ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3651/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu și completată ulterior reclamanta SC O.C. SRL Sibiu, în contradictoriu cu pârâtele SC B.G. SRL și N.C. a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța: - să constate că, începând cu data de 12 mai 2009, a operat rezilierea de plin drept a contractului de închiriere încheiat între părți în data de 19 august 2005; - să dispună evacuarea pârâtei din imobilul situat în Sibiu, județul Sibiu, înscris în C.F.; - obligarea pârâtei SC B.G. SRL la plata de daune interese după cum urmează : 1.500 euro pentru fiecare lună în echivalent în lei la data plății efective începând cu luna mai 2009 și până la data eliberării spațiului.

- penalități în cuantum de 1% pentru fiecare zi de neplată, aplicate la suma de 1.500 euro, începând cu data de 1 a lunii până la data plății efective. - prin precizarea de la fila 49 reclamanta își cuantifică daunele solicitate la suma de 8187 euro (din care 7.500 euro cu titlu de chirie neachitată și 687 euro cu titlu de penalități). Echivalentul în lei a acestei sume este de 34.222 lei. - să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința comercială nr. 1142/C din 16 Iunie 2010 a Tribunalului Sibiu a fost admisă în parte acțiunea comercială formulată de reclamanta SC O.C. SRL Sibiu în contradictoriu cu pârâta SC B.G.

SRL Satu Mare, s-a constatat reziliat contractul de închiriere încheiat între părți la data de 19 august 2005 începând cu 12 mai 2009, s-a dispus evacuarea pârâtei din imobil și obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 7.500 euro în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune interese, obligându-se pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.158,22 lei, fiind respinse celelalte capete de cerere. Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 6 din contractul de închiriere încheiat între cele două părți litigante, pârâtei îi revenea obligația plății chiriei, lunar, în ziua de 1 a lunii pentru luna respectivă în baza facturii emise de locatori.

Depășirea termenului de plată a chiriei pe o perioadă mai mare de 10 zile este sancționată, potrivit manifestării de voință exprimate de părți în art. 7 din contract cu rezilierea de plin drept a acestuia fără a mai fi necesară punerea în întârziere a debitorului și fără orice altă formalitate prealabilă. Clauza precizată constituie în esență un pact comisoriu expres de gradul IV, căruia tribunalul i-a dat eficiență. Pentru luna mai societatea pârâtă era obligată să facă plata chiriei la 1 mai 2009. Sancțiunea desființării contractului devine actuală după expirarea unui termen de 10 zile, care fiind calculat pe zile libere, conform art. 101 alin. (1) C. proc. civ.

s-a împlinit pe 12 mai 2009. Nu a fost primită apărarea pârâtei referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor actului adițional la contractul de închiriere datat la 7 ianuarie 2009, în baza căruia ar fi suspendată obligația de plată a chiriei în sarcina pârâtei începând cu data de 30 aprilie 2009 atâta timp cât cazul fortuit, constând în incendiul provocat la începutul anului 2009, își mai produce încă efectele, întrucât acest act adițional nu este semnat de către unul dintre reprezentanții legali ai societății reclamante. Competența de a numi administrator și ca atare și de a decide mandatarea unui terț în administrarea societății aparține, potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (1) din Actul constitutiv, adunării generale a asociaților.

Or, în speță, mandatul nu a fost dat de organul statutar competent, ci de unul dintre administratori prin depășirea limitei mandatului pe care acesta îl avea. Prin urmare, instanța de fond a reținut în cauză incidența dispozițiilor contractului de închiriere în forma sa nemodificată prin actul adițional încheiat la 7 ianuarie 2009. Clauza stipulată la art. 7 din Convenție constituie un pact comisoriu de grad IV, pe care, de altfel, se bazează și cererea de chemare în judecată. Redactat în această formă, pactul comisoriu expres înlătură posibilitatea instanței judecătorești de a dispune ea însăși aplicarea sancțiunii în cazul neexecutării obligațiilor de către una dintre părți, astfel încât în cauză nu se mai pune problema aprecierii oportunității rezilierii contractului de închiriere.

Ca atare, instanței i-a revenit sarcina de a constata că sancțiunea rezilierii contractului a operat pe baza condițiilor prevăzute de părți. Odată reziliat contractul, pârâta nu mai deține titlu valabil în baza căruia avea închiriat spațiul. În temeiul dispozițiilor art. 969 C. civ. care statuează puterea de lege a dispozițiilor contractuale în ceea ce privește părțile ce s-au legat prin acest act juridic, precum și în aplicarea dispozițiilor art. 1429 C. civ., prima instanță a admis în parte acțiunea și, pe cale de consecință, a constatat reziliat contractul de închiriere încheiat între părți la data de 19 august 2005 (în forma sa modificată prin actul adițional datat 19 august 2005), începând cu data de 12 mai 2009 și a dispus evacuarea pârâtei din imobilul din litigiu.

În ceea ce privește daunele interese solicitate, acestea au fost încuviințate de instanță, în parte, în limita sumei de 7.500 euro în echivalent în lei la data plății. Daunele interese solicitate îmbracă forma lipsei folosului de tras a societății reclamante de pe urma bunului proprietate tabulară și de a cărui posesie a fost lipsită ca urmare a culpei delictuale a societății pârâte. Daunele au fost acordate în limita în care partea reclamantă a timbrat, respectiv, mai 2009 - septembrie 2009 și nu până la eliberarea spațiului așa cum a solicitat societatea reclamantă. Pentru fiecare din aceste luni pârâta datorează reclamantei 1.500 euro + T.V.A. Temeiul legal în acordarea daunelor interese a fost stabilit de tribunal ca fiind dispozițiile coroborate ale articolelor 480, 998, 999 C. civ.

A fost respins capătul de cerere privind acordarea de penalități, motivat de aceea că, începând cu data de 12 mai 2009, contractul părților a fost reziliat și, ca atare, nu mai poate produce efecte juridice după această dată, reclamanta nemaifiind în drept să solicite daune interese în baza clauzei penale cuprinse în contract. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. tribunalul a obligat societatea pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.158, 22 lei (din care 2000 lei reprezintă onorariu avocat, iar 9158,22 lei taxă de timbru ), ca fiind căzută în pretențiuni. Împotriva acestei sentințe pârâta SC B.G. SRL Satu Mare a declarat apel care a fost respins prin nr. 136/A din 12 noiembrie 2010 a Curții de Apel Alba lulia, secția comercială.

Prin aceeași hotărâre a fost obligată apelanta să plătească intimatei SC O.C. SRL Sibiu suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în apel. În motivarea hotărârii, instanța de apel a reținut, în esență, că administratorul social N.I. nu putea transmite dreptul de administrare către o altă persoană printr-o procură specială, competența de a mandata un terț în administrarea societății revenindu-i adunării generale a asociaților conform art. 17 alin. (1) pct. 4 din actul constitutiv al SC O.C. SRL, aspect reglementat și de art. 71 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Susținerea apelantei că în cauză ar fi incident un „mandat aparent", iar mandatarul aparent are puteri de reprezentare, întrucât „credința legitimă valorează titlu" nu poate fi însușită de instanța de apel, întrucât art. 1554 C. civ.

se referă la cazul revocării mandatului care nu a fost adusă la cunoștința terților, caz neaplicabil în speță. Mandatarul trebuie să se încadreze în limitele mandatului, iar mandatul special acordat prin procura specială din 4 decembrie 2007 nu se referea la contractul de închiriere din 19 august 2005. S-a reținut că un astfel de mandat contravine dispozițiilor generale din Legea societăților comerciale nr. 31/1990 și speciale reglementate de actul constitutiv, nu poate produce efecte juridice opozabile reclamantei SC O.C. SRL. Împotriva acestei decizii, pârâta SC B.G. SRL Satu Mare a declarat recurs prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și rejudecând cauza, admiterea apelului în sensul respingerii acțiunii formulate de către reclamantă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, pârâta arată că mandatul autentic dat de către asociatul - administrator mandatarului N.l.D. era un mandat de administrare legal, astfel ca acesta își produce efectele juridice atât între părți, cât și față de terți. În opinia sa, procura autentică nu a fost declarată nulă, și prin urmare, nici actul încheiat în baza acesteia nu poate considerat nul. Reiterând motivele din apel, în dezvoltarea recursului său, pârâta susține că instanța a ignorat existența „mandatului aparent", care ar fi generat de buna-credință a sa în derularea contractului, iar buna-credință valorează titlu. Consideră că mandatul aparent produce efecte ca și cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare, întrucât așa cum există mandate fără reprezentare, există și reprezentare fără mandat.

Se arată că instanța de apel invocă, în sprijinul soluției sale art. 71 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, dar care la aliniatul doi prevede că "în cazul încălcărilor prevederilor alin. (1) societatea poate pretinde de la cel substituit beneficiile rezultate din operațiune, ca atare legiuitorul nu afirmă că actul astfel încheiat nu este opozabil societății, ci prevede că beneficiile vor fi ale acesteia, iar în caz de pagube stabilește răspunderea. Susține că nu a solicitat și instanța nu a constatat reaua credința a reclamantei, motiv pentru care operează prezumția de încheiere cu bună credință a actului adițional. Recurenta critică decizia atacată, pentru nelegalitate, și sub aspectul acordării daunelor interese (folosul de tras) și a cheltuielilor de judecată.

Intimata-reclamantă SC O.C. SRL Sibiu a formulat note scrise, prin care a solicitat, în esență respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea este nelegală „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Din dezvoltarea motivelor de recurs, se constată că pârâta este în eroare asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., legea sancționând denaturarea sau schimbarea înțelesului unui act juridic, or, în speță, recurenta nu arătă care este actul juridic dedus judecății și în ce constă interpretarea greșită a acestuia în sensul textului de lege anterior evocat. Înalta Curte constată că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu-și găsește incidența în speță. În cauză, nu se aplică teoria mandatului aparent, astfel cum pretinde recurenta-pârâtă SC B.G. SRL Satu Mare. Este adevărat că numitul N.D., a fost împuternicit de către fostul administrator social N.I.

prin procură (fila 106 din dosarul de fond) autentificată la data de 4 decembrie 2007, să reprezinte societatea reclamantă în vederea bunei desfășurări a activității acesteia, însă procura acordată, deși intitulată specială, este una generală, nu are caracterul unui mandat special dat pentru o anumită operațiune, respectiv pentru încheierea unui act adițional la contractul de închiriere din 19 august 2005. Prin urmare, în mod judicios ambele instanțe au reținut incidența dispozițiilor contractului de închiriere în forma sa nemodificată prin actul adițional încheiat la 7 ianuarie 2009, având în vedere că acest act adițional nu a fost semnat de către unul dintre reprezentanții legali ai societății reclamante, instanțele interpretând corect clauzele contractuale, tară a modifica acordul de voință și fără a încălca dispozițiile art. 969 C. civ.

Este de observat că recurenta invocă formal „nelegal itatea" acordării daunelor interese și a cheltuielilor de judecată, rară a preciza în concret în ce constată aplicarea ori interpretarea greșită a legii din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. De altfel, este de reținut că, în speță, daunele interese (folosul de tras), au fost acordate cu respectarea dispozițiilor art. 480, 998, 999 C. civ. Totodată, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, așa cum rezultă din dispozițiile art. 274 C. proc. civ., iar în cauză nu rezultă vreo încălcare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. care reglementează plata cheltuielilor de judecată de către partea care a căzut în pretenții, în condițiile în care a fost reținută culpa procesuală a pârâtei.

Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că decizia recurată este la adăpost de orice critică, iar recursul pârâtei este nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, menținându-se hotărârea instanței de apel, ca legală. Reținând culpa procesuală a recurentei, în temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte, va obliga recurenta-pârâtă SC B.G. SRL Satu Mare la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC O.C. SRL Sibiu, conform înscrisului doveditor aflat la fila 66 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC B.G. SRL Satu Mare împotriva Deciziei comerciale nr. 136/A din 12 noiembrie 2010 a Curții de Apel Alba lulia, secția comercială, ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata SC O.C. SRL Sibiu. Irevocabilă. Proonunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2011.