ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 294/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 294/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

1.

Hotărârea instanței de apel

Prin

decizia civilă nr. 365 din 18 septembrie

2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins

apelul

formulat de apelanta-pârâtă

Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor „R.F.”,

împotriva

sentinței civile nr. 211 din 18 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, și a obligat-o pe apelantă la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 8416 RON.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a

reținut, în esență, că imobilul în litigiu, preluat abuziv de către statul

român, a fost proprietatea numitului D.M.B., conform actului de împărțeală din

1923, prin care moștenitorii defunctului D.M.B. au convenit menținerea stării

de indiviziune cu privire la imobilul din București, B-dul B., colț cu C.A.R.

și conform procesului–verbal de carte funciară din 02 august 1946, prin care a

fost înscris imobilul din B-dul T.I., format din teren de 1348 mp și clădire cu

șapte etaje, pe numele a șapte moștenitori ai defunctului D.B. Prin autorizația

din 1935 emisă de Primăria sectorului 1, au fost autorizați moștenitorii B. să

ridice o construcție la adresa din T.I., sector 1, formată din subsol, parter

și șase etaje. Prin actul de partaj și de predare legat autentificat de

Tribunalul Ilfov, secția notariat din 23 martie 1939, de pe urma defunctului D.B.

au rămas ca moștenitori soția acestuia, B.F. și copiii săi, C.A.G. și D.D.B.

Ca urmare a partajului, în lotul lui C.A.G. a

fost trecută cota indiviză de 1/6 din imobilul S. din București, B-dul T.I.,

care era deținut în indiviziune cu fratele și surorile defunctului, respectiv A.B.,

A.B., M.B., S.B. și M.E.

De pe urma defunctului B.A., au rămas ca

moștenitori G.D.B. și P.A.B. (P.B.), iar de pe urma defunctului G.D.B. au rămas

ca moștenitori reclamanții B.L.L.I.J. și B.G.M.M.

De pe urma defunctei B.S. au rămas ca

moștenitori M.D., B.P., B.G., conform certificatului de moștenitor din 08 iunie

1970 emis de Notariatul de Stat Local Câmpina.

De pe urma defunctei B.A. a rămas ca

moștenitoare unică numita M.J., iar de pe urma acesteia reclamantul R.I.M.A.

(certificatul de moștenitor suplimentar din 08 iulie 1997 emis de Biroul

Notarial „M.”).

De pe urma defunctei M.E. a rămas ca

moștenitor numitul M.D., conform certificatului de moștenitor din anul 1963

eliberat de Notariatul de Stat al raionului Câmpina, la rândul lui moștenit de

M.P. (certificatul de moștenitor din 16 mai 1979 eliberat de Notariatul de Stat

Local al sectorului 1), care la rândul lui a fost moștenit de reclamanta F.S.I.,

conform certificatului de moștenitor din 02 iulie 1993 emis de Notariatul de

Stat al sectorului

2

.

De pe urma defunctului B.P.A., au rămas ca moștenitori

reclamanții D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A., conform certificatului de moștenitor

din 05 octombrie 2005 emis de Biroul Notarilor Publici Asociația „S.M.Ș. și C.N.D.”.

În esență, apelanta pârâta, prevalându-se de prevederile

art. 5 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 5.1 din H.G. nr. 250/2007 a susținut

excepția lipsei calității procesuale active a intimaților reclamanți

B.N.A., H.Y.G.B.D., D.S.A.M., I.J.M.L.L. și G.M.M.B., motivat de împrejurarea că

aceștia, au calitate de succesori ai defuncților G.D.B. și P.A.B., moștenitori

ai foștilor proprietari ai imobilului, A.B. (decedat la 08 iulie 1940) și S.B.

(decedată la data de 27 martie 1949).

Potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt

îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele

care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România

privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enunțate în anexa

nr. 1, care face parte integrantă din lege, intenția legiuitorului fiind aceea de

a exclude posibilitatea pretinderii unei duble reparații, pentru același fapt, de

către cei care au încasat despăgubiri în temeiul unui acord internațional privind

reglementarea problemelor financiare în suspensie.

În referire la interpretarea acestei prevederi

legale, Curtea a reținut că, așa cum s-a statuat în practica Înaltei Curți de Casație

și Justiție: „textul de lege enunțat exclude de la beneficiul măsurilor reparatorii

pe care le reglementează doar persoanele care au primit despăgubiri în condițiile

unui acord internațional.

Potrivit regulilor

probațiunii (art. 1169 C. civ.), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva,

iar nu celui care neagă. Cum intimații-pârâți sunt cei care susțin că recurenții-reclamanți

au încasat despăgubiri pentru imobilul în litigiu în baza Acordului româno-francez

din anul 1959, acestora le revine sarcina probei pe aspectul în discuție, potrivit

principiului și regulilor probațiunii mai sus-menționate. Doar simpla invocare a

existenței acordului nu este suficientă pentru a se face dovada încasării unor despăgubiri

de către reclamanți.

În speță, pârâții nu au

administrat probe din care să rezulte că pentru imobilul în discuție, reclamanții

au fost beneficiari ai unor sume de bani reprezentând despăgubiri. Reclamanții au

depus la dosarul cauzei declarații pe proprie răspundere în conformitate cu care

nu au primit niciun fel de despăgubiri potrivit acordurilor internaționale pentru

niciun imobil naționalizat de statul român de la autorii lor. Aceste declarații

răstoarnă prezumția prevăzută de art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Este real că o atare statuare a fost realizată

în cadrul unui alt litigiu, însă Curtea nu poate face abstracție de împrejurarea

că o atare dezlegare a problemei de drept, în litigiul care a făcut obiectul Dosarului

nr. 7678/2/2012, nu poate fi ignorată în prezenta cauză, câtă vreme și în prezentul

litigiu și în cel soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 1927 din

17 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - a fost analizată,

din perspectiva art. 5 din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală activă a acelorași

intimați reclamanți de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001, pentru imobile ce fac obiectul acestei legi.

Curtea a reținut, de asemenea, că tuturor intimaților

reclamanți le-a fost recunoscută irevocabil calitatea de persoane îndreptățite

la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și în cadrul litigiului soluționat

irevocabil prin decizia nr. 5104 din 07 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Deși nu este întrunită condiția triplei identități,

impusă de art. 1201 C. civ., nu se poate face abstracție în soluționarea

prezentei cauze că imobilele în raport de care a fost analizată îndreptățirea

reclamanților a căror lipsă a calității procesuale active s-a invocat

în prezentul apel, fac obiectul Legii nr. 10/2001, iar analiza, intrată în putere

de lucru judecat, din cadrul altor decizii, s-a realizat din perspectiva prevederilor

art. 5 din Legea nr. 10/2001 și a efectelor produse în persoana acestor reclamanți

de prevederile Acordului româno-francez din anul 1959.

În acest context, Curtea a apreciat că aspectele

litigioase dezlegate care vizează modul în care operează prezumția instituită

prin art. 5 din Legea nr. 10/2001 și art. 5.1 din H.G. nr. 250/2007, sunt pe deplin

incidente și în ceea ce privește imobilul ce face obiect al prezentei cauze.

Curtea a avut în vedere, totodată, că acordurile

internaționale încheiate de Statul Român privind reglementarea problemelor financiare

în suspensie, la care face trimitere art. 5 din Legea nr. 10/2001 au drept consecință

stingerea tuturor pretențiilor care ar putea decurge din actul de preluare

al statului Român vizând imobilele aparținând resortisanților acelor state.

Acesta este considerentul pentru care legiuitorul a înțeles să nu confere acestor

persoane reparații în temeiul legii speciale.

Curtea a reținut că și în prezenta cauză, intimații

reclamanți B.N.A., I.J.M.L.L. și G.M.M.B. au depus, în traducere legalizată,

în copie certificată pentru conformitate, declarații pe propria răspundere

din care rezultă că nu au primit niciun fel de despăgubiri potrivit acordurilor

internaționale încheiate de România privind reglementarea procedurilor în suspensie

pentru nici un imobil naționalizat de statul român reținând, în același

timp și că reclamanta D.S.A.M. a cesionat drepturile sale asupra proprietăților

revendicate în România către reclamantul B.N.A.

Curtea a reținut, totodată, că acești reclamanți,

în calitate de succesori acceptanți ai succesiunilor autorilor lor, au preluat

atât drepturile cât și obligațiile patrimoniale ale celor a căror succesiune au

acceptat-o, astfel că, fiind emise în această calitate, nu se poate aprecia că,

de plano, declarațiile astfel emise nu ar putea produce consecințele la

care face referire art. 5.1 din H.G. nr. 250/2007, astfel cum a fost interpretat

de Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, deși reclamanților nu

li se poate impune să facă dovada unui fapt negativ, Curtea retine că reclamanții

intimați, prin înscrisurile aflate la dosar au probat că au făcut demersuri pentru

obținerea de relații suplimentare de la Statul Francez, în legătura cu

efectele Acordului româno-francez din anul 1959, însă nu au fost în măsură să le

procure.

Nici în prezenta pricină, apelantul pârât nu a

administrat probe din care să rezulte că reclamanții sau autorii acestora au

primit despăgubiri în temeiul Acordului româno-francez din anul 1959, respectiv

că ambii autori ai acestor reclamanți sau aceștia, îndeplineau condițiile

pentru a putea beneficia de prevederile Acordului româno-francez din anul 1959,

așa cum de altfel s-a dispus încă din faza procesuală a recursului, la termenul

de judecată din data de 17 octombrie 2012.

În aceste condiții, Curtea a apreciat că reclamanții

B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., B.G.M.M., B.D.H.Y.G., L.L.I.J.M., justifică calitate procesuală

activă în cauză.

În consecință, în aplicarea art. 296 C. proc.

civ., Curtea a respins apelul declarat de apelantul pârât ca nefondat.

2.1. Motive

Pârâta Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării

Filmelor „R.F.” a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:

Hotărârea este nelegală, în condițiile art. 304

pct. 1 C. proc. civ., întrucât din completul de judecată care a judecat după casarea

cu trimitere spre rejudecare a făcut parte un judecător care a pronunțat și decizia

nr. 697 din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel București.

Imobilul revendicat este un bun aflat în domeniul

public al unității administrativ-teritoriale, fiind inalienabil, insesizabil și

imprescriptibil,

conform

Legii nr. 303/2008,

astfel

încât regimul său juridic face inadmisibilă restituirea.

Greșit a reținut instanța că imobilul în cauză

nu ar intra sub incidența acestei legi, câtă vreme este înscris în anexa 1 a O.G.

nr. 39/2005.

Bunul imobil a intrat în domeniul public al sectorului

1 al Municipiului București.

În condițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

hotărârea este nelegală deoarece reclamanții sunt cetățeni francezi, și, potrivit

art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, pentru

că au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România,

respectiv Acordul încheiat la data de 9 februarie 1959 între România și Republica

Franceză, menționat în anexa 1 lit. d).

Doar o parte din reclamanți au depus declarații,

care sunt și incomplete.

În cuprinsul motivelor de apel, pârâta a invocat

excepția lipsei calității procesual pasive, pe care nu a mai susținut-o, față de

prevederile O.U.G. nr. 47/2011.

Prin prezentul recurs înțelege să susțină, din

nou, excepția lipsei calității procesual pasive, în temeiul pct. 9.1 din Normele

Legii nr. 10/2001, față de considerentele Deciziilor nr. 980/2012, nr. 981/2012

și nr. 19/2013 pronunțate de Curtea Constituțională, și față de art. 65 din

O.G. nr. 39/2005, în sensul că dreptul de administrare al pârâtei asupra imobilului

a încetat.

Se impune respingerea, ca inadmisibilă, a cererii

formulate de reclamanta F., în temeiul art. 4 din Legea nr. 10/2001, privind dreptul

de acrescământ, pentru că tinde la modificarea cererii principale, în rejudecarea

apelului.

2.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat, pentru următoarele

considerente:

Motivul de recurs relativ la nelegala compunere

a completului de judecată este nefondat, iar nu inadmisibil, așa cum s-a invocat

prin întâmpinarea depusă de către intimați, în considerarea prevederilor art. 34

C. proc. civ.

Înalta Curte nu a fost sesizată cu un recurs împotriva

încheierii de respingere a cererii abținere, într-adevăr inadmisibil în raport cu

dispozițiile art. 34 alin. (1) C. proc. civ., ci cu o critică prin care se deduce

analizei încălcarea unei norme imperative, astfel cum este reglementată prin

art. 24 C. proc. civ., incompatibilitatea vizată de acest text netrebuind să fie

invocată printr-o cerere de abținere, care să fie soluționată în cadrul procedurii

instituite prin art. 25-34 C. proc. civ.

Așadar, critica în recurs, a nesocotirii unei

norme imperative privitoare la compunerea completului de judecată cu un judecător

incompatibil, este admisibilă.

Pe fond, însă, critica nu este întemeiată.

Prin decizia civilă nr. 481 din 6 februarie 2013,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul exercitat

împotriva deciziei civile nr. 697/A din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a

III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia și a trimis cauza

spre rejudecare.

Motivul pentru care s-a considerat că se impune

casarea a vizat modul în care instanța de apel soluționase excepția lipsei calității

procesuale active, prin raportare la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 5/2001.

După casarea cu trimitere spre rejudecare, judecătorul

care a făcut parte din completul ce pronunțase decizia

nr. 697/A din 20 septembrie

2011 a făcut cerere de abținere, respinsă prin încheierea din 21 octombrie 2013.

Judecătorii care au analizat „abținerea”, au apreciat

în mod corect, față de limitele rejudecării, respectiv față de considerentele pentru

care fusese respinsă excepția lipsei de calitate procesuală activă, raportat la

prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, faptul că judecătorul nu este incompatibil.

Aceasta deoarece, în decizia nr. 697A/2011 se

reținuse că „indiferent de incidența art. 5 din legea specială în speță, este indiscutabilă

calitatea procesuală a reclamanților înțeleasă ca o condiție pentru ca aceștia să

fie părți în proces, aceștia fiind titularii dreptului de a acționa împotriva pârâtei,

cu atât mai mult cu cât, nu trebuie uitat că acțiunea lor este justificată și de

faptul că nu a existat o dispoziție de soluționare (de admitere sau de respingere)

cu privire la cinematograful S. – cum corect a observat și prima instanță, în acord

cu calificarea dată acțiunii de instanța supremă, ca instanță de casare.

Consecința celor reținute anterior este faptul

că invocarea unui impediment la restituire decurgând din incidența art. 5 din Legea

nr. 10/2001 nu poate fi privită ca o excepție procesuală absolută prin care se pune

în discuție una dintre condițiile cerute unei persoane pentru a fi parte în proces,

respectiv legitimarea procesuală activă, acest aspect neputând constitui deci, ca

atare, nici un motiv de apel de ordine publică.

Prin urmare, chestiunea calității procesuale active,

raportată la incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu fusese analizată

pe fond, astfel încât să angajeze incompatibilitatea judecătorului în rejudecarea

după casarea cu trimitere.

Nu este întemeiată nici critica privitoare la

natura măsurii reparatorii ce poate fi acordată în cauză. Se opune, practic, la

analizarea acestui aspect, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 481/2013

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a stabilit

că în cauză este incident art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Prin aceeași decizie s-a hotărât faptul că

art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu împiedică restituirea în natură a imobilelor în

care se desfășoară o activitate de interes public, ci condiționează doar restituirea

de menținerea afectațiunii pe o perioadă de timp determinată.

În fine, prin decizia sus-menționată s-a stabilit

că nu este întemeiată nici critica vizând incidența în cauză a prevederilor Legii

nr. 213/1998, care are caracter de lege generală față de legile speciale de reparație.

Or, imobilelor care fac obiect de reglementare al legilor speciale li se aplică

regimul juridic al acestor legi, și nu al unei legi generale.

Prin motivele de recurs,

pârâta Regia Autonomă

a Distribuției și Exploatării Filmelor „R.F.” a arătat că înțelege să invoce excepția

lipsei sale de calitate procesuală, asupra căreia ar fi renunțat în primul ciclu

procesual, prin raportare la dispozițiile O.U.G. nr. 47/2001.

Din verificarea deciziei nr. 481/2013 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, se observă că problema calității

procesuale pasive a

Regiei

Autonome a Distribuției și Exploatării Filmelor „R.F.” a fost analizată din perspectiva

unor decizii ale Curții Constituționale care au declarat neconstituționale dispozițiile

art. 1 alin. (1), (2) și (4) din O.U.G. nr. 47/2011.

Cum prin prezentul recurs se deduce analizei chestiunea

calității procesuale a pârâtei prin invocarea acelorași temeiuri juridice, se va

observa autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare.

Critica vizând modul în care instanța de trimitere

a analizat problema calității procesuale active, prin raportare la condițiile impuse

prin art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu întrunește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel, s-a reținut corect autoritatea de lucru

judecat a deciziei nr. 1927/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin care a fost analizată, din perspectiva art. 5 din Legea nr. 10/2001, calitatea

procesuală activă a acelorași reclamanți de a beneficia de măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În plus, reclamanții

B.N.A., I.J.M.L.L. și

G.M.M.B. au depus, în traducere legalizată, în copie certificată pentru conformitate,

declarații pe propria răspundere din care rezultă că nu au primit niciun fel de

despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea

procedurilor în suspensie pentru nici un imobil naționalizat de statul român.

Cum pârâta nu a făcut proba contrară, soluția

pronunțată de instanța de apel este legală.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat,

cu consecința rămânerii irevocabile a deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta

Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor „R.F.” împotriva deciziei

civile nr. 365 din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie

2015.