ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 531/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 11 iunie 2002, reclamanta SC A.C. SA a chemat în judecată pe pârâta SC Ș.I.C.I. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 578.368.406 lei din care: 48.196.348 lei reprezentând contravaloare chirie pentru perioada 29 noiembrie 2001 – 24 decembrie 2001, 67.486.058 lei reprezentând contravaloare folosință spațiu pentru perioada 25 decembrie 2001 – 28 ianuarie 2002, 462.686.000 lei contravaloarea sumei datorate conform clauzei prevăzute în contractul de închiriere cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în urma divizării SC M. SA au rezultat mai multe societăți comerciale printre care și reclamanta SC A.C.

SA, iar în urma acestei divizări a încheiat cu aceasta un protocol de predare-primire înregistrat la data de 16 ianuarie 2002 în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra spațiului comercial în suprafață de 350 mp situat în Șos. Pantelimon. Cu privire la acest spațiu comercial între SC M. SA în calitate de locator și pârâta din prezenta cauză, în calitate de locatar, a intervenit contractul de închiriere din 24 decembrie 1996. Reclamanta a preluat acest contract de închiriere prin contractul de cesiune de drepturi contractuale înregistrat la 16 ianuarie 2002, cesiune care și-a produs efectele începând cu data de 29 noiembrie 2001. Contractul de închiriere menționat a încetat la data de 24 decembrie 2001 prin ajungere la termen, deci la data de 29 noiembrie 2001, dată la care a fost preluat prin cesiune de către reclamantă, contractul era încă în vigoare.

În aceste condiții, conform art. 9 lit. c) din contract pârâta avea obligația să achite chiria lunară, astfel că pentru perioada 29 noiembrie 2001 – 24 decembrie 2001 pârâta datorează reclamantei cu titlu de chirie suma de 48.196.348 lei. După data de 24 decembrie 2001 pârâta avea obligația să predea reclamantei spațiul închiriat, iar întrucât aceasta nu s-a conformat prin sentința civilă nr. 4534 din 28 martie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, s-a dispus evacuarea pârâtei din spațiul comercial în litigiu. În această situație reclamanta a arătat că, în mod legal solicită pentru perioada 25 decembrie 2001 – 28 ianuarie 2002 contravaloarea folosinței spațiului în cuantum de 67.486.058 lei.

Reclamanta a mai solicitat și obligarea pârâtei la plata sumei de 462.686.000 lei, reprezentând contravaloarea clauzei penale din contract care prevede că, în cazul în care locatarul refuză predarea spațiului, el se obligă să plătească proprietarului pe toată durata soluționării litigiului, până la obținerea unei hotărâri definitive și irevocabile, o chirie dublă față de cea convenită inițial. Prin sentința comercială nr. 10634 din 13 septembrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 11202/2002 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a respins acțiunea principală formulată de reclamanta pârâtă SC A.C. SA în contradictoriu cu pârâta reclamantă SC Ș.I.C.I. SRL, având ca obiect plata de către pârâtă a sumei de 67.486.058 lei, reprezentând contravaloare folosință spațiu și a sumei de 462.686.000 lei reprezentând penalități contractuale.

Prin aceeași sentință s-a admis cererea reconvențională și ca urmare, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de drepturi contractuale încheiat între SC M. SA și SC A.C. SA la 16 ianuarie 2002. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că în urma divizării SC M. SA au rezultat mai multe societăți comerciale, printre care și SC A.C. SA și că prin protocolul de predare primire a patrimoniului încheiat la data de 18 august 2001, respectiv protocolul adițional din 16 ianuarie 1992, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 350 m.p. din spațiul comercial situat în București, șos. Pantelimon. Prin contractul de cesiune de drepturi contractuale încheiat între SC M. SA și SC A.C.

SA la data de 16 ianuarie 2002, societatea divizată s-a obligat să cesioneze către reclamantă toate drepturile și obligațiile contractuale care decurg din contractul de închiriere din 12 decembrie 1996, cu termen de valabilitate până la 24 decembrie 2001. Tribunalul a constatat că voința reală a părților a fost aceea de a cesiona și de a primi drepturi contractuale cu titlu oneros, iar în speță, contractul este lipsit de un element esențial al vânzării prevăzut de art. 1295 C. civ. și anume prețul, lipsă ce se sancționează cu nulitatea absolută a contractului de cesiune. Tribunalul a mai apreciat că notificarea cesiunii nu și-a produs efectele întrucât la data comunicării, 12 februarie 2002 contractul de închiriere încetase prin ajungere la termen la data de 24 decembrie 2001 și în aceste condiții, pretențiile reclamantei pârâte referitoare la plata contravalorii chiriei pentru perioada 29 noiembrie – 24 decembrie 2001 nu sunt justificate.

S-a mai reținut de către prima instanță faptul că în ceea ce privește contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 25 decembrie 2001 – 28 ianuarie 2002, reclamanta pârâtă a solicitat obligarea la plata unei sume de bani cu privire la întreg spațiul închiriat în suprafață de 1852 m.p., deși, în urma divizării SC M. SA, reclamanta a preluat în proprietate numai suprafața de 350 m.p. din spațiul comercial. Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de reclamanta SC A.P. SRL (fostă SC A.C.

SA) a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 151 din 2 martie 2005. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut considerentele instanței de fond că din contractul de cesiune de drepturi contractuale lipsește prețul ca element obligatoriu, apreciind, în plus, că natura juridică a contractului de cesiune de drepturi contractuale din 16 ianuarie 2002 ca fiind o „cesiune de contract, și că, în speță nu s-a făcut dovada obținerii acordului de voință din partea intimatei SC Ș.I.C.I.

SRL, contractant cedat și că la data notificării din 12 februarie 2002, contractul de închiriere nu mai era în vigoare, încetând prin ajungere la termen, 24 decembrie 2002. Așa fiind, concluzionează instanța de apel, contractul de cesiune încheiat la 16 ianuarie 2002 este „lovit de nulitate absolută”, lipsindu-i elementele și condițiile necesare pentru valabilitate, evocate mai sus, și că în mod corect prima instanță a admis cererea reconvențională și a constatat nulitatea absolută a contractului din 16 ianuarie 2002. De asemenea, reține instanța de apel, că în mod just s-a respins acțiunea principală, ținând seama de faptul că, pretențiile bănești ale apelantei reclamante au ca temei un contract lovit de nulitate absolută.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs, în termen legal, motivat și timbrat, reclamanta SC A.P. SRL criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că: - instanța de judecată a interpretat greșit actele juridice deduse judecății, respectiv protocolul de predare-primire din 18 august 2001, protocolul adițional din 16 ianuarie 2002 și contractul de cesiune din 16 ianuarie 2002; - hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii; - instanța nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv sentința civilă nr. 4534 din 28 martie 2002 a Tribunalului București, secția comercială, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1123 din 2 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială și procesul verbal de evacuare din 26 februarie 2003 încheiat de executorul judecătoresc.

În consecință, în temeiul art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., recurenta reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate iar pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente. Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei rezultă că ambele instanțe au interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății, probele administrate și raporturile juridice dintre părți pronunțând hotărâri netemeinice și nelegale.

Cu toate că ambele instanțe au reținut corect situația de fapt în sensul că pretențiile reclamantei referitoare la plata de către pârâtă a sumei de 578.368.406 lei reprezentând chirie, contravaloare folosință spațiu comercial și penalități de întârziere, sunt întemeiate pe „contractul de cesiune de drepturi comerciale” din 16 ianuarie 2002 prin care, în urma divizării SC M. SA au fost transmise reclamantei drepturile și obligațiile rezultate din contractul de închiriere din 24 decembrie 1996, încheiat între SC M. SA și SC Ș.I.C.I. SRL numai în ce privește suprafața de 350 m.p. din București Șos. Pantelimon, în drept, au interpretat în mod greșit cesiunea, în sensul dreptului civil, concluzionând că, contractul, denumit de părți „cesiune de drepturi contractuale” ca fiind nul absolut.

În realitate, instanțele de judecată trebuia să aibă în vedere și să analizeze actul juridic dedus judecății în sensul dreptului comercial, datorită faptului că pretențiile reclamantei sunt urmarea dobândirii unor drepturi prin divizarea parțială a SC M. SA, având astfel calitatea de succesoare cu titlu universal al acestei societăți, și că în speță nu este o cesiune în sensul dreptului civil ci o predare în baza divizării a suprafeței de 350 m.p. din contractul de închiriere din 24 noiembrie 1996, subrogându-se astfel recurenta în drepturile fostului locator. Conform art. 233 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 „divizarea se face prin împărțirea întregului patrimoniu al unei societăți comerciale care își încetează existența între două sau mai multe societăți existente sau care ia astfel ființă”.

Hotărârea privind divizarea se ia de adunarea generală extraordinară a acționarilor. Actul adițional cuprinzând hotărârea privind divizarea se depune la oficiul registrului comerțului pentru înregistrare, după care se transmite, din oficiu, Monitorului Oficiul spre publicare. În cazul divizării totale, societățile care dobândesc bunurile aflate în patrimoniul societății care își încetează existența răspund față de creditori pentru obligațiile acestei societăți proporțional cu valoarea bunurilor dobândite. Atât instanța de fond cât și instanța de apel au interpretat greșit raporturile juridice dintre părți, respectiv a „contractului de cesiune de drepturi contractuale ca fiind o cesiune de creanță cu titlu oneros realizată în condițiile art. 1391 – 1398 și 1402 – 1404 C. civ., deși în realitate era o cesiune care a intervenit ca efect al divizării SC M. SA.

Prin protocolul de predare-primire încheiat între SC M. SA și SC A.C. SA încheiat la 18 august 2001 întocmit în baza bilanțului contabil recurenta a primit prin divizare 350 m.p. din spațiul în litigiu și contractul de închiriere pentru care pretinde prin acțiunea principală chiria până la finele anului 2001 când a expirat contractul și lipsa de folosință a spațiului până l-a evacuat pe locatar în anul 2003. Cererea principală s-a judecat greșit pornind de la interpretarea eronată a raporturilor juridice dintre părți. Este greșită și analiza nulității absolute a contractului de cesiune întrucât preluarea contractului de închiriere de un alt locator, ca succesor de drepturi și obligații ca urmare a divizării, nu afectează dreptul locatarului, cu atât mai mult cu cât nu se neagă locațiunea (sentința civilă nr. 4534 din 28 martie 2002 a Tribunalului București, secția comercială) care confirmă preluarea spațiului și deci a drepturilor asupra acestuia.

Prin contractul de cesiune recurenta-reclamantă a preluat de la SC M. SA toate drepturile și obligațiile ce decurgeau din contractul de închiriere. Ca urmare a divizării SC M. SA recurenta-reclamantă a dobândit un drept de proprietate asupra unei suprafețe de 350 m.p. din spațiul comercial situat în Șos. Pantelimon, conform protocolului adițional de predare-primire. Pe lângă încălcarea principiilor interpretării contractelor, s-a adus o încălcare și a principiului prevăzut de art. 969 C. civ. potrivit căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”. Chiar dacă contractul de închiriere a încetat prin ajungere la termen, la 24 decembrie 2001, era dreptul locatorului care a preluat legal spațiul să-l notifice pe chiriaș să-i elibereze spațiul, iar sentința civilă nr. 4534 din 28 martie 2002 a Tribunalului București, secția comercială având ca obiect evacuarea pârâtei din spațiul comercial în litigiu, consfințește acest lucru.

Cu toate că pretențiile reclamantei se referă și se raportează la suprafața de 350 m.p., iar din probele administrate în cauză, expertiza contabilă și recunoașterea pârâtei din întâmpinare rezultă că reclamanta a preluat în baza procesului-verbal de divizare a SC M. SA suprafața de 359 m.p. din totalul de 1141,65 m.p., astfel că în urma acestei divizări deținători ai spațiului erau SC A.C. SRL pentru 359 m.p. și SC M. SA pentru restul suprafeței, instanța de fond a reținut ca obiect al locațiunii suprafața de 1852 m.p. și că cesiunea este o „vânzare”, căreia, lipsindu-i elementul esențial al vânzării prevăzută de art. 1295 C. civ., este lovită de nulitatea absolută ignorând faptul generator al acestei cesiuni divizarea unei societăți comerciale și reglementările legale din dreptul comercial.

De asemenea, în speță, nu era necesar, nici acordul chiriașului, contractant cedat, așa cum motivează instanța de apel, întrucât, nici un text de lege privitor la divizarea societăților comerciale nu obligă la obținerea acordului chiriașilor din spațiile comerciale care vor face obiectul divizării. Este evident faptul că în urma divizării parțiale a SC M. SA prin semnarea protocolului de predare-primire din 18 august 2001 și a protocolului adițional recurenta-reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra spațiului comercial în suprafață de 350 m.p. și implicit a devenit parte în contractul de închiriere începând cu data de 29 noiembrie 2001, conform convenției părților.

Întemeiată este și ultima critică a deciziei atacate în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii respectiv procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc la 26 februarie 2003 în dosarul de executare silită din care rezultă că abia la data de 26 februarie 2003 intimata a pus la dispoziție reclamantei spațiul comercial în litigiu. Fără a analiza aceste dovezi din care rezultă fără echivoc că intimata a folosit, în mod abuziv până la data de 26 februarie 2003 spațiul comercial al recurentei-reclamante instanța a apreciat, în mod eronat, că aceasta nu datorează nici o sumă. Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 pct. 2 și 4 și art. 314 C. proc.

civ. va admite recursul, va casa decizia atacată și va desființa sentința comercială din 13 septembrie 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială și va trimite cauza, spre rejudecare la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, pentru a se stabili corect natura juridică a raporturilor juridice dintre părți și a se analiza cererea principală în raport de adevăratele relații juridice care s-au stabilit în urma divizării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC A.P. SRL București. Casează decizia nr. 151 din 2 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, desființează sentința comercială nr. 10634 din 13 septembrie 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială și trimite cauza, pentru rejudecare, la Tribunalul București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 8 februarie 2006.