea, pârâta SC A.V.T. SRL Arad

va trebui să suporte toate cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți în

proces, pentru fazele procesuale în care le-au solicitat, fond și recurs,

nefiind posibilă preluarea de către asigurător, nici măcar în parte, a

obligației de plată a cheltuielilor de judecată, pentru că deși în

despăgubirile datorate de asigurător terțelor persoane păgubite intră, conform art.

50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, atât dezdăunarea pentru prejudiciul

material și moral, cât și cheltuielile de judecată, în speță, prin obligarea

pârâtei SC A.R.A. SA, sucursala Arad, la plata cheltuielilor de judecată s-ar

depăși plafonul maxim de despăgubire în limita căruia i se poate angaja

răspunderea.

Față de considerentele expuse, rezultă

că prin respingerea apelurilor formulate de reclamanți și de pârâta SC A.R.A. SA,

sucursala Arad, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1041 C. civ., art. 42 și art. 53 din

Legea nr. 136/1995 cu referire la art. 7 și art. 22 pct. 5 din Ordinul nr. 3108/2004

al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, astfel că sunt îndeplinite

cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1)

– (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursurile declarate de reclamanți și de pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad

și va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelurile

acelorași părți împotriva sentinței de fond, pe care o va schimba în parte,

după cum urmează: va obliga pe pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad, să

plătească reclamanților suma de 5.000 lei (RON) daune materiale și 195.000 lei

(RON) daune morale; va obliga pe pârâta SC A.V.T. SRL Arad să plătească

reclamanților suma de 205.000 lei (RON) daune morale; va obliga pe pârâta SC A.V.T.

SRL Arad să plătească reclamanților suma de 2.000 lei (RON) cu titlu de

cheltuieli de judecată; va menține celelalte dispoziții ale deciziei și

sentinței, referitoare la respingerea apelului pârâtei SC A.V.T. SRL Arad și

respectiv admiterea în parte a acțiunii reclamanților.

Văzând și prevederile art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va obligă pe intimata-pârâtă SC A.V.T. SRL Arad, ca

parte căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată suportate de

reclamanți în recurs, în sumă de 620 lei, din care 25 lei reprezintă

contravaloarea trimiterii poștale a recursului reclamanților, dovedită cu nota

de inventar a Oficiului Poștal Arad de la dosar, iar 595 lei reprezintă

onorariu avocat pentru redactarea motivelor de recurs, dovedit cu chitanța și

factura de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamanții P.V.I., P.A.F. și M.L.A. și de pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad,

împotriva deciziei nr. 63 din 25 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în

sensul că admite apelurile declarate de reclamanți și de pârâta SC A.R.A. SA, sucursala

Arad, împotriva sentinței nr. 912 din 3 decembrie 2008 a Tribunalului Arad, secția

civilă.

Schimbă în parte sentința apelată, în

sensul că:

Obligă pe pârâta SC A.R.A. SA, sucursala

Arad, să plătească reclamanților suma de 5.000 lei daune materiale și 195.000

lei daune morale.

Obligă pe pârâta SC A.V.T. SRL Arad să

plătească reclamanților suma de 205.000 lei daune morale.

Obligă pe pârâta SC A.V.T. SRL Arad să

plătească reclamanților suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei și sentinței.

Obligă pe intimata-pârâtă SC A.V.T. SRL

Arad la plata sumei de 620 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, în

recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

26 februarie 2010.