ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4078/2013

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă nr. 28F din 30 mai 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, în soluționarea conflictului negativ de competență ivit între

Tribunalul București, secția a V-a civilă și Judecătoria sectorului 1 București,

a stabilit competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată

de reclamanții P.G. și P.S.V. în contradictoriu cu pârâții Regia Autonomă a

Distribuției și Exploatării Filmelor „România Film” și M.Z., în favoarea

Tribunalului București.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că reclamanții au învestit prima instanță cu o

cerere prin care au solicitat anularea deciziei nr. 93 din 23 iunie 2008 emisă

în aplicarea normelor speciale ale Legii nr. 10/2001 de către pârâta Regia Autonomă

a Distribuției și Exploatării Filmelor „România Film”, că prin această decizie

s-a dispus nu numai în ceea ce privește calitatea de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii

pentru

pârâții F.C. și E.S. dar și în ceea ce privește anularea deciziei nr. 128 din

05 august 2005 emisă de Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor

„România Film”, decizie prin care, anterior deciziei contestate, s-a admis

cererea reclamanților din prezenta cauză, privind restituirea în natură a cotei

părți de 3/8 din imobilul „Cinematograf P.”, situat în orașul S., județul

Prahova, imobil care a făcut obiect al cererilor de restituire formulate atât

de reclamanți cât și de pârâții persoane fizice, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin urmare,

reclamanții nu au calitatea de terți în raport cu acest act contestat, câtă

vreme, prin intermediul deciziei contestate, dreptul pretins de reclamanți în

temeiul legii speciale de restituire, Legea nr. 10/2001, în parte, practic, a

fost apreciat ca nefondat, prin anularea dispoziției emise anterior de aceeași

pârâtă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001 și prin care acestora li se

recunoscuse calitatea de persoane îndreptățite la restituirea unei cote de 3/8

din imobilul situat în orașul S., județ Prahova, „Cinematograful P.”.

În plus, din analiza

cererii de chemare în judecată, rezultă că solicitarea concretă a reclamanților

este aceea de obligare a pârâtei să soluționeze într-o anumită modalitate

notificarea formulată de aceștia, prin păstrarea cotei stabilite în decizia nr.

128/2006.

Or, pretenția având

ca obiect stabilirea unui anumit mod de rezolvare al notificării de către

entitatea notificată, poate fi dedusă analizei instanței pe calea contestației

formulate de persoana care se pretinde îndreptățită împotriva acestei decizii,

ceea ce atrage competența specială de soluționare a tribunalului, conform art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul P.G., solicitând modificarea în tot a

hotărârii recurate, în sensul stabilirii competenței de soluționare a cererii

în favoarea Judecătoriei Sinaia.

În motivarea

recursului a susținut că este terț față de decizia ce face obiectul litigiului,

că nu a învestit instanța cu o contestație în condițiile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, care să atragă competența materială de primă instanță a

tribunalului, că a înțeles să atace decizia emisă de pârâtă printr-o acțiune în

anulare pe calea dreptului comun și că această împrejurare atrage competența

Judecătoriei Sinaia.

Analizând cu

prioritate recursul, în raport de dispozițiile art. 137 alin. (1) raportat la

art. 22 alin. (5) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta

este tardiv, pentru considerentele ce succed:

Norma legală mai sus

citată prevede că hotărârea pronunțată în conflict de competență este supusă

recursului în termen de 5 zile de la comunicare.

Potrivit dovezii de

comunicare aflată la dosarul Curții de Apel, sentința civilă nr. 28F din 30 mai 2013 a fost comunicată reclamantului P.G. la data de 18 iunie 2013, fiind primită de

persoana însărcinată cu primirea corespondenței.

Termenul de recurs,

de 5 zile, prevăzut de art. 22 alin. (5) teza a II-a C. proc. civ., se calculează

în condițiile art. 101 alin. (1) C. proc. civ., pe zile libere, neintrând în

socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul.

Calculând termenul în

condițiile legii, se constată că acestea se împlinea la 24 iunie 2013, zi

lucrătoare.

Or, reclamantul a

depus recursul la 25 iunie 2013, prin poștă, potrivit plicului aflat la dosar

recurs, așadar în afara termenului legal de 5 zile.

Pentru aceste considerente,

constatând că recursul a fost exercitat cu depășirea termenului prevăzut de lege,

Înalta Curte îl va respinge ca tardiv, ceea ce nu permite cercetarea motivelor de

recurs formulate de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca tardiv recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva sentinței civile nr.

28F

din 30 mai 2013 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 septembrie 2013.