ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 531/2006

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 531/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 11 iunie 2002, reclamanta

SC A.C. SA a chemat în judecată pe pârâta SC Ș.I.C.I. SRL, solicitând instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata sumei

de 578.368.406 lei din care: 48.196.348 lei reprezentând contravaloare chirie

pentru perioada 29 noiembrie 2001 – 24 decembrie 2001, 67.486.058 lei

reprezentând contravaloare folosință spațiu pentru perioada 25 decembrie 2001 –

28 ianuarie 2002, 462.686.000 lei contravaloarea sumei datorate conform clauzei

prevăzute în contractul de închiriere cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că în urma divizării SC M. SA au rezultat mai multe societăți comerciale

printre care și reclamanta SC A.C. SA, iar în urma acestei divizări a încheiat

cu aceasta un protocol de predare-primire înregistrat la data de 16 ianuarie

2002 în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra spațiului comercial

în suprafață de 350 mp situat în Șos. Pantelimon.

Cu privire la acest spațiu comercial

între SC M. SA în calitate de locator și pârâta din prezenta cauză, în calitate

de locatar, a intervenit contractul de închiriere din 24 decembrie 1996.

Reclamanta a preluat acest contract

de închiriere prin contractul de cesiune de drepturi contractuale înregistrat la

16 ianuarie 2002, cesiune care și-a produs efectele începând cu data de 29

noiembrie 2001.

Contractul de închiriere menționat a

încetat la data de 24 decembrie 2001 prin ajungere la termen, deci la data de

29 noiembrie 2001, dată la care a fost preluat prin cesiune de către

reclamantă, contractul era încă în vigoare.

În aceste condiții, conform art. 9 lit.

c) din contract pârâta avea obligația să achite chiria lunară, astfel că pentru

perioada 29 noiembrie 2001 – 24 decembrie 2001 pârâta datorează reclamantei cu

titlu de chirie suma de 48.196.348 lei.

După data de 24 decembrie 2001

pârâta avea obligația să predea reclamantei spațiul închiriat, iar întrucât

aceasta nu s-a conformat prin sentința civilă nr. 4534 din 28 martie 2002

pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, s-a dispus evacuarea

pârâtei din spațiul comercial în litigiu.

În această situație reclamanta a

arătat că, în mod legal solicită pentru perioada 25 decembrie 2001 – 28

ianuarie 2002 contravaloarea folosinței spațiului în cuantum de 67.486.058 lei.

Reclamanta a mai solicitat și

obligarea pârâtei la plata sumei de 462.686.000 lei, reprezentând

contravaloarea clauzei penale din contract care prevede că, în cazul în care

locatarul refuză predarea spațiului, el se obligă să plătească proprietarului

pe toată durata soluționării litigiului, până la obținerea unei hotărâri

definitive și irevocabile, o chirie dublă față de cea convenită inițial.

Prin sentința comercială nr. 10634

din 13 septembrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 11202/2002 al Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, s-a respins acțiunea principală formulată

de reclamanta pârâtă SC A.C. SA în contradictoriu cu pârâta reclamantă SC Ș.I.C.I.

SRL, având ca obiect plata de către pârâtă a sumei de 67.486.058 lei,

reprezentând contravaloare folosință spațiu și a sumei de 462.686.000 lei

reprezentând penalități contractuale. Prin aceeași sentință s-a admis cererea

reconvențională și ca urmare, s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de cesiune de drepturi contractuale încheiat între SC M. SA și SC A.C. SA la 16

ianuarie 2002.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Tribunalul a reținut că în urma divizării SC M. SA au rezultat mai multe

societăți comerciale, printre care și SC A.C. SA și că prin protocolul de

predare primire a patrimoniului încheiat la data de 18 august 2001, respectiv

protocolul adițional din 16 ianuarie 1992, reclamanta a dobândit dreptul de

proprietate asupra unei suprafețe de 350 m.p. din spațiul comercial situat în

București, șos. Pantelimon. Prin contractul de cesiune de drepturi contractuale

încheiat între SC M. SA și SC A.C. SA la data de 16 ianuarie 2002, societatea

divizată s-a obligat să cesioneze către reclamantă toate drepturile și

obligațiile contractuale care decurg din contractul de închiriere din 12

decembrie 1996, cu termen de valabilitate până la 24 decembrie 2001.

Tribunalul a constatat că voința

reală a părților a fost aceea de a cesiona și de a primi drepturi contractuale

cu titlu oneros, iar în speță, contractul este lipsit de un element esențial al

vânzării prevăzut de art. 1295 C. civ. și anume prețul, lipsă ce se

sancționează cu nulitatea absolută a contractului de cesiune. Tribunalul a mai

apreciat că notificarea cesiunii nu și-a produs efectele întrucât la data

comunicării, 12 februarie 2002 contractul de închiriere încetase prin ajungere

la termen la data de 24 decembrie 2001 și în aceste condiții, pretențiile

reclamantei pârâte referitoare la plata contravalorii chiriei pentru perioada

29 noiembrie – 24 decembrie 2001 nu sunt justificate. S-a mai reținut de către

prima instanță faptul că în ceea ce privește contravaloarea lipsei de folosință

pentru perioada 25 decembrie 2001 – 28 ianuarie 2002, reclamanta pârâtă a

solicitat obligarea la plata unei sume de bani cu privire la întreg spațiul

închiriat în suprafață de 1852 m.p., deși, în urma divizării SC M. SA,

reclamanta a preluat în proprietate numai suprafața de 350 m.p. din spațiul

comercial.

Apelul declarat împotriva acestei

hotărâri de reclamanta SC A.P. SRL (fostă SC A.C. SA) a fost respins, ca nefondat,

de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr.

151 din 2 martie 2005.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de apel a reținut considerentele instanței de fond că din contractul

de cesiune de drepturi contractuale lipsește prețul ca element obligatoriu,

apreciind, în plus, că natura juridică a contractului de cesiune de drepturi

contractuale din 16 ianuarie 2002 ca fiind o „cesiune de contract, și că, în

speță nu s-a făcut dovada obținerii acordului de voință din partea intimatei SC

Ș.I.C.I. SRL, contractant cedat și că la data notificării din 12 februarie

2002, contractul de închiriere nu mai era în vigoare, încetând prin ajungere la

termen, 24 decembrie 2002.

Așa fiind, concluzionează instanța

de apel, contractul de cesiune încheiat la 16 ianuarie 2002 este „lovit de

nulitate absolută”, lipsindu-i elementele și condițiile necesare pentru

valabilitate, evocate mai sus, și că în mod corect prima instanță a admis

cererea reconvențională și a constatat nulitatea absolută a contractului din 16

ianuarie 2002.

De asemenea, reține instanța de

apel, că în mod just s-a respins acțiunea principală, ținând seama de faptul

că, pretențiile bănești ale apelantei reclamante au ca temei un contract lovit

de nulitate absolută.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs, în termen legal, motivat și timbrat, reclamanta SC A.P. SRL

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că:

- instanța de judecată a interpretat

greșit actele juridice deduse judecății, respectiv protocolul de

predare-primire din 18 august 2001, protocolul adițional din 16 ianuarie 2002

și contractul de cesiune din 16 ianuarie 2002;

- hotărârea pronunțată a fost dată

cu aplicarea greșită a legii;

- instanța nu s-a pronunțat asupra

unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv

sentința civilă nr. 4534 din 28 martie 2002 a Tribunalului București, secția comercială,

definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1123 din 2 octombrie 2002 a Curții

de Apel București, secția a V-a comercială și procesul verbal de evacuare din

26 februarie 2003 încheiat de executorul judecătoresc.

În consecință, în temeiul art. 304 pct.

8, 9 și 10 C. proc. civ., recurenta reclamantă solicită admiterea recursului,

casarea deciziei atacate iar pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost

formulată.

Recursul este întemeiat pentru

următoarele considerente.

Din examinarea actelor de la dosar

prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei

rezultă că ambele instanțe au interpretat în mod greșit actul juridic dedus

judecății, probele administrate și raporturile juridice dintre părți pronunțând

hotărâri netemeinice și nelegale.

Cu toate că ambele instanțe au

reținut corect situația de fapt în sensul că pretențiile reclamantei

referitoare la plata de către pârâtă a sumei de 578.368.406 lei reprezentând

chirie, contravaloare folosință spațiu comercial și penalități de întârziere,

sunt întemeiate pe „contractul de cesiune de drepturi comerciale” din 16

ianuarie 2002 prin care, în urma divizării SC M. SA au fost transmise

reclamantei drepturile și obligațiile rezultate din contractul de închiriere

din 24 decembrie 1996, încheiat între SC M. SA și SC Ș.I.C.I. SRL numai în ce

privește suprafața de 350 m.p. din București Șos. Pantelimon, în drept, au

interpretat în mod greșit cesiunea, în sensul dreptului civil, concluzionând

că, contractul, denumit de părți „cesiune de drepturi contractuale” ca fiind

nul absolut.

În realitate, instanțele de judecată

trebuia să aibă în vedere și să analizeze actul juridic dedus judecății în

sensul dreptului comercial, datorită faptului că pretențiile reclamantei sunt

urmarea dobândirii unor drepturi prin divizarea parțială a SC M. SA, având

astfel calitatea de succesoare cu titlu universal al acestei societăți, și că

în speță nu este o cesiune în sensul dreptului civil ci o predare în baza

divizării a suprafeței de 350 m.p. din contractul de închiriere din 24

noiembrie 1996, subrogându-se astfel recurenta în drepturile fostului locator.

Conform art. 233 alin. (2) din Legea

nr. 31/1990 „divizarea se face prin împărțirea întregului patrimoniu al unei

societăți comerciale care își încetează existența între două sau mai multe

societăți existente sau care ia astfel ființă”.

Hotărârea privind divizarea se ia de

adunarea generală extraordinară a acționarilor.

Actul adițional cuprinzând hotărârea

privind divizarea se depune la oficiul registrului comerțului pentru

înregistrare, după care se transmite, din oficiu, Monitorului Oficiul spre

publicare.

În cazul divizării totale,

societățile care dobândesc bunurile aflate în patrimoniul societății care își

încetează existența răspund față de creditori pentru obligațiile acestei

societăți proporțional cu valoarea bunurilor dobândite.

Atât instanța de fond cât și

instanța de apel au interpretat greșit raporturile juridice dintre părți,

respectiv a „contractului de cesiune de drepturi contractuale ca fiind o

cesiune de creanță cu titlu oneros realizată în condițiile art. 1391 – 1398 și

1402 – 1404 C. civ., deși în realitate era o cesiune care a intervenit ca efect

al divizării SC M. SA.

Prin protocolul de predare-primire

încheiat între SC M. SA și SC A.C. SA încheiat la 18 august 2001 întocmit în

baza bilanțului contabil recurenta a primit prin divizare 350 m.p. din spațiul

în litigiu și contractul de închiriere pentru care pretinde prin acțiunea

principală chiria până la finele anului 2001 când a expirat contractul și lipsa

de folosință a spațiului până l-a evacuat pe locatar în anul 2003.

Cererea principală s-a judecat

greșit pornind de la interpretarea eronată a raporturilor juridice dintre

părți.

Este greșită și analiza nulității

absolute a contractului de cesiune întrucât preluarea contractului de

închiriere de un alt locator, ca succesor de drepturi și obligații ca urmare a

divizării, nu afectează dreptul locatarului, cu atât mai mult cu cât nu se

neagă locațiunea (sentința civilă nr. 4534 din 28 martie 2002 a Tribunalului

București, secția comercială) care confirmă preluarea spațiului și deci a

drepturilor asupra acestuia.

Prin contractul de cesiune

recurenta-reclamantă a preluat de la SC M. SA toate drepturile și obligațiile

ce decurgeau din contractul de închiriere.

Ca urmare a divizării SC M. SA

recurenta-reclamantă a dobândit un drept de proprietate asupra unei suprafețe

de 350 m.p. din spațiul comercial situat în Șos. Pantelimon, conform

protocolului adițional de predare-primire.

Pe lângă încălcarea principiilor

interpretării contractelor, s-a adus o încălcare și a principiului prevăzut de art.

969 C. civ. potrivit căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante”.

Chiar dacă contractul de închiriere

a încetat prin ajungere la termen, la 24 decembrie 2001, era dreptul

locatorului care a preluat legal spațiul să-l notifice pe chiriaș să-i

elibereze spațiul, iar sentința civilă nr. 4534 din 28 martie 2002 a

Tribunalului București, secția comercială având ca obiect evacuarea pârâtei din

spațiul comercial în litigiu, consfințește acest lucru.

Cu toate că pretențiile reclamantei

se referă și se raportează la suprafața de 350 m.p., iar din probele

administrate în cauză, expertiza contabilă și recunoașterea pârâtei din

întâmpinare rezultă că reclamanta a preluat în baza procesului-verbal de

divizare a SC M. SA suprafața de 359 m.p. din totalul de 1141,65 m.p., astfel

că în urma acestei divizări deținători ai spațiului erau SC A.C. SRL pentru 359

m.p. și SC M. SA pentru restul suprafeței, instanța de fond a reținut ca obiect

al locațiunii suprafața de 1852 m.p. și că cesiunea este o „vânzare”, căreia,

lipsindu-i elementul esențial al vânzării prevăzută de art. 1295 C. civ., este

lovită de nulitatea absolută ignorând faptul generator al acestei cesiuni

divizarea unei societăți comerciale și reglementările legale din dreptul

comercial.

De asemenea, în speță, nu era

necesar, nici acordul chiriașului, contractant cedat, așa cum motivează

instanța de apel, întrucât, nici un text de lege privitor la divizarea

societăților comerciale nu obligă la obținerea acordului chiriașilor din

spațiile comerciale care vor face obiectul divizării.

Este evident faptul că în urma

divizării parțiale a SC M. SA prin semnarea protocolului de predare-primire din

18 august 2001 și a protocolului adițional recurenta-reclamantă a dobândit

dreptul de proprietate asupra spațiului comercial în suprafață de 350 m.p. și

implicit a devenit parte în contractul de închiriere începând cu data de 29

noiembrie 2001, conform convenției părților.

Întemeiată este și ultima critică a

deciziei atacate în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra unor dovezi

administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii respectiv procesul verbal

încheiat de executorul judecătoresc la 26 februarie 2003 în dosarul de

executare silită din care rezultă că abia la data de 26 februarie 2003 intimata

a pus la dispoziție reclamantei spațiul comercial în litigiu.

Fără a analiza aceste dovezi din

care rezultă fără echivoc că intimata a folosit, în mod abuziv până la data de

26 februarie 2003 spațiul comercial al recurentei-reclamante instanța a

apreciat, în mod eronat, că aceasta nu datorează nici o sumă.

Pentru cele ce preced, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 pct. 2 și 4 și art. 314 C. proc. civ. va admite recursul,

va casa decizia atacată și va desființa sentința comercială din 13 septembrie

2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială și va trimite cauza,

spre rejudecare la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, pentru a se

stabili corect natura juridică a raporturilor juridice dintre părți și a se

analiza cererea principală în raport de adevăratele relații juridice care s-au

stabilit în urma divizării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC A.P. SRL București.

Casează decizia nr. 151 din 2 martie

2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, desființează sentința

comercială nr. 10634 din 13 septembrie 2004 a Tribunalului București, secția a

VI-a comercială și trimite cauza, pentru rejudecare, la Tribunalul București, secția

a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 8 februarie 2006.