ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2599/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul C.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - prin A.N.V. București, anularea Ordinului vicepreședintelui A.N.A.F. nr. 7104 din 2 august 2011, prin care s-a dispus eliberarea sa din funcția publică avută, obligarea A.N.V. la încadrarea sa în funcția publică deținută anterior, cu plata drepturilor salariale cuvenite de la data desființării postului și până la reintegrarea efectivă. De asemenea, conform art. 14 din Legea nr. 554/2011 reclamantul a solicitat suspendarea executării ordinului contestat, considerând că sunt îndeplinite în cauză cele două condiții cumulative prevăzute de lege pentru admisibilitatea unei astfel de cereri.

Pârâta A.N.V., prin D.R.A.O.V. Iași a solicitat respingerea cererii de suspendare, arătând că niciuna din condițiile de admisibilitate a unei astfel de cereri nu a fost probată de reclamant. Prin sentința nr. 24 din 30 ianuarie 2012 Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 7104 din 2 august 2011, formulată de reclamantul C.I., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - A.N.V. București. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că actele premergătoare emiterii Ordinului A.N.A.F.

nr. 2407 din 4 iulie 2011 privind regulamentul pentru organizarea și desfășurarea examenului de testare profesională pentru funcționarii publici, respectiv personalul contractul din cadrul aparatului central al A.N.V., direcțiilor regionale pentru accize și operațiuni vamale, direcțiilor județene și a municipiului București pentru accize și operațiuni vamale și birourilor vamale, ale căror funcții au fost supuse reorganizării, respectiv anexele 11 și 12 la acest ordin, se circumscriu în realitate noțiunii de acte administrative individuale, întrucât produc efecte „numai asupra activității unui organ al administrației publice, situație în care nu mai era obligatorie publicarea lor în M.O.

- cum se susține de reclamant ca o cauză a cărei neîndeplinire ar fi dus la nulitatea actului, nulitate circumscrisă, la rândul ei, noțiunii de „îndoială serioasă”, asupra legalității asupra acestor acte administrative premergătoare emiterii ordinului în litigiu, în sensul art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ.

A mai reținut instanța de fond că cenzura asupra legalității procedurii de organizare și desfășurare a examenului ce a determinat emiterea de către pârâtă a Ordinului nr. 2407/2011 revine în competența instanței investite cu fondul acțiunii reclamantului, că reclamantul nu a demonstrat elemente de fapt/drept de natură a pune sub îndoială „serioasă” legalitatea actului, în sensul art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ și că, nefiind îndeplinită prima condiție cumulativă a cererii de suspendare a executării, apare inutilă pentru instanță verificarea cauzei pagubei iminente, consecința fiind aceea a respingerii cererii de suspendare formulată de reclamantul C.I., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.

- A.N.V. București, ca nefondată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că sentința atacată este nelegală, deoarece instanța de fond a respins cererea formulată considerând că nu este îndeplinită prima condiție cumulativă a cererii de suspendare a executării, în condițiile în care atât prin cererea introductivă, cât și prin concluziile depuse la dosarul cauzei, vizând cererea de suspendare a executării actului contestat, reclamantul a argumentat atât cu elemente de fapt, cât și de drept nelegalitatea actului contestat.

Recurentul-reclamant subliniază faptul că sunt îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv condiția cazului bine justificat și a pagubei iminente, arătând că un alt aspect de nelegalitate al actului administrativ a cărui suspendare a solicitat-o vizează faptul că în Ordinul nr. 7104 din 02 august 2011 nu este înscris termenul de preaviz expres prevăzut de dispozițiile art. 99 alin. 3 din Statutul funcționarilor publici, conform căruia în cazul eliberării din funcția publică, autoritatea sau instituția publică este obligată să acorde funcționarilor publici un preaviz de 30 de zile calendaristice.

Recurentul apreciază că motivarea dată de către instanța de fond cu privire la faptul că reclamantul nu a demonstrat elemente de fapt/drept de natură a pune la îndoială „serioasă” legalitatea actului, este nelegală, atâta timp cât cu privire la legalitatea actului, pentru a se putea suspenda executarea acestuia trebuie "să planeze o îndoială" de legalitate. Mai arată recurentul că Ordinele nr. 2406 din 04 iulie 2011 și 2407 din 04 iulie 2011 emise de președintele A.N.A.F. cuprind aprobarea structurii organizatorice a aparatului central al A.N.V. - astfel că ele sunt acte administrative cu caracter normativ, în privința cărora există obligativitatea publicării în M. Of. al României, partea I, așa cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 24/2000.

Se mai arată în motivele de recurs formulate că Ordinele președintelui A.N.A.F. care au aprobat structura organizatorică, nepublicate, au fost emise la data de 04 iulie 2011, iar concursul a fost organizat în perioada 18/29 iulie 2011, fără a respecta condițiile legale de publicitate a concursului, imperativ impuse de H.G. nr. 611/2008. Apreciază recurentul-reclamant că toate aceste aspecte de nelegalitate trebuiau să conducă instanța de fond la concluzia că asupra actelor administrative din prezenta cauză planează o îndoială asupra legalității acestora și, ca atare, prima condiție cumulativă cerută de lege este pe deplin dovedită, precum și faptul că prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei se face dovada faptului că este îndeplinită și cea de a doua condiție cerută de lege, respectiv cea a pagubei iminente.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”. Conform art. 15 alin. (1) din aceeași Lege, suspendarea executării actului administrativ poate fi solicitată de reclamant pentru motivele prevăzute la art. 14 și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea actului, astfel cum s-a procedat în cauza dedusă judecății.

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională. Îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ. Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului. După cum se constată, prima instanța soluționând cererea de suspendare a apreciat în mod corect că în cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la „cazul bine justificat” întrucât recurentul-reclamant nu a reușit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a actelor administrative a căror suspendare se solicită.

În jurisprudența sa constantă, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/ și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ. Recurentul-reclamant, după cum se constată, se rezumă doar la susțineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenței dreptului legitim vătămat și nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În consecință, în mod corect, prima instanță a statuat că nu a fost dovedită îndeplinirea condiției referitoare la cazul bine justificat care să conducă la suspendarea executării actelor administrative în cauză. Mai mult, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor referitoare la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, or, în condițiile în care în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit îndeplinirea unei condiții menționate, soluția pronunțată este temeinică și legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.I. împotriva sentinței nr. 24 din 30 ianuarie 2012 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2012.