ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4407/2011

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Soluțiile pronunțate de instanțele aflate în conflict Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, reclamanta T.C.M.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. pronunțarea unei hotărâri prin care pârâta să fie obligată să-i elibereze diploma de licență, a suplimentelor la diplomă precum și a diplomei de absolvire a liceului. Prin sentința civilă nr. 136 din data de 27 aprilie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, ridicată din oficiu și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Alba.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a apreciat că în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care reglementează, competența materială a instanțelor de contencios administrativ în funcție de două criterii: respectiv poziționarea autorității publice emitente în sistemul administrației publice și criteriul valoric, atunci când litigiul privește taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora, coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. d) și art. 3 alin. (1) C. proc. civ., competența curților de apel în materia contenciosului administrativ, pentru situația când litigiul nu privește impozite, taxe, etc., cum este cazul în speță, intervine doar în prezența actelor emise de autoritățile publice centrale.

Universitatea S.H., consideră curtea de apel, este o instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ conform art. 1 din Legea nr. 443/2002 și implicit este asimilată unei autorități publice, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) teza II-a din Legea nr. 554/2004. Referitor la clasificarea pe verticală a autorităților în centrale și locale s-a reținut că pârâta se circumscrie celei de-a doua categorii. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Alba, secția comercială și contencios administrativ, prin sentința nr. 1457 din 27 iunie 2011, a admis excepția necompetenței materiale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Totodată, a constatat existența unui conflict negativ de competență și a sesizat instanța competentă să soluționeze conflictul intervenit în soluționarea litigiului dedus judecății. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență că Universitatea S.H. a fost înființată prin Legea nr. 443/2002. Art. 1 din această lege reglementează că se înființează Universitatea S.H. din București ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ, fiind așadar asimilată unei autorități publice centrale.

Așa fiind, potrivit art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, s-a apreciat că, competența soluționării cauze aparține curții de apel, în speță Curtea de Apel Alba Iulia, ca instanță determinată teritorial de reclamantă, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care s-a adresat instanței de contencios de la domiciliul său. 2. Stabilirea instanței competente să soluționeze cauza de față În baza art. 20 alin. (1) pct. 2, art. 22 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluționarea prezentului conflict negativ de competență se face în favoarea Tribunalului Alba, în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare.

Așa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unei diplome de licență și a altor acte de studii reclamantei, care este absolventă a ciclului I, studii universitare de licență (sistem Bolognia), Facultatea de Psihologie din cadrul Universității S.H. În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. În cauza de față, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea S.H. din București este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative autonome sau unui organ central al administrației publice. Prin urmare, pârâta aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. În cauza de față, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezentul conflict negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ. Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ, față de împrejurarea că Universitatea S.H.

din București este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) din C. proc. civ. În altă ordine de idei, potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale. În speța de față, reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei. Față de cele ce preced, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe T.C.M.I. și Universitatea S.H. București în favoarea Tribunalului Alba. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2011.