ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 294/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 365 din 18 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor „R.F.”, împotriva sentinței civile nr. 211 din 18 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și a obligat-o pe apelantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8416 RON. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că imobilul în litigiu, preluat abuziv de către statul român, a fost proprietatea numitului D.M.B., conform actului de împărțeală din 1923, prin care moștenitorii defunctului D.M.B.

au convenit menținerea stării de indiviziune cu privire la imobilul din București, B-dul B., colț cu C.A.R. și conform procesului–verbal de carte funciară din 02 august 1946, prin care a fost înscris imobilul din B-dul T.I., format din teren de 1348 mp și clădire cu șapte etaje, pe numele a șapte moștenitori ai defunctului D.B. Prin autorizația din 1935 emisă de Primăria sectorului 1, au fost autorizați moștenitorii B. să ridice o construcție la adresa din T.I., sector 1, formată din subsol, parter și șase etaje. Prin actul de partaj și de predare legat autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din 23 martie 1939, de pe urma defunctului D.B. au rămas ca moștenitori soția acestuia, B.F.

și copiii săi, C.A.G. și D.D.B. Ca urmare a partajului, în lotul lui C.A.G. a fost trecută cota indiviză de 1/6 din imobilul S. din București, B-dul T.I., care era deținut în indiviziune cu fratele și surorile defunctului, respectiv A.B., A.B., M.B., S.B. și M.E. De pe urma defunctului B.A., au rămas ca moștenitori G.D.B. și P.A.B. (P.B.), iar de pe urma defunctului G.D.B. au rămas ca moștenitori reclamanții B.L.L.I.J. și B.G.M.M. De pe urma defunctei B.S. au rămas ca moștenitori M.D., B.P., B.G., conform certificatului de moștenitor din 08 iunie 1970 emis de Notariatul de Stat Local Câmpina. De pe urma defunctei B.A. a rămas ca moștenitoare unică numita M.J., iar de pe urma acesteia reclamantul R.I.M.A.

(certificatul de moștenitor suplimentar din 08 iulie 1997 emis de Biroul Notarial „M.”). De pe urma defunctei M.E. a rămas ca moștenitor numitul M.D., conform certificatului de moștenitor din anul 1963 eliberat de Notariatul de Stat al raionului Câmpina, la rândul lui moștenit de M.P. (certificatul de moștenitor din 16 mai 1979 eliberat de Notariatul de Stat Local al sectorului 1), care la rândul lui a fost moștenit de reclamanta F.S.I., conform certificatului de moștenitor din 02 iulie 1993 emis de Notariatul de Stat al sectorului 2 . De pe urma defunctului B.P.A., au rămas ca moștenitori reclamanții D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A., conform certificatului de moștenitor din 05 octombrie 2005 emis de Biroul Notarilor Publici Asociația „S.M.Ș.

și C.N.D.”. În esență, apelanta pârâta, prevalându-se de prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 5.1 din H.G. nr. 250/2007 a susținut excepția lipsei calității procesuale active a intimaților reclamanți B.N.A., H.Y.G.B.D., D.S.A.M., I.J.M.L.L. și G.M.M.B., motivat de împrejurarea că aceștia, au calitate de succesori ai defuncților G.D.B. și P.A.B., moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului, A.B. (decedat la 08 iulie 1940) și S.B.

(decedată la data de 27 martie 1949). Potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enunțate în anexa nr. 1, care face parte integrantă din lege, intenția legiuitorului fiind aceea de a exclude posibilitatea pretinderii unei duble reparații, pentru același fapt, de către cei care au încasat despăgubiri în temeiul unui acord internațional privind reglementarea problemelor financiare în suspensie. În referire la interpretarea acestei prevederi legale, Curtea a reținut că, așa cum s-a statuat în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție: „textul de lege enunțat exclude de la beneficiul măsurilor reparatorii pe care le reglementează doar persoanele care au primit despăgubiri în condițiile unui acord internațional.

Potrivit regulilor probațiunii (art. 1169 C. civ.), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă. Cum intimații-pârâți sunt cei care susțin că recurenții-reclamanți au încasat despăgubiri pentru imobilul în litigiu în baza Acordului româno-francez din anul 1959, acestora le revine sarcina probei pe aspectul în discuție, potrivit principiului și regulilor probațiunii mai sus-menționate. Doar simpla invocare a existenței acordului nu este suficientă pentru a se face dovada încasării unor despăgubiri de către reclamanți. În speță, pârâții nu au administrat probe din care să rezulte că pentru imobilul în discuție, reclamanții au fost beneficiari ai unor sume de bani reprezentând despăgubiri.

Reclamanții au depus la dosarul cauzei declarații pe proprie răspundere în conformitate cu care nu au primit niciun fel de despăgubiri potrivit acordurilor internaționale pentru niciun imobil naționalizat de statul român de la autorii lor. Aceste declarații răstoarnă prezumția prevăzută de art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Este real că o atare statuare a fost realizată în cadrul unui alt litigiu, însă Curtea nu poate face abstracție de împrejurarea că o atare dezlegare a problemei de drept, în litigiul care a făcut obiectul Dosarului nr. 7678/2/2012, nu poate fi ignorată în prezenta cauză, câtă vreme și în prezentul litigiu și în cel soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 1927 din 17 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - a fost analizată, din perspectiva art. 5 din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală activă a acelorași intimați reclamanți de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobile ce fac obiectul acestei legi.

Curtea a reținut, de asemenea, că tuturor intimaților reclamanți le-a fost recunoscută irevocabil calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și în cadrul litigiului soluționat irevocabil prin decizia nr. 5104 din 07 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Deși nu este întrunită condiția triplei identități, impusă de art. 1201 C. civ., nu se poate face abstracție în soluționarea prezentei cauze că imobilele în raport de care a fost analizată îndreptățirea reclamanților a căror lipsă a calității procesuale active s-a invocat în prezentul apel, fac obiectul Legii nr. 10/2001, iar analiza, intrată în putere de lucru judecat, din cadrul altor decizii, s-a realizat din perspectiva prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 și a efectelor produse în persoana acestor reclamanți de prevederile Acordului româno-francez din anul 1959. În acest context, Curtea a apreciat că aspectele litigioase dezlegate care vizează modul în care operează prezumția instituită prin art. 5 din Legea nr. 10/2001 și art. 5.1 din H.G.

nr. 250/2007, sunt pe deplin incidente și în ceea ce privește imobilul ce face obiect al prezentei cauze. Curtea a avut în vedere, totodată, că acordurile internaționale încheiate de Statul Român privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, la care face trimitere art. 5 din Legea nr. 10/2001 au drept consecință stingerea tuturor pretențiilor care ar putea decurge din actul de preluare al statului Român vizând imobilele aparținând resortisanților acelor state. Acesta este considerentul pentru care legiuitorul a înțeles să nu confere acestor persoane reparații în temeiul legii speciale. Curtea a reținut că și în prezenta cauză, intimații reclamanți B.N.A., I.J.M.L.L. și G.M.M.B.

au depus, în traducere legalizată, în copie certificată pentru conformitate, declarații pe propria răspundere din care rezultă că nu au primit niciun fel de despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea procedurilor în suspensie pentru nici un imobil naționalizat de statul român reținând, în același timp și că reclamanta D.S.A.M. a cesionat drepturile sale asupra proprietăților revendicate în România către reclamantul B.N.A. Curtea a reținut, totodată, că acești reclamanți, în calitate de succesori acceptanți ai succesiunilor autorilor lor, au preluat atât drepturile cât și obligațiile patrimoniale ale celor a căror succesiune au acceptat-o, astfel că, fiind emise în această calitate, nu se poate aprecia că, de plano, declarațiile astfel emise nu ar putea produce consecințele la care face referire art. 5.1 din H.G.

nr. 250/2007, astfel cum a fost interpretat de Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, deși reclamanților nu li se poate impune să facă dovada unui fapt negativ, Curtea retine că reclamanții intimați, prin înscrisurile aflate la dosar au probat că au făcut demersuri pentru obținerea de relații suplimentare de la Statul Francez, în legătura cu efectele Acordului româno-francez din anul 1959, însă nu au fost în măsură să le procure.

Nici în prezenta pricină, apelantul pârât nu a administrat probe din care să rezulte că reclamanții sau autorii acestora au primit despăgubiri în temeiul Acordului româno-francez din anul 1959, respectiv că ambii autori ai acestor reclamanți sau aceștia, îndeplineau condițiile pentru a putea beneficia de prevederile Acordului româno-francez din anul 1959, așa cum de altfel s-a dispus încă din faza procesuală a recursului, la termenul de judecată din data de 17 octombrie 2012. În aceste condiții, Curtea a apreciat că reclamanții B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., B.G.M.M., B.D.H.Y.G., L.L.I.J.M., justifică calitate procesuală activă în cauză. În consecință, în aplicarea art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul declarat de apelantul pârât ca nefondat.

2. Recursul 2.1. Motive Pârâta Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor „R.F.” a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici: Hotărârea este nelegală, în condițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., întrucât din completul de judecată care a judecat după casarea cu trimitere spre rejudecare a făcut parte un judecător care a pronunțat și decizia nr. 697 din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel București. Imobilul revendicat este un bun aflat în domeniul public al unității administrativ-teritoriale, fiind inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, conform Legii nr. 303/2008, astfel încât regimul său juridic face inadmisibilă restituirea. Greșit a reținut instanța că imobilul în cauză nu ar intra sub incidența acestei legi, câtă vreme este înscris în anexa 1 a O.G.

nr. 39/2005. Bunul imobil a intrat în domeniul public al sectorului 1 al Municipiului București. În condițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., hotărârea este nelegală deoarece reclamanții sunt cetățeni francezi, și, potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, pentru că au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, respectiv Acordul încheiat la data de 9 februarie 1959 între România și Republica Franceză, menționat în anexa 1 lit. d). Doar o parte din reclamanți au depus declarații, care sunt și incomplete. În cuprinsul motivelor de apel, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesual pasive, pe care nu a mai susținut-o, față de prevederile O.U.G.

nr. 47/2011. Prin prezentul recurs înțelege să susțină, din nou, excepția lipsei calității procesual pasive, în temeiul pct. 9.1 din Normele Legii nr. 10/2001, față de considerentele Deciziilor nr. 980/2012, nr. 981/2012 și nr. 19/2013 pronunțate de Curtea Constituțională, și față de art. 65 din O.G. nr. 39/2005, în sensul că dreptul de administrare al pârâtei asupra imobilului a încetat. Se impune respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulate de reclamanta F., în temeiul art. 4 din Legea nr. 10/2001, privind dreptul de acrescământ, pentru că tinde la modificarea cererii principale, în rejudecarea apelului. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente: Motivul de recurs relativ la nelegala compunere a completului de judecată este nefondat, iar nu inadmisibil, așa cum s-a invocat prin întâmpinarea depusă de către intimați, în considerarea prevederilor art. 34 C. proc.

civ. Înalta Curte nu a fost sesizată cu un recurs împotriva încheierii de respingere a cererii abținere, într-adevăr inadmisibil în raport cu dispozițiile art. 34 alin. (1) C. proc. civ., ci cu o critică prin care se deduce analizei încălcarea unei norme imperative, astfel cum este reglementată prin art. 24 C. proc. civ., incompatibilitatea vizată de acest text netrebuind să fie invocată printr-o cerere de abținere, care să fie soluționată în cadrul procedurii instituite prin art. 25-34 C. proc. civ. Așadar, critica în recurs, a nesocotirii unei norme imperative privitoare la compunerea completului de judecată cu un judecător incompatibil, este admisibilă. Pe fond, însă, critica nu este întemeiată.

Prin decizia civilă nr. 481 din 6 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul exercitat împotriva deciziei civile nr. 697/A din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare. Motivul pentru care s-a considerat că se impune casarea a vizat modul în care instanța de apel soluționase excepția lipsei calității procesuale active, prin raportare la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 5/2001.

După casarea cu trimitere spre rejudecare, judecătorul care a făcut parte din completul ce pronunțase decizia nr. 697/A din 20 septembrie 2011 a făcut cerere de abținere, respinsă prin încheierea din 21 octombrie 2013. Judecătorii care au analizat „abținerea”, au apreciat în mod corect, față de limitele rejudecării, respectiv față de considerentele pentru care fusese respinsă excepția lipsei de calitate procesuală activă, raportat la prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, faptul că judecătorul nu este incompatibil.

Aceasta deoarece, în decizia nr. 697A/2011 se reținuse că „indiferent de incidența art. 5 din legea specială în speță, este indiscutabilă calitatea procesuală a reclamanților înțeleasă ca o condiție pentru ca aceștia să fie părți în proces, aceștia fiind titularii dreptului de a acționa împotriva pârâtei, cu atât mai mult cu cât, nu trebuie uitat că acțiunea lor este justificată și de faptul că nu a existat o dispoziție de soluționare (de admitere sau de respingere) cu privire la cinematograful S. – cum corect a observat și prima instanță, în acord cu calificarea dată acțiunii de instanța supremă, ca instanță de casare.

Consecința celor reținute anterior este faptul că invocarea unui impediment la restituire decurgând din incidența art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi privită ca o excepție procesuală absolută prin care se pune în discuție una dintre condițiile cerute unei persoane pentru a fi parte în proces, respectiv legitimarea procesuală activă, acest aspect neputând constitui deci, ca atare, nici un motiv de apel de ordine publică. Prin urmare, chestiunea calității procesuale active, raportată la incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu fusese analizată pe fond, astfel încât să angajeze incompatibilitatea judecătorului în rejudecarea după casarea cu trimitere. Nu este întemeiată nici critica privitoare la natura măsurii reparatorii ce poate fi acordată în cauză.

Se opune, practic, la analizarea acestui aspect, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 481/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a stabilit că în cauză este incident art. 16 din Legea nr. 10/2001. Prin aceeași decizie s-a hotărât faptul că art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu împiedică restituirea în natură a imobilelor în care se desfășoară o activitate de interes public, ci condiționează doar restituirea de menținerea afectațiunii pe o perioadă de timp determinată. În fine, prin decizia sus-menționată s-a stabilit că nu este întemeiată nici critica vizând incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 213/1998, care are caracter de lege generală față de legile speciale de reparație.

Or, imobilelor care fac obiect de reglementare al legilor speciale li se aplică regimul juridic al acestor legi, și nu al unei legi generale. Prin motivele de recurs, pârâta Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor „R.F.” a arătat că înțelege să invoce excepția lipsei sale de calitate procesuală, asupra căreia ar fi renunțat în primul ciclu procesual, prin raportare la dispozițiile O.U.G. nr. 47/2001. Din verificarea deciziei nr. 481/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, se observă că problema calității procesuale pasive a Regiei Autonome a Distribuției și Exploatării Filmelor „R.F.” a fost analizată din perspectiva unor decizii ale Curții Constituționale care au declarat neconstituționale dispozițiile art. 1 alin. (1), (2) și (4) din O.U.G.

nr. 47/2011. Cum prin prezentul recurs se deduce analizei chestiunea calității procesuale a pârâtei prin invocarea acelorași temeiuri juridice, se va observa autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare. Critica vizând modul în care instanța de trimitere a analizat problema calității procesuale active, prin raportare la condițiile impuse prin art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu întrunește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, s-a reținut corect autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1927/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost analizată, din perspectiva art. 5 din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală activă a acelorași reclamanți de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În plus, reclamanții B.N.A., I.J.M.L.L. și G.M.M.B. au depus, în traducere legalizată, în copie certificată pentru conformitate, declarații pe propria răspundere din care rezultă că nu au primit niciun fel de despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea procedurilor în suspensie pentru nici un imobil naționalizat de statul român. Cum pârâta nu a făcut proba contrară, soluția pronunțată de instanța de apel este legală. Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor „R.F.” împotriva deciziei civile nr. 365 din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2015.