ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2370/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2370/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Acțiunea, și

considerentele primei instanțe:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București, sub nr. 13383/299/2011, reclamanții C.V.V. și C.M. au solicitat

obligarea pârâtei SC O.V.I.G. SA la plata dobânzii legale calculate asupra sumelor

la care a fost obligată societatea prin sentința penală pentru perioada 15

august 2008 (data producerii accidentului) - 11 martie 2011 (data rămânerii definitive

a sentinței), a penalităților de întârziere calculate asupra acelorași

sume pentru perioada 11 martie 2011 - data achitării debitului principal, la plata

cheltuielilor de judecată efectuate în Dosarul nr. 6219/108/2009, la plata sumei

de 5176,65 RON și 247,70 euro reprezentând cheltuieli efectuate cu tratamentul

în perioada decembrie 2009-februarie 2011, la 100.000 RON daune morale suferite

de C.V.V. pe perioada 01 ianuarie 2010 - data introducerii prezentei acțiuni,

la 20.000 RON daune morale suferite de C.M. pe perioada 01 ianuarie 2010 - data

introducerii prezentei acțiuni, precum și la plata cheltuielilor de judecată

efectuate în prezenta cauză. Ulterior acțiunea a fost modificată.

Prin sentința civilă

nr. 19994 din 11 noiembrie 2011 Judecătoria sectorului 1 București a admis

excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București, pe rolul căruia cauza a fost înregistrata sub

nr. 76939/3/2011 la secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă

nr. 13387 din 02 octombrie 2012 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis

în parte cererea astfel cum a fost formulată, precizată și modificată, a obligat

pârâta să plătească reclamantului C.V.V. următoarele sume: 65.264,45 RON reprezentând

dobândă calculată asupra sumei de 375.083,08 RON, pentru perioada 15 august

2008-11 martie 2011; 53.924,44 RON reprezentând penalități de întârziere calculate

asupra sumei de 379.741,08 RON, cu începere de la data de 12 martie 2011 și până

la data achitării debitului principal; 2.069,05 RON reprezentând cheltuieli de judecată

efectuate în procesul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 6219/108/2009; 22.402,92

RON și 379,98 euro (care se vor plăti în RON, la cursul Băncii Naționale a României

din ziua plății), reprezentând contravaloare cheltuieli efectuate cu tratamente

medicale în perioada decembrie 2009 - mai 2012; 33.521,50 RON reprezentând contravaloarea

a 1/2 din pierderea SC C. SRL în anii fiscali 2010-2011; 25.000 RON, reprezentând

daune morale; 651 RON reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul

litigiu. A obligat pârâta să plătească reclamantei C.M. următoarele sume: 11.326,93

RON reprezentând dobândă calculată asupra sumei de 65.097,32 RON pentru perioada

15 august 2008-11 martie 2011; 16.405,60 RON reprezentând penalități de întârziere

calculate asupra sumei de 65.097,32 RON cu începere de la data de 12 martie

2011 și până la data achitării debitului principal; 2.069,05 RON reprezentând cheltuieli

de judecată efectuate în procesul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 6219/108/2009;

33.521,50 RON reprezentând contravaloarea a 1/2 din pierderea SC C. SRL în anii

fiscali 2010-2011; 5.000 RON reprezentând daune morale; 651 RON reprezentând cheltuieli

de judecată ocazionate de prezentul litigiu. A respins celelalte pretenții ale reclamanților

ca neîntemeiate.

Tribunalul a reținut,

în esență, următoarele:

Ambii reclamanți au suferit

vătămări corporale în urma accidentului de circulație petrecut la 15 august

2008, de săvârșirea căruia s-a făcut vinovat P.M., asigurătorul său pentru răspundere

civilă fiind pârâta. Prin sentința penală nr. 174 din 14 iunie 2010 a Tribunalului

Arad în Dosarul nr. 6219/108/2009, modificată prin decizia penală nr. 153A/20

octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și menținută prin decizia

nr. 762 din 28 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admisă

în parte acțiunea civilă formulată de reclamanți, iar inculpatul, alături de asigurător,

a fost obligat să plătească reclamantului 125.083,08 RON daune materiale, 274 RON

lunar prestații periodice până la împlinirea condițiilor legale pentru obținerea

pensiei pentru limită de vârstă și 250.000 RON daune morale, iar reclamantei C.M.,

40.097,32 RON daune materiale și 25.000 RON daune morale.

Pârâta a achitat reclamanților

sumele la plata cărora a fost obligată prin sentința penală la datele de 16

martie 2011 și 23 aprilie 2012, deși trebuiau achitate începând cu data de 15

august 2008, astfel că pentru perioada 15 august 2008-11 martie 2011 pârâta datorează

dobândă legală conform O.G. nr. 9/2000.

Potrivit Ordinului CSA

nr. 5/2010 - art. 36 alin. (1) și art. 37 din Norma 2010 privind asigurarea obligatorie

de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pârâta

era obligată să plătească reclamanților debitul principal la data de 12 martie

2011 (28 februarie 2011 + 10 zile), însă plata a fost făcută cu întârziere, astfel

că datorează penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, cu

începere de la data scadenței, 12 martie 2011 și până la data achitării debitului.

Cu privire la cheltuielile

de judecata efectuate de reclamanți în dosarul penal nr. 6219/108/2009, tribunalul

a constatat că sunt întemeiate doar pretențiile privind sumele de 2.069,05 RON adică

½ din suma de 4.138,10 RON (sumă totală plătită de ambii reclamanți), reprezentând:

3.670 RON onorariu avocat fix și 468,10 RON cheltuieli de cazare și transport la

instanța de fond, respectiv 2.069,05 RON adică ½ din suma de 4.138,10 RON

(sumă totală plătită de ambii reclamanți), reprezentând: 3.670 RON onorariu avocat

fix și 468,10 RON cheltuieli de cazare și transport la instanța de fond. Solicitarea

de acordare și a onorariului de avocat de succes din dosarul penal a fost apreciată

ca fiind neîntemeiată de către tribunal, întrucât reclamanții nu au depus la dosar

contractul de asistență juridică, pentru a se verifica dacă și în ce condiții a

fost stipulată acordarea unui onorariu de succes, pentru a se verifica astfel temeinicia

pretenției analizate.

Urmare a accidentului,

reclamantul a suferit politraumatisme, cu sechele multiple, persistente în timp,

inclusiv în prezent, unele dintre ele ireversibile, care necesită consultații medicale,

tratament, recuperare, medicație în mod continuu și astfel contravaloarea acestora

reprezintă un prejudiciu produs reclamantului și care este îndreptățit la acoperirea

acestuia. Potrivit înscrisurilor doveditoare depuse la dosar, contravaloarea tratamentelor,

medicamente, consultații, etc. pentru perioada decembrie 2009 - mai 2012 este în

sumă totală de 22.402,92 RON și 379,98 euro.

Deși în procesul penal

i s-au acordat reclamantului daune morale într-un cuantum semnificativ, aceasta

nu înseamnă că victima nu este îndreptățită la daune morale și pentru o perioadă

ulterioară, probele administrate demonstrând existența unui nou prejudiciu, în condițiile

în care nu se poate reține o evoluție pozitivă a stării acestuia (fizică și psihică)

ci, dimpotrivă, o involuție.

În urma accidentului,

reclamanta a suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 12-14

zile de îngrijiri medicale, dar în cauza penală aceasta nu a solicitat despăgubiri

reprezentând contravaloare tratamente medicale, astfel că nu s-au administrat probe

cu privire la acest aspect și nici nu s-a statuat cu privire la eventualele afecțiuni

ale sănătății reclamantei cauzate urmare a accidentului, fiind necesar să fie îndeplinite

toate condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. 1864 privind răspunderea civilă

delictuală, inclusiv cea privind existența unei legături de cauzalitate între fapta

ilicită și prejudiciul cauzat, condiție a cărei îndeplinire nu a fost demonstrată

în cauză.

Reclamanta este îndreptățită

la daune morale, în condițiile în care se poate prezuma suferința acesteia psihică

prin asistarea la suferințele soțului său, căruia îi acordă sprijin, precum și față

de pierderea libertății de mișcare și a vieții sociale normale, astfel cum rezultă

din depoziția martorului audiat în cauză. Nu în ultimul rând, probele administrate

în cauză dovedesc trauma psihică a reclamantei.

Reclamanții au fost asociați

ai SC C. SRL, societate care a obținut profit în perioada 2003-2007. Ulterior producerii

accidentului, reclamanții nu s-au mai putut implica în conducerea societății, aceasta

înregistrând pierderi. În procesul penal, pierderea înregistrată de către societatea

SC C. SRL a fost apreciată ca un prejudiciu produs reclamanților și s-a dispus dezdăunarea

acestora, despăgubirile acordate fiind pentru anii fiscali 2008 și 2009. Împrejurarea

că în mod definitiv în pricina penală pierderea înregistrată de către societatea

SC C. SRL a fost apreciată ca un prejudiciu produs reclamanților se impune, cu putere

de lucru judecat și în prezenta pricină, astfel că se impune acordarea de despăgubiri

și pentru anii fiscali 2010-2011.

Apelurile și considerentele

instanței de apel:

Împotriva acestei sentințe,

au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

În motivarea apelului,

apelanții reclamanții au arătat, în esență, următoarele:

În mod greșit prima instanța

nu a acordat valoarea tuturor cheltuielilor de judecata, considerând ca sumele plătite

de reclamanți cu titlu de onorariu de succes, sunt nejustificate.

Evaluarea daunelor morale

nu reflectă o echitabila compensare a suferințelor și privațiunilor indurate de

reclamant în perioada decembrie 2009 - mai 2012. Apelanta reclamantă a arătat că

starea de boală acuta și neîntrerupta durere fizica în zona lombara o determină

la reducerea deplasărilor, ceea ce îi afectează și mai mult posibilitățile de a-și

ajuta soțul.

Apelanta reclamantă a

criticat sentința și sub aspectul neacordării despăgubirilor materiale în suma de

3.786,23 RON (cheltuieli efectuate cu tratamentul în perioada aprilie 2011 - mai

2012). Legătura de cauzalitate între vătămarea produsă la data de 15 august

2008 și prejudiciu este stabilit prin următoarele probe: opinia medicului specialist

consultat la 21 aprilie 2011, Biletul de ieșire din spital  din 21 septembrie

2011 emis de Sanatoriul Balnear și Recuperare Techirghiol, scrisoarea medicala din

06 octombrie 2011 emisă de C.V., scrisoarea medicală din 19 iunie 2012 emisă de

Centrul Medical dr. T.

Apelanții reclamanți

au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul

admiterii în întregime a acțiunii, astfel cum a fost precizata și modificata, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului

său, apelanta pârâtă SC O.V.I.G. SA a invocat următoarele critici:

Instanța de fond a încălcat

formele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ. întrucât, potrivit art. 57 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 nu a dispus

introducerea în cauza a intervenientului forțat, respectiv a persoanei vinovate

de producerea accidentului – P.M.

În cauză s-a aplicat greșit

Ordinul CSA nr. 5/2010, fiind aplicabil Ordinul CSA nr. 11/2007, în raport de data

producerii accidentului.

Reclamanților li s-au

acordat daune materiale și morale în cadrul procesului penal, instanța de fond neavând

în vedere că soluția data de instanța penală are putere de lucru judecat.

În mod nelegal pârâta

a fost obligata la plata cheltuielilor de judecata, deoarece potrivit dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța poate diminua cheltuielile de judecată

reprezentate de onorariile nejustificate.

Apelanta pârâtă a solicitat

admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii, iar pe fond respingerea acțiunii

și obligarea reclamanților la restituirea integrală a sumelor acordate de către

instanța de fond prin repunerea în situația anterioara, precum și respingerea obligării

sale la plata cheltuielilor de judecata, având în vedere lipsa culpei procesuale.

Asupra apelului formulat

de apelanții reclamanți instanța a reținut în esență următoarele:

Prin contractul de asistență

juridică din 07 ianuarie 2010 depus în apel, reclamanții au dovedit realitatea efectuării

cheltuielilor de judecată în dosarul penal nr. 6219/108/2009 al Tribunalului Arad.

Contractul de asistență juridică reprezintă un act juridic civil, adică o manifestare

de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, necontestat sub aspectul

îndeplinirii condițiilor actului juridic civil, potrivit art. 948 C. civ. Ca urmare,

curtea reține că pretențiile solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată au fost

dovedite, urmând a fi recuperate de partea care a câștigat procesul, în acord cu

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în măsura în care se stabilește

realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora (cauza Costin c. României,

cauza Străin și alții c. României, cauza Raicu c. României, cauza Gaga c. României).

Aceste criterii sunt aplicabile

și în dreptul intern, în temeiul art. 274 C. proc. civ., respectiv partea care a

câștigat procesul va putea obține rambursarea cheltuielilor de judecată în măsura

în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al sumelor de

bani care au fost plătite de partea care a câștigat procesul, în timpul și în legătură

cu acel litigiu. Realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute

într-o legătură strânsă și indiscutabilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane

acestuia și apreciate de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil

din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului la calitatea considerată,

ca garanție a succesului său. Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul

că, în raport cu natura activității prestate, complexitatea, riscul implicat de

existența litigiului și reputația celui care acordă asemenea servicii, ele să nu

fie exagerate. De asemenea, tot subscris caracterului rezonabil, ele trebuie să

fie și previzibile, adică să fie la timp recunoscute de cel împotriva căruia se

fac, pentru ca acesta să aibă dreptul de a le contesta și combate.

Având în vedere aceste

criterii și elementele pe care le are la dispoziție, Curtea constată că onorariul

acordat satisface exigențele de mai sus, respectiv realitatea, necesitatea și proporționalitatea

acestuia în raport cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză.

Pe de altă parte, împrejurarea că sumele au fost plătite cu titlu de onorariu de

succes nu justifică respingerea cererii de obligare a părții căzute în pretenții

la suportarea acestora, întrucât dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995

și respectiv art. 26 alin. (1) lit. d) din Ordinul CSA nr. 5/2010, care reprezintă

reglementarea speciala în materie, nu fac nici o distincție în privința cheltuielilor

de judecata care trebuie suportate de asigurător.

În ceea ce privește cererea

de despăgubiri materiale în suma de 3.786,23 RON (cheltuieli efectuate cu tratamentul

în perioada aprilie 2011 - mai 2012), Curtea apreciază ca în mod greșit prima instanța

a dispus respingerea acesteia pe considerentul că în cauza penală nu a solicitat

despăgubiri reprezentând contravaloare tratamente medicale și nu s-a statuat cu

privire la eventualele afecțiuni ale sănătății cauzate de accident. Astfel, prin

probele administrate în cauză, Curtea apreciază că s-a demonstrat legătura de cauzalitate

între vătămarea produsă la data de 15 august 2008 și prejudiciul menționat. În concret

se reține că la externarea din Spitalul Clinic Județean Arad la data de 16

august 2008 (în ziua următoare producerii accidentului) reclamanta a fost diagnosticată

cu "contuzie lombara, contuzie bazin, contuzie genunchi drt” . Potrivit opiniei

medicului specialist consultat de reclamanta la data 21 aprilie 2011 accidentul

din 15 august 2008 a produs, în mod probabil, o agravare a stării zonei lombare

a coloanei vertebrale a acesteia. Potrivit biletului de ieșire din spital din 21

septembrie 2011 emis de Sanatoriul Balnear și Recuperare Techirghiol, "pacienta

în vârsta de 59 ani, victima a unui accident rutier 15 august 2008, soldat cu politraumatism

- suferință discala a coloanei lombare și cervicale, se internează pentru tratament

specific de recuperare al unor sechele algo-funcționale lombare și cervicale,

asociate cu poliartralgii cu caracter mecanic și meteotrop". Descoperirea afecțiunii

și tratamentul său au însemnat costuri în valoare de 2.716,23 RON. Prin scrisoarea

medicală din 06 octombrie 2011 emisa de C.M.V. se stabilește diagnosticul "Tulburare

anxios-depresivă Reactiva", constatându-se ca "În urma unui accident rutier

în 2008 pacienta prezintă anxietate, insomnie, coșmaruri, dispoziție depresiva,

scăderea capacității de concentrare, hipomnezie de fixare. A beneficiat de consiliere

psihologică și tratament anxios depresiv". De asemenea, prin scrisoarea medicală

din 19 iunie 2012 emisă de Centrul Medical dr. T. se arată: „În urma anamnezei efectuate,

a examinărilor clinice, după cercetarea documentației medicale s-au putut stabili

diagnosticele următoare: Sechele politraumatism (accident rutier 2008) soldat cu

traumatism cranian (orbitare stg), contuzie toraco-dominala, contuzie de bazin;

Tulburare anxios-depresivă”. Potrivit anexei nr. 5 la precizarea acțiunii de la

termenul din 26 iunie 2012, rezultă că reclamanta a urmat tratament (ozonoterapie

etc.) ale cărui costuri s-au ridicat la suma totală de 1.070 RON.

Cu privire la daunele

morale, Curtea apreciază că, în lipsa criteriilor legale pentru determinarea acestora,

evaluarea daunelor morale la nivelul sumelor acordate de către prima instanță prin

hotărârea atacată reprezintă o compensare corectă a prejudiciului suferit de către

reclamanți, raliindu-se astfel practicii judiciare care a statuat că acestea urmăresc

să asigure părții vătămate o alinare în condiții de viață mai confortabile, dar

totodată, această compensație materială să nu ducă la o îmbogățire fără justă cauză.

Asupra apelului formulat

de apelanta pârâtă, curtea a reținut:

Cu privire la primul motiv

de apel, Curtea arată că textul art. 57 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 a fost

abrogat prin O.U.G. nr. 61/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 136/1995

privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările

ulterioare, astfel nefiind obligatorie introducerea în cauză a persoanei vinovate

de producerea accidentului.

Referitor la al doilea

motiv de apel, Curtea arată că neplata sumelor stabilite cu titlu definitiv la data

de 28 februarie 2011, de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 762,

a fost situația care a generat plata de penalități legale. Actul normativ care stabilește

obligația plății și cuantumul penalităților pentru neplata/întârzierea plății despăgubirilor

stabilite prin hotărâre definitivă este cel de la data pronunțării acestei hotărâri,

respectiv Ordinul CSA nr. 5/2010. Pe de altă parte, prevederile art. 36 alin. (1)

și art. 37 din Ordinul CSA nr. 11/2007 sunt similare cu cele prevăzute de Ordinul

CSA nr. 5/2010.

Referitor la critica privind

existența autorității de lucru judecat, Curtea reține că prin cererea dedusă judecății,

astfel cum a fost formulată, precizată și modificată (la datele de 24 octombrie

2011 și 14 iunie 2012), instanța a fost învestită cu cererea reclamanților de obligare

a pârâtei la plata unor despăgubiri (daune materiale și morale) pentru pagube ulterioare

pronunțării hotărârii penale, ca urmare a aceluiași fapt ilicit cauzator de prejudicii.

Ca atare, nu există identitate de obiect între latura civilă a procesului penal

încheiat și prezenta cauză civilă. Astfel, reclamanții nu au solicitat repararea

aceluiași prejudiciu acordat prin hotărârile penale și nici nu au formulat aceleași

pretenții care au fost respinse în judecata penală în mod definitiv. Prin cererea

dedusă judecății în prezenta cauză, reclamanții au solicitat dobânzi, penalități

de întârziere pentru plata cu întârziere a debitului principal acordat prin hotărârile

penale, cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, precum și plata unor

despăgubiri ulterioare celor avute în vedere în judecata penală, conform art. 20

C. proc. pen. Se mai reține că prin obligarea pârâtei la plata sumelor de bani din

prezenta cauză sunt respectate limitele răspunderii asigurătorului prin actele normative

privind despăgubirile în domeniul asigurărilor de răspundere civilă.

Cu privire la cererea

de reducere a cheltuielilor de judecată, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi

primită pentru considerentele expuse în analiza apelului formulat de reclamanți.

Pentru toate aceste considerente,

în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea va admite apelul formulat de reclamanți,

va schimba în parte sentința atacată în sensul că va obliga pârâta să plătească

reclamantului C.V.V. și suma de 60.207 RON reprezentând cheltuieli de judecată,

iar reclamantei C.M. și sumele de 9.764 RON reprezentând cheltuieli de judecată

și respectiv 3786,23 RON despăgubiri materiale.

Va menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Va respinge, ca nefondat,

apelul formulat de apelanta pârâtă.

Recursul și considerentele

instanței de recurs:

Împotriva deciziei

nr. 173 din 28 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a declarat

recurs pârâta SC O.V.I.G. SA, invocând prevederile art. 304 pct. 5, pct. 7 și

pct. 9 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1864.

Recurenta pârâtă solicită

să se constate ca în cauza au fost încălcate norme imperative de procedură prevăzute

de legea specială, respectiv au fost nesocotite dispozițiile art. 54 alin. (1) din

Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România care dispun că

„Despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul

stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite

prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate

în România se exercita împotriva asigurătorului de răspundere civila, în limitele

obligației acestuia, stabilita în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor

răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați".

Susține că, deși

a învederat aceste dispoziții atât instanței de fond cat și instanței de apel, solicitând

citarea obligatorie, în calitate de intervenient forțat a d-lui P.M., conducătorul

auto vinovat de producerea accidentului, instanțele au ignorat prevederile imperative

ale legii, instanța de apel respingând cererea cu motivarea ca textul în cauza a

fost abrogat. Arată ca art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 este în vigoare,

ca are caracter imperativ, ca ne aflam în ipoteza prevăzută de art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., că față de prevederile art. 107 coroborate cu cele ale art.

105 alin. (2) teza finală vătămarea sa este prezumată, fiind evident ca prin necitarea

în cauza a persoanei vinovate de producerea accidentului s-au încălcat normele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

Motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. de la 1864.

a. Recurenta susține

că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii

în ceea ce privește critica privind obligarea la plata dobânzii legale și a penalităților

de întârziere.

Astfel, instanța

de apel, deși reține că penalitățile se calculează de la data rămânerii

definitive a sentinței penale (28 februarie 2011), dobânda se acordă de la

data producerii accidentului ignorându-se prevederile art. 36 alin. (1) din Ordinul

CSA nr. 11/2007, potrivit cărora „Despăgubirea se efectuează de către asigurătorul

RCA în maximum 15 zile de la data la care asigurătorul a definitivat investigația

necesară evaluării sumei pe care este obligat să o plătească sau de la data la care

asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de

despăgubire pe care este obligat să o plătească". Astfel, arată că singurul

moment obiectiv de la care ar putea să curgă vreo penalitate/dobândă era la 15 zile

de la rămânerea irevocabilă a hotărârii penale, plata sumei de 250.000 de RON fiind

făcuta la data de 12 martie 2011, adică în termen.

b. Recurenta pârâtă critică

argumentele instanței de apel și cu privire la Ordinul CSA aplicabil,

arătând că hotărârea cuprinde motive contradictorii. Susține că, deși a indicat

inaplicabilitatea Ordinului CSA nr. 5/2010, instanța de apel a respins susținerea

cu argumentația ca Ordinul nr. 11/2007 conține dispoziții similare cu 5/2010. Un

astfel de raționament este total lipsit de rigoare juridică, cu atât mai mult cu

cât termenul de plată în temeiul unei hotărâri judecătorești este diferit în cele

2 acte normative (15 zile în Ordinul nr. 11/2007 și 10 zile în Ordinul nr. 5/2010).

c. Recurenta arată că

obligarea sa la plata onorariului de succes se sprijină pe motive contradictorii

și este lipsită de temei legal. Astfel, instanța apel a reținut că onorariul

de succes poate fi acordat dacă este rezonabil și previzibil și dacă a fost cunoscut

de partea adversa pentru a-l putea combate. Conform considerentelor primei instanțe,

nu s-a făcut dovada realității efectuării unei astfel de cheltuieli precum și că

această cheltuială neefectuată până la data judecății nu este imputabilă părții

căzute în pretenții. Or este o evidenta contradictorialitate între motivele invocate

de către instanța de apel în considerente și probele existente la dosar.

d. Recurenta mai invocă

și faptul că obligarea la plata daunelor materiale și morale pentru vătămările

suferite se sprijină pe motive contradictorii și este rezultatul greșitei aplicări

a legii (art. 304 pct. 7 și 9) Astfel, hotărârea atacată încalcă autoritatea de

lucru judecat în raport cu soluția dată laturii civile în dosarul penal

nr. 6219/108/2009. Apelanții - reclamanți au înțeles să își valorifice

acțiunile civile în cadrul dosarului penal. Astfel, li s-au acordat sumele cu titlu

de daune materiale dovedite și daune morale, instanțele având în vedere toate cheltuielile

făcute de către apelanții reclamanți până la data soluționării definitive a cauzei

- 28 februarie 2011- în ceea ce privește daunele materiale, precum și toate suferințele

prezente și viitoare în ceea ce privește daunele morale.

Deși formal instanțele

de fond și de apel au înlăturat susținerile cu privire la existența autorității

de lucru judecat, în fapt, prin motivarea hotărârilor judecătorești nu fac altceva

decât să confirme existența acestei stări, inclusiv prin referirile repetate

la dosarul penal nr. 6219/108/2009 și la soluțiile adoptate în cadrul acestuia.

Astfel, sunt avute în vedere de către instanță cheltuieli materiale efectuate de

către apelanții-reclamanți anterior datei de 28 februarie 2011, mai precis

începând din luna decembrie 2009. Or aceste cheltuieli au fost acordate, măcar în

parte, și în cadrul dosarului penal. Dacă în cazul daunelor materiale suferite după

soluționarea definitivă a dosarului penal se poate discuta, în niciun caz nu poate

fi luată în discuție solicitarea de acordare a daunelor morale care a fost

soluționată definitiv de instanța supremă. A admite ca sunt admisibile acțiuni repetitive

cu privire la daune morale înseamnă a aplica în mod greșit legea și a ignora principii

elementare de drept. Interpretând argumentarea instanțelor de fond și apel cu privire

la acordarea daunelor morale pentru suferințe indurate ulterior soluționării definitive

a cauzei penale prin prisma argumentului „reducerii la absurd", ar rezulta

că, practic, apelanții reclamanți au deschisa calea la o acțiune în pretenții pentru

daune morale în fiecare zi pentru aceleași vătămări. Or o astfel de soluție nu poate

fi primită.

De altfel, contradictorialitatea

motivelor pe care se sprijină soluția este evidenta și în cazul motivării acordării

daunelor morale: deși se susține că sunt acordate pentru suferințe ulterioare soluționării

definitive a dosarului penal totuși ele sunt diminuate sub argumentul ca reclamanților

li s-au acordat sume semnificative cu acest titlu.

Intimații reclamanți

au depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat arătând că în

privința nulității întemeiată pe dispozițiile art. 57 din Legea

nr. 136/1997 corect s-a reținut că textul a fost abrogat, iar în recurs nu

se poate schimba temeiul juridic invocat. În ce privește art. 54 alin. (1)

din Legea nr. 136/1995 susțin că nu s-a dovedit vătămarea, nulitatea nefiind prevăzută

expres de lege. În privința Ordinului CSA aplicabil, apreciază că se aplică

dispozițiile ordinului în vigoare la data rămânerii irevocabile a Deciziei

Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv 28 februarie 2011, așa încât

corect s-a reținut de instanță ca fiind aplicabil Ordinul nr. 5/2010.

Invocă și faptul că în cauză nu există autoritate de lucru judecat, niciuna

dintre pretențiile solicitate prin acțiunea de față nefăcând obiectul

laturii civile din procesul penal, iar onorariul de succes este legal datorat de

societatea de asigurare, acesta având un caracter rezonabil în raport cu dificultatea

cazului.

Recursul este fondat reținându-se

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1864.

Curtea constată că atât

instanța de fond, cât și instanța de apel au încălcat norma imperativă

de procedură prevăzută de Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările

în România, respectiv dispozițiile art. 54 alin. (1) potrivit cărora „Despăgubirea

se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii

prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse

de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită

împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia,

stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare

de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați".

Norma are caracter imperativ,

introducerea în cauză a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului

în calitate de intervenienți forțați, fiind obligatorie pentru instanță,

aceasta trebuind să o facă fie din oficiu, fie la cererea celorlalte părți,

sub sancțiunea nulității (absolută).

Este nelegal argumentul

instanței de apel privitor la această critică a societății de asigurare,

potrivit căruia textul art. 57 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 a fost abrogat prin

O.U.G. nr. 61/2005, nefiind obligatorie introducerea în cauză a persoanei vinovate

de producerea accidentului. Dispoziția privind citarea obligatorie a persoanei

răspunzătoare de producerea accidentului este prevăzută de art. 54 alin. (1) din

Legea nr. 136/1995 astfel cum a fost modificată. Faptul că partea a invocat ca temei

art. 57, iar dispoziția se regăsește în legea în vigoare la data judecării

procesului în art. 54 nu reprezintă o schimbare a temeiului juridic al acțiunii

care să fie inadmisibilă în căile de atac. În realitate, asiguratorul invocă, ca

apărare, refuzul instanțelor de fond și apel de a introduce în cauză persoana

vinovată de producerea accidentului și independent de temeiul de drept invocat

de parte, instanța este obligată să facă încadrarea corectă în drept, potrivit

art. 129 C. proc. civ. de la 1864. Încadrarea unei apărări într-un alt temei de

drept nu semnifică o schimbare a temeiului juridic al acțiunii.

Soluționarea cauzei

cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 54 alin. (1) din Legea nr.

136/1995 republicată, face ca hotărârea pronunțată fără introducerea în cauză

și citarea obligatorie a persoanei vinovate de producerea accidentului să fie

lovită de nulitate, potrivit art. 304 pct. 4, raportat la art. 105 alin. (2) C.

proc. civ. de la 1864. Potrivit acestui din urmă text, actele de procedură îndeplinite

cu neobservarea formelor legale se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit

părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului. În cazul

nulităților anume prevăzute de lege vătămarea se presupune până la proba contrarie.

Textul art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 republicată nu prevede expres sancțiunea

nulității și în acest context vătămarea nu se presupune, fiind vorba de

o nulitate virtuală, derivată a hotărârii pronunțate cu nesocotirea dispozițiilor

art. 57 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 republicată. Vătămarea este determinată

de posibilitatea unei acțiuni în regres a asiguratorului în cadrul căreia persoana

vinovată s-ar putea apăra cu împrejurarea că valoarea prejudiciului nu îi este opozabilă

câtă vreme nu a fost introdusă în cauză. Aceasta, în condițiile în care accidentul

s-a produs în contextul săvârșirii de către persoana vinovată de producerea

accidentului, numitul P.M., a unei infracțiuni - conducere pe drumurile publice

sub influența alcoolului, faptă care dă naștere unei eventuale acțiuni

de regres în condițiile art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 136/1995 republicată

(asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare

de producerea pagubei, în următoarele cazuri: (…) b) accidentul a fost produs în

timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația

pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte

nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite

cu intenție și în condițiile

art. 57 din Ordinul

CSA nr. 11/2007 aplicabil speței fiind norma aplicabilă la data producerii

accidentului (În cazurile în care despăgubirile

urmează să fie recuperate potrivit art. 58 din Legea nr. 136/1995, cu modificările

și completările ulterioare, suma de recuperat reprezintă: a) despăgubirea stabilita în RON, în cazul

în care plata acesteia s-a făcut de către asigurator în RON; b) despăgubirea stabilită și plătita

în valută, echivalata în RON la cursul de schimb al pieței valutare, comunicat

de Banca Națională a României la data efectuării plații externe de către asigurator.

În aceste condiții,

vătămarea asigurătorului de răspundere contractuală nu poate fi înlăturată decât

prin anularea hotărârii pronunțate în lipsa persoanei vinovate de producerea

accidentului, care nu a fost legal introdusă în cauză și citată în calitate

de intervenient forțat.

Față de considerentele

expuse, prin raportare și la dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de SC O.V.I.G. SA București, va modifica

în tot decizia recurată, va admite ambele apeluri, va anula sentința civilă nr.

13387 din 2 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

civilă, și, întrucât în apel nu s-a solicitat trimiterea pentru rejudecare la prima

instanță, va trimite cauza la Curtea de Apel București pentru judecarea cauzei

pe fond.

În rejudecare, instanța

de apel va dispune introducerea în cauză și citarea obligatorie a persoanei

vinovate de producerea accidentului din 15 august 2008, numitul P.M., în calitate

de intervenient forțat, pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă și pentru

ca acesta să aibă posibilitatea să-și facă apărări față de pretențiile

noi de despăgubiri precum și față de celelalte pretenții decurgând

din întârzierea plății despăgubirilor stabilite în procesul penal.

În aceste condiții,

celelalte motive de nelegalitate invocate nu se mai impun a fi analizate, urmând

ca toate apărările părților să fie reiterate în fața instanței de

rejudecare și analizate de această instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta SC O.V.I.G. SA București împotriva deciziei nr. 173 din 28 mai 2013 a

Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Modifică în tot decizia

recurată, în sensul că:

Admite ambele apeluri.

Anulează sentința civilă

nr. 13387 din 02 octombrie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă,

și trimite cauza la Curtea de Apel București pentru judecarea cauzei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 septembrie 2014.