ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6512/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 618 din 27 aprilie 2007,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor și, drept consecință, a respins

cererea reclamantului față de acest pârât, a respins cererea reclamantului V.L.

având ca obiect anularea deciziei nr. 58 din 8 aprilie 2005 emisă de pârâta Regia

Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor București, ca neîntemeiată.

În ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive, s-a reținut că deținătorul imobilului, în accepțiunea

Legii nr. 10/2001, este pârâta Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor

București, inclusiv din perspectiva faptului concret că notificarea a fost soluționată

de această pârâtă.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut, în esență, că imobilul în litigiu, situat în Brașov, a trecut în patrimoniul

statului în temeiul Decretului nr. 303/1948, fiind apoi transmis în administrarea

Întreprinderii Cinematografice Regionale de stat Brașov.

S-a apreciat că din examinarea

înscrisurilor aflate dosarul cauzei nu a rezultat existența vreunui titlu de proprietate

al reclamantului asupra imobilului în litigiu. Registrul Analitic de Firme Sociale

atestă existența cinematografului „C.” ce făcea parte din societatea în nume colectiv

cu aceeași denumire, „C.”, în care erau acționari reclamantul și numitul C.G., fără

însă a rezulta din această situație că imobilul în litigiu a fost proprietatea reclamantului.

Declarația martorului audiat în cauză, conform căreia reclamantul l-a despăgubit

pe celălalt proprietar și, astfel, acesta ar fi devenit proprietar exclusiv al imobilului

nu se coroborează cu alte probe din dosar.

Prin decizia civilă

nr. 643 din 09 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Brașov, a

respins apelul reclamantului.

Potrivit art. 1169 din

C. civ., reclamantul avea obligația de a dovedi că este persoana îndreptățită în

accepțiunea legislației speciale, cu toate consecințele referitoare la soluționarea

favorabilă a cererii de retrocedare a imobilului în litigiu.

În ce privește excepția

lipsei calității procesual pasive a Consiliului Local Brașov s-a constatat că raportul

juridic născut în urma expedierii notificării de către reclamant s-a legat între

acesta și Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor București, fapt

dovedit chiar de conținutul deciziei nr. 58 din 8 aprilie 2005 emisă de pârâtă.

În prezent, imobilul solicitat

spre a fi retrocedat se află în administrarea Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării

Filmelor București, fapt dovedit de conținutul adresei din 9 octombrie 2009.

În raport de aceste constatări,

Consiliul Local Brașov nu este unitatea deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001,

motiv pentru care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea

ce îl privește.

Pe fondul raportului juridic

litigios, s-a constatat din cuprinsul cărții funciare depusă la dosar că imobilul

a fost dobândit la data de 3 septembrie 1929 de P.A. societate anonimă de asigurări

generale din Cluj. Din aceeași carte funciară a rezultat că, în baza procesului-verbal

din 6 mai 1952 și a deciziei Ministerului de Finanțe, s-a intabulat dreptul de proprietate

în favoarea Întreprinderii naționalizate de asigurare generală în lichidare cu sediul

în București. De asemenea, s-a constatat că din anul 1919 și până în 1947, imobilul

a fost închiriat la diferite firme și persoane.

Nu a rezultat din această

carte funciară că apelantul-reclamant ar fi fost proprietar al imobilului sau că

ar fi avut un vreun drept de locațiune asupra acestuia.

Concluzia instanțelor

fondului a fost în sensul că, în raport de conținutul cărții funciare, apelantul-reclamant

nu a făcut dovada calității de proprietar al imobilului în litigiu.

Împotriva deciziei instanței

de apel a formulat cerere de recurs la data de 8 ianuarie 2010, reclamantul V.L.,

prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

Hotărârea pronunțată a

fost dată cu cu încălcarea prevederilor art. 22.1 lit. d) din Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în sensul că declarația notarială, dosar

fond, atestă că cinematograful în litigiu a fost cumpărat de recurent de la „P.A.

societate anonimă de asigurare din Cluj”. La data cumpărării, în anul 1945, contractul

și plata prețului s-a făcut prin Banca Albina din Sibiu. În anul 1948, datorită

prigoanei comuniste, recurentul a fost alungat din țară și cinematograful a trecut

în proprietatea statului, prin aplicarea Decretului nr. 303/1948.

S-a susținut că datorită

condițiilor în care a fost nevoit să părăsească țara, în anul 1948, un grup de 5

necunoscuți l-au forțat să intre în biroul ziarului S. din Brașov și i s-a propus

să le vândă cinematograful; întrucât a refuzat, a fost bătut până a leșinat; a doua

zi a reușit să treacă granița în Austria, toate actele referitoare la proprietatea

cinematografului au rămas în Brașov, fiind probabil distruse de autoritățile comuniste.

A depus la dosar extrasul din registrul analitic de firme sociale care atestă că

în 1945, deținea împreună cu fostul său asociat, C.G., cinematograful. Acest înscris

se coroborează cu declarația martorului S.G., care a relatat instanței nu doar faptul

că l-a cunoscut ca fiind proprietarul cinematografului, ci și faptul că l-a despăgubit

pe asociatul său, rămânând astfel proprietar exclusiv al imobilului. A depus la

dosar, copia legitimației de proprietar din 28 noiembrie 1946, eliberată de Sindicatul

Cinematografiștilor din Romania, care atestă cu certitudine că avea calitatea de

membru activ al Sindicatului, ca proprietar al cinematografului C. din Brașov.

Potrivit prevederilor

art. 22.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

prin acte doveditoare se înțeleg și „orice act emanând de la o autoritate din perioada

respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea

persoanei respective..” iar potrivit aceluiași text, lit. h), prin acte doveditoare

se înțeleg și „declarații notariale date de persoana care se pretinde îndrepățită...”.

Apreciază că extrasul

din registrul analitic de firme sociale la care s-a referit anterior poate fi considerat

„act doveditor” în sensul art. 22.1 lit. d) din Normele metodologice invocate, el

fiind emis de o „autoritate” din perioada respectivă, respectiv Camera de Comerț

și Industrie, acest înscris fiind completat, sub aspect probator, cu declarația

sa, dosar fond, și declarația martorului S.G.

Instanța de apel nu a

analizat susținerile sale, rezumându-se să rețină că din extrasul de carte funciară

nu rezultă dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu. Or, extrasul

de carte funciară nu este singurul înscris aflat la dosar și nu are putere probatorie

absolută, așa cum lasă să se înțeleagă instanța.

Instanța a încălcat grav

dreptul său la apărare, soluționând cauza în baza unor înscrisuri ce nu i-au fost

comunicate și de al căror cuprins nu a avut cunoștință. Astfel, față de apărările

și excepțiile ridicate de Consiliul Local Brașov, în cuprinsul întâmpinării depuse

în apel, a solicitat prin cererea trimisă la dosar pentru termenul din 2 decembrie

2009, emiterea unei adrese către pârâtă pentru a depune la dosar dovada predării

cinematografului către acesta.

Instanța de apel a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Brașov referindu-se

la adresa din 9 octombrie 2009 emisă de pârâtă, adresa ce nu i-a fost comunicată

și de al cărei conținut nu a avut și nu are cunoștință.

Recursul este nefondat

pentru considerentele ce urmează:

Cu prioritate, față de

conținutul explicit al cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor

de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de

considerații preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:

În calea extraordinară

de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza

decât ipotezele prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., care concretizează aspecte

de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau

substanțial).

Scopul acestei căi de

atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs,

ceea ce înseamnă că orice susținere care relevă pretinse erori ale instanței de

apel în aprecierea probelor administrate în cauză, sub toate aspectele susținute

cu privire la valorizarea în probațiune a înscrisurilor administrate de părți, inclusiv

pe aspectele de fapt referitoare la proprietatea imobilului în litigiu, la pretinsa

ignorare a unor probe relevante pentru cauză, istoricul cauzei pendinte, evaluarea

probatoriului din perspectiva propriului interes patrimonial ocrotit, toate cu consecințe

directe în planul configurării/reconfigurării situației de fapt a dosarului pendinte,

excede analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare

au prezentat în mod corect întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând

considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță,

respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.

Noua formulare a textului

art. 304 din C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare

de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată

în primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizată prin configurarea

situației de fapt a dosarului pendinte și cu o rezolvare judiciară definitivă a

conflictului existent între părțile cu interese contrare.

O situație de nelegalitate,

în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă

a textului de lege încălcat sau aplicat greșit la situația de fapt pe deplin stabilită

în fața instanțelor anterioare.

Cu aceste precizări, Înalta

Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate formulate prin cererea de

recurs și care se referă, în primul rând, la interpretare și aplicarea in cauza

a dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv a prevederilor art. 22.1

lit. d) și h) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr conform prevederilor

23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prin acte

doveditoare se înțelege și d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății

de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării

abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu

ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă,

care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective;

pentru mediul rural, extras de pe registrul agricol), respectiv h) declarații notariale

date de persoana care se pretinde îndreptățită, pe propria răspundere, și care sunt

solicitate de unitatea deținătoare sau de entitatea învestită cu soluționarea notificării

în scopul fundamentării deciziei.

În cauza de față, pe aceste

temeiuri nu se poate ajunge în final la soluția de retrocedare a imobilului în litigiu,

reclamantului, întrucât, instanțele anterioare, singurele abilitate în stabilirea

deplină a situației de fapt a cauzei pendinte, nu au putut reține existența unor

înscrisuri (acte juridice) cu puterea doveditoare prescrisă anterior, chiar și în

contextul existenței unei declarații notariale a reclamantului cu privire la proprietatea

imobilului în litigiu, întrucât alte înscrisuri administrate în cauză, copia cărții

funciare depusă la dosar atestă că imobilul a fost dobândit la data de 3

septembrie 1929 de P.A. Societate anonimă de asigurări generale din Cluj, că în

baza procesului-verbal din 6 mai 1952 și a deciziei Ministerului de Finanțe, s-a

intabulat dreptul de proprietate în favoarea Întreprinderii naționalizate de asigurare

generală în lichidare cu sediul în București, respectiv faptul concret că în perioada

1919-1947, imobilul a fost închiriat la diferite firme și persoane, au condus în

mod neechivoc la concluzia că reclamantul nu a figurat niciodată ca proprietar al

imobilului în litigiu.

Critica referitoare la

încălcarea gravă a dreptul la apărare, instanța ar fi soluționat cauza în baza unor

înscrisuri ce nu i-au fost comunicate și de al căror cuprins nu a avut cunoștință,

nu poate fi reținută, întrucât, pe temeiul dispozițiilor art. 129 din C. proc.

civ., înainte de a se institui principiul rolului activ al judecătorului, părților

le-a fost instituită obligația de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului,

tocmai în vederea consolidării caracterului privat al procesului civil.

Împrejurarea că instanța

de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local

Brașov nu reprezintă un motiv în plus pentru a dovedi faptul necomunicării înscrisurilor

părții adverse, întrucât soluția pronunțată pe excepție s-a bazat pe raportul juridic

născut în urma expedierii notificării de către reclamant, Regiei Autonome a Distribuției

și Exploatării Filmelor București, în acest sens fiind relevant chiar conținutul

deciziei nr. 58 din 8 aprilie 2005 emisă de pârâtă.

Pentru toate aceste considerente

de fapt și de drept, redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte va respinge,

ca nefondat, recursul reclamantului V.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul V.L. împotriva deciziei nr. 643 din 9 decembrie 2009 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie

2010.