ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 44/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 44/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 548/2007,

pronunțată în Dosarul nr. 952/103/2006 al Tribunalului Neamț a fost respinsă ca

inadmisibilă acțiunea în daune formulată de reclamantul C.N.V. împotriva

Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice București.

Tribunalul a reținut, în fapt,

următoarele:

Dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

prevăd că: „Orice persoană care a fost condamnată definitiv, are dreptul la

repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a

stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea

faptă nu există.

Are dreptul la repararea pagubei și

persoana care a fost arestată iar ulterior, pentru motivele arătate în

aliniatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost

achitată".

Prin decizia nr. 255 din 20 septembrie

2001 a C.S.J., s-a statuat că de dispozițiile art. 504 beneficiază și persoana

împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, a fost scoasă de

sub urmărire penală sau a fost achitată în temeiul oricăruia dintre cazurile de

achitare prevăzute de C. proc. pen..

Din dispozițiile legale enunțate

rezultă că nu orice persoană care a fost arestată beneficiază de repararea

pagubei ci doar aceia care ulterior, au fost achitați sau scoși de sub urmărire

penală pentru oricare din cazurile prevăzute de C. proc. pen..

Potrivit dispozițiilor art. 11 din C.

proc. pen. achitarea și scoaterea de sub urmărire penală se dispune în cazurile

prevăzute de art. 10 lit, a)-e).

Din cuprinsul ordonanței nr. 7/P/2002

din 20 ianuarie 2004 emisă de Parchetul Național Anticorupție, coroborată cu

mandatul de arestare preventivă din 1999 emis de Curtea Militară de Apel

București, Ordonanța din 9 iulie 2002 și biletul de liberare din 5 noiembrie 2002,

rezultă că reclamantul a fost cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 254 C. pen. și art. 248

1

C. pen. și arestarea

preventivă s-a dispus pentru această din urmă infracțiune.

Potrivit adresei nr. 188/P/2005 a

Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita - prin rezoluția nr. 188/P din 13

aprilie 2006 s-a dispus încetarea urmăririi penale pornită împotriva

reclamantului în baza art. 11 lit. c) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen.,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 248 C. pen..

Rezultă așadar, că întrucât arestarea

reclamantului s-a făcut pentru infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen. iar

soluția pronunțată în cauză nu a fost de scoatere de sub urmărire penală, ci de

încetarea urmării penale pentru motivul prevăzut de (art. 10 lit. g) C. proc.

pen.) care nu se circumscrie celor prevăzute de art. 10 lit. a)-e) C. pen.,

acțiunea apare ca inadmisibilă.

Chiar dacă prin Ordonanța nr. 7/P/2002

a Parchetului Național Anticorupție s-a dispus neînceperea urmăririi penale

față de reclamant pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 C. pen., cum pentru

această faptă nu a fost arestat, nu-i pot fi aplicabile dispozițiile art. 504,

aliniat 2 C. proc. pen..

Acțiunea reclamantului nu poate fi

admisă nici în temeiul dis. art. 998-999 C. civ., așa cum a solicitat, întrucât

aceste dispoziții nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului

pentru erorile judiciare.

Reglementarea legală ce stabilește în

ce constau erorile judiciare, pentru care poate fi angajată răspunderea

statului, este art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția

României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile

cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

În

aceste condiții nu se poate reține că dispozițiile art.

504 alin. (1) C. proc. pen. constituie o aplicare concretă a principiilor

consacrate de art. 998-999 C. civ. și că statul are o răspundere nelimitată și

necondițională, întrucât prevederile în temeiul căror poate fi obligat statul

să răspundă patrimonial, sunt cele sus-mentionate.

Pentru considerentele arătate,

acțiunea reclamantului a fost respinsă.

Împotriva hotărârii a promovat apel

reclamantul care a criticat nelegalitatea și netemeinicia acesteia invocând, în

esență, faptul că, în mod greșit i-a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă,

fără să se aibă în vedere faptul că, a fost privat de libertate, în mod abuziv,

în perioada 09 iulie 2002-05 noiembrie 2002, reținându-se că, arestarea s-a

făcut pentru infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen., iar soluția pronunțată

în cauză nu a fost scoaterea de sub urmărire penală, ci de încetare a urmăririi

penale, în temeiul art. 10 lit. g); cum acest motiv de încetare nu se

circumscrie celor prevăzute de art. 10 lit. a)-e), a arătat instanța de fond,

acțiunea este inadmisibilă cu atât mai mult cu cât neînceperea urmăririi penale

s-a pronunțat și pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 C. pen., infracțiune

pentru care nu a fost arestat.

A mai invocat apelantul, că, în fapt, greșit

s-a apreciat, faptul că dispozițiile art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temeiuri

pentru antrenarea răspunderii statului, reglementarea legală fiind numai cea prevăzută

de art. 504 C. proc. pen..

În

cauză, s-a ignorat, totodată jurisprudența națională în spețe

similare, precum și jurisprudența CEDO.

Intimata-pârâtă D.G.F.P. Neamț, în numele

și pentru Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant legal al Statului

Român, a solicitat respingerea ca nefondat a apelului întrucât potrivit adresei

din 2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita, prin rezoluția din 2006

s-a dispus încetarea urmăririi penale pentru motivul prevăzut de art. 10 lit.

g) C. proc. pen., care nu se circumscrie motivelor prevăzute de art. 10 lit. a)-e)

C. pen., context în care în mod corect acțiunea a fost respinsă.

A mai invocat intimata-pârâtă, faptul că,

deși prin Ordonanța nr. 7/2002 al P.N.A. s-a dispus neînceperea urmăririi penale

față de apelant pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 C. pen., pentru această

infracțiune nu a fost arestat pentru a putea solicita daune în condițiile art. 504

alin. (2) C. proc. pen..

A mai invocat intimata, că în mod corect

s-a reținut de către prima instanță faptul că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile

art. 998-999 C. civ..

Prin cererea depusă la dosar apelantul-reclamant

a învederat instanței că a formulat plângere împotriva rezoluției procurorului,

pronunțată în Dosarul nr. 188/P/2005 prin care a solicitat scoaterea de sub urmărire

penală în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât nu a săvârșit infracțiunile

pentru care a fost reținut, în loc de art. 10 lit. g), anexând apelului o serie

de înscrisuri prin care a înțeles să își ateste susținerile.

Urmare a adresei din 2002 a Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a celor învederate de apelant cu

privire la stadiul soluționării plângerilor formulate în mai multe cauze penale,

printre care și Dosarul nr. 188/P/2005, instanța la 28 ianuarie 2008, a dispus suspendarea

soluționării cauzei până la soluționarea plângerilor penale, suspendare dispusă

în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ..

Cauza a fost repusă pe rol la 31

martie 2008. Apelantul, prin apărător, la termenul din 21 aprilie 2008, a solicitat,

din nou, suspendarea soluționării pricinii, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc.

civ. având în vedere faptul că, plângerea formulată împotriva rezoluției pronunțate

în Dosarul 188/P/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita nu a fost soluționată,

cerere admisă, prin încheierea din acea dată.

Cauza a fost repusă pe rol la 14

decembrie 2009, la termenul din 18 ianuarie 2010, acordat la cererea intimatei pentru

lipsire de apărare, punându-se în discuție încuviințarea repunerii pe rol în funcție

de stadiul soluționării plângerii formulată de apelant împotriva rezoluției pronunțate

în Dosarul nr. 188/P/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita.

Întrucât

plângerea în cauză avea termen de soluționare

31 martie 2010, (conform adresei din 14 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă

Judecătoria Miercurea-Ciuc) și a susținerilor apelantului, care, prezent în instanță,

a reiterat cererea de suspendare a soluționării prezentului dosar, instanța, prin

încheierea de ședință din 18 ianuarie 2010, a respins repunerea pe rol a acestuia.

Urmare a verificărilor privind stadiul

soluționării Dosarului 188/P/2005 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita,

cauza a fost repusă pe rol și la solicitarea apelantului formulată în ședința din

26 martie 2012, care, a depus copie a deciziei penale nr. 168/R din 21

septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 4582/258/2009 de Tribunalul Harghita.

În

raport de data deciziei penale depusă la dosar, (21

septembrie 2010) și data de 18 ianuarie 2010 (când s-a respins cererea de repunere

pe rol), instanța, a invocat din oficiu excepția perimării căii de atac exercitate.

Prin apărător, apelantul, la termenul din

23 aprilie 2012, a solicitat respingerea ca nefondată a excepției, având în vedere

faptul că nu se poate reține culpa acestuia.

Prin decizia nr. 13 din 23 aprilie 2012,

Curtea de Apel Bacău, secția

I

civilă, a constatat perimat

apelul civil promovat de reclamantul C.N.V. împotriva sentinței civile nr. 548 din

14 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Neamț în Dosarul nr. 952/103/2006 (nr. format

vechi 3174/2006).

Curtea de Apel a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin.

(1) C. proc. civ. cererea de chemare în judecată, contestație, apel, recurs se perima

de drept dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește

în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.

Art. 250 alin. (1) C. proc. civ. menționează

faptul că este suspendat cursul perimării cât timp dăinuiește suspendarea judecării,

pronunțată de instanță în cazurile prevăzute de art. 244 C. proc. civ. și alte cazuri

stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților

în judecată.

Alin. (3) al art. 250 C. proc. civ. prevede

că perimarea, se suspendă, de asemenea, pe timpul cât partea este împiedicată de

a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voința sa.

Art. 244 alin. (2) C. proc. civ. menționează

că suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat

suspendarea a devenit irevocabilă.

În

speță, pricina a fost suspendată, în temeiul art. 244

pct. 1 C. proc. civ., la data de 21 aprilie 2008, repunerea pe rol fiind respinsă

prin încheierea din 18 ianuarie 2010, în contextul în care, plângerea formulată

împotriva rezoluției procurorului, pronunțată în Dosarul nr. 188/P/2005 al Parchetului

de pe lângă Tribunalul Harghita, avea termen la 10 martie 2010.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă

că prin sentința penală nr. 289 din 14 aprilie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 4582/258/2009

al Judecătoriei Miercurea-Ciuc, a fost admisă excepția tardivității plângerii formulate

de apelantul din prezenta speță împotriva rezoluției pronunțată în Dosarul nr. 188/P/2005

al Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita, plângerea fiind respinsă ca tardivă.

Recursul declarat de apelant împotriva

sentinței penale anterior menționate a fost respins prin decizia penală nr. 168/R

din 21 septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 4582/258/2009 al Tribunalului

Harghita, hotărârea devenind irevocabilă la data anterior menționată, respectiv

21 septembrie 2010.

Suspendarea facultativă a judecății, astfel

cum dispune expres art. 244 C. proc. civ. dăinuie până când hotărârea pronunțată

în cauza ce a determinat suspendarea a rămas irevocabilă.

Pe cale de consecință, o dată ce hotărârea

a rămas irevocabilă, suspendarea încetează, iar termenul de perimare își reia cursul

firesc; de aceea, spre a evita împlinirea termenului de prescripție, părțile sunt

obligate să stăruie în continuarea judecății, instanța, având posibilitatea, iar

nu obligația de a dispune repunerea pe rol a cauzei de îndată ce cunoaște că hotărârea

pronunțată în cauza ce a determinat suspendarea, a rămas irevocabilă.

Având în vedere faptul că, de la data de

18 ianuarie 2010 când s-a respins repunerea pe rol a cauzei, suspendate în temeiul

art. 244 pct. 1 C. proc. civ. respectiv, la 21 aprilie 2010, data rămânerii irevocabile

a deciziei penale nr. 168/R din 21 septembrie 2010 și data cererii de încuviințare

a repunerii pe rol, 26 martie 2012, a trecut mai mult de un an, în speță, nefiind

incidente dispozițiile art. 248 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la actele de

procedură îndeplinite din oficiu de către instanță, instanța, în temeiul art. 248,

art. 252 C. proc. civ., a apreciat excepția perimării apelului fondată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

a declarat recurs reclamantul C.N.V., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ..

În

dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a invocat ca instanța

a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 248 și art. 244

alin. (2) C. proc. civ..

A susținut reclamantul că nu se află în

culpă procesuală motivat de faptul că suspendarea judecății s-a dispus de către

instanță în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., iar instanța avea obligația de

a dispune repunerea pe rol a cauzei la data soluționării irevocabile a cauzei care

a determinat suspendarea judecății iar dispozițiile art. 244 alin. (2) C. proc.

civ., nu prevăd că repunerea pe rol se realizează la cererea părții, aceasta operând

de drept.

Recursul nu este fondat pentru următoarele

considerente:

Raportat la situația de fapt reținută de

către instanța de apel privind cursul judecății în apel, se constată că în cauză

s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 244 alin. (1)

pct. 1 și art. 248-253 C. proc. civ..

Suspendarea reprezintă un incident procedural

survenit în cursul judecății și are ca efect sistarea temporară a procedurii de

judecată ca urmare a apariției unor împrejurări voite de părți sau independente

de voința lor.

Prevederile art. 244 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ., reglementează un caz de suspendare facultativă a judecății, întrucât

permit instanței să aprecieze cu privire la necesitatea întreruperii vremelnice

a cursului judecății.

Odată luată măsura suspendării în baza

art. 244 C. proc. civ., nu se mai poate reveni asupra ei, întrucât dispozițiile

aliniatului ultim au caracter imperativ, impunând ca starea de suspendare să dureze

până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile în cealaltă pricină.

Repunerea pe rol a cauzei s-a dispus de

către instanță în vederea efectuării de verificări privind stadiul soluționării

cauzei care a determinat suspendarea, și urmare a constatării nesoluționării irevocabile

a acesteia s-a menținut în mod legal măsura suspendării.

Este neîntemeiată susținerea reclamantului

în sensul că, după suspendarea judecății în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ., instanța avea obligația să repună cauza pe rol din oficiu pentru a nu

opera perimarea.

Obligația de a solicita repunerea pe rol

a cauzei, după soluționarea irevocabilă a pricinii care a motivat suspendarea, revine

părții care trebuie să stăruie în continuarea judecății, instanța neavând obligația

de a repune pe rol cauza, dovada încetării cauzei care a determinat măsura suspendării

trebuind fi făcută de persoana interesată și care trebuie să manifeste diligente

pentru continuarea judecății.

Având în vedere atitudinea procesuală a

reclamantului, care după soluționarea irevocabilă a cauzei care a determinat suspendarea

judecății, nu a formulat cerere de repunere pe rol, în mod legal și fondat a reținut

instanța că în cauză a operat sancțiunea perimării.

Având în vedere aceste considerente, urmează

ca, în baza art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.N.V. împotriva deciziei nr. 13 din

23 aprilie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2013.