ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 560/2012

Asupra recursului penal de față; Prin sentința penală nr. 258 din 8 iunie 2011, Tribunalul Giurgiu a respins cererea de schimbare a încadrării juridice date prin rechizitoriu faptelor comise de inculpatul N.D.D., din infracțiunea de tentativă la omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., combinat cu art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în infracțiunile de tentativă la omor și loviri sau alte violențe, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen. În baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., combinat cu art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul N.D.D.

la pedeapsa de 8 ani închisoare. Conform art. 65 alin. (2) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de un an închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 758 din 14 aprilie 2009 a Judecătoriei sectorului 4 București, definitivă prin neapelare și s-a dispus executarea ei alături de pedeapsa de 8 ani închisoare, inculpatul urmând să execute în final 9 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. Conform art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), teza a ll-a și lit. b) C. pen.

S-a menținut starea de arest a inculpatului, în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., iar în baza art. 88 C. pen., i s-a dedus prevenția de la 3 februarie 2011 la zi. Conform art. 118 lit. b) C. pen., s-a confiscat de la inculpat un cuțit cu lungimea de 34 cm și lungimea lamei de 21,5 cm, aflat la camera de corpuri delicte a Tribunalului Giurgiu. Conform art. 14 și art. 346 C. proc. pen., combinat cu art. 998 și urm. C. civ. și art. 313 din Legea nr. 95/2006 a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul clinic de urgență Dr. B.A. și s-a dispus obligarea inculpatului către aceasta la plata sumei de 6562 lei reprezentând contravaloarea serviciilor medicale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, pe baza probatoriilor administrate, următoarea situație de fapt: Inculpatul și partea vătămată C.S.A.

au trăit în concubinaj începând cu anul 2006, din această relație rezultând minora N.P.C., în vârstă de 4 ani. La sfârșitul lunii ianuarie 2011, cei doi concubini s-au despărțit, pe fondul unor neînțelegeri mai vechi, partea vătămată mutându-se împreună cu minora la mama sa, C.M., în comuna Vărăști, sat Obedeni, județul Giurgiu. În ziua de 1 februarie 2011 după o discuție violentă, la telefon, cu concubina sa, inculpatul a luat din locuință un cuțit cu o lungime de 34 cm, pe care l-a ascuns sub giacă și a mers la locuința mamei acesteia. În jurul orelor 10.30, inculpatul a ajuns acolo și, în camera în care se aflau concubina sa, fiica minoră și mama concubinei, Ie-a adresat cuvinte injurioase și amenințări că le omoară („.. vă omor, .. vă fac varză .."). C.M.

a încercat să-l liniștească, însă inculpatul a scos cuțitul din geacă și a înjunghiat-o în zona hemitoracelui stâng. El s-a îndreptat apoi spre concubina sa, C.S.A., care se urcase în pat și se apăra cu o pernă, încercând de două ori să o înjunghie în zona abdominală. Inculpatul a reușit, în aceste condiții, doar să o rănească în regiunea coapsei stângi. Deoarece C.M. a reușit să fugă în altă cameră, strigând după ajutor, inculpatul a venit după ea și a prins-o de păr, apoi, cu același cuțit, i-a mai aplicat o lovitură în zona latero-cervicală dreapta și în brațul drept. C.S.A. a reușit să iasă din casă, strigând după ajutor, iar inculpatul s-a speriat și a fugit, fiind văzut de martorii U.V., B.T.

și G.A. Victimele au fost transportate în scurt timp la Spitalul Clinic de urgență Dr. B.A., unde au fost internate și li s-a acordat tratament medical, fiind necesare intervenții chirurgicale de urgență. Inculpatul a recunoscut inițial săvârșirea infracțiunii, pentru ca în declarațiile ulterioare, inclusiv în fata instanței, să susțină că își amintește doar că a lovit-o cu cuțitul pe C.M., nu și pe concubina sa. De asemenea, în primele declarații a arătat că a luat cuțitul la el cu intenția de „a se răzbuna”, iar apoi că a dorit doar să le sperie pe cele două femei. Împotriva acestei sentințe a declarat apel motivat inculpatul, care a formulat următoarele critici: În mod greșit instanța de fond nu a făcut aplicarea prevederilor art. 320 1 C. proc.

pen., deși el a recunoscut faptele reținute în sarcina sa, fiind vorba despre tentativă, fapta nu se pedepsește cu detențiunea pe viață, astfel încât dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., sunt incidente; Instanța de fond ar fi trebuit să admită cererea de schimbare a încadrării juridice, nefiind vorba despre tentativa de omor asupra a două persoane, partea vătămată C.S. A. a declarat că inculpatul nu a intenționat să o omoare, iar rana produsă nu i-a pus viața în primejdie; - sunt incidente în cauză dispozițiile art. 74 lit. b) și c) C. pen., având în vedere stăruința depusă de inculpat pentru a înlătura rezultatul faptelor sale, el reluând conviețuirea cu C.S.A., în interesul copilului lor minor, care este grav bolnav.

Prin decizia penală nr. 280 din 23 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, a fost respins, ca nefundat, apelul inculpatului. Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel a reținut următoarele, în contextul criticilor formulate: În mod corect instanța de fond nu a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 320 C. proc. pen. Potrivit alin. (2) al textului, acesta devine aplicabil „doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței ..”. Or, în declarația dată în fata tribunalului la termenul de judecată de la 11 mai 2011, acesta a declarat că nu a intenționat să ucidă victimele, a luat cuțitul doar pentru a le speria, nu-și mai amintește nimic despre agresarea concubinei sale, nu Ie-a amenințat că le omoară din răzbunare.

El a negat parțial săvârșirea faptelor și mai ales intenția infracțională, a revenit asupra declarațiilor inițiale, despre care a declarat că „nu au fost obținute prin presiuni” asupra sa și în general a căutat să-și diminueze responsabilitatea. Nu a fost vorba despre o recunoaștere integrală, clară și necondiționată a faptelor, care s facă incidente prevederile art. 320 1 C. proc. pen. De altfel, inculpat, prin avocat, a solicitat instanței audierea celor două, victime ale agresiunii, astfel încât inaplicabilitatea art. 320 1 C. proc. pen., este evidentă. În ceea ce privește schimbarea încadrării juridice, această solicitare a fost în mod corect respinsă de către instanța de fond. Intenția apelantului inculpat, pe care a și încercat să o transpună în practică, de a le ucide pe cele două femei, rezultă cu claritate din ansamblului materialului probator.

În legătură cu victima C.S.A., concubina inculpatului, aceasta a arătat în mod constant pe parcursul urmăririi penale, că atitudinea inculpatului denotă intenția de a-i suprima viața. El a încercat, în două rânduri, să o înjunghie în abdomen, iar datorită faptului că victima s-a urcat pe pat și s-a apărat cu o pernă, a reușit să o rănească doar în zona coapsei. Faptul că ulterior victima, rămasă singură să aibă grijă de copilul bolnav pe care îl are cu inculpatul, și-a nuanțat susținerile, a fost apreciat în mod corect de către instanța de fond, care a reținut intenția certă a inculpatului de a le ucide pe ambele femei. În fine, dispozițiile art. 74 lit. b) și c) C. pen., nu sunt incidente în cauză.

Nu s-a dovedit vreo stăruință a inculpatului în înlăturarea rezultatelor infracțiunii, iar în privința atitudinii ulterioare comiterii faptei, este semnificativ că el a fugit și s-a ascuns două zile, fiind convins să se predea de către tatăl său. În ceea ce privește individualizarea pedepsei, Curtea de Apel a reținut că sancțiunea de 8 ani închisoare nu poate fi în nici un caz considerată ca prea severă, în raport de gravitatea faptelor, urmările produse și statutul de recidivist al inculpatului, condamnat anterior tot pentru o infracțiune de violență. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul N.D.D., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 14, 17 și 17 2 C. proc.

pen. S-a arătat astfel că în mod greșit s-a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., că faptele comise de inculpat au fost greșit încadrate în drept în dispozițiile art. 176 C. pen., în realitate fiind vorba despre o tentativă la omor și o infracțiune de loviri sau alte violente, ambele aflate în concurs real. De asemenea, s-a solicitat aplicarea art. 74 lit. b) și c) C. pen., invocând stăruința depusă de inculpat pentru a înlătura rezultatele faptelor sale, precum și împrejurarea că după comiterea acestora, s-a prezentat în fața organelor de anchetă, înțelegând să răspundă pentru faptele săvârșite. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de casare invocate, Curtea constată că recursul este nefondat.

În ce privește incidența cazului de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen., cu referire la încadrarea juridică a faptelor comise de inculpat, Curtea constată că din materialul probator administrat în cauză rezultă că la data de 1 februarie 2011, în aceleași împrejurări, inculpatul N.D.D. a agresat părțile vătămate C.S.A. (concubina sa) și C.M. (mama acesteia), aplicând acesteia din urmă o lovitură cu cuțitul în zona hemitoracelui drept (iar mai apoi în zona latero-cervicală dreapta și brațul drept), iar concubinei sale, lovituri în zona coapsei stângi, ce fuseseră însă deviate de victimă cu ajutorul unei perne. Din situația de fapt reținută de instanțele de fond și apel rezultă că inculpatul a acționat cu premeditare, înarmându-se în prealabil cu un cuțit, amenințându-le totodată pe ambele victime anterior agresării că „vă omor pe amândouă, vă fac varză”.

Pe de altă parte, pentru stabilirea intenției cu care inculpatul a acționat prezintă mai puțină importanță numărul de zile de îngrijiri medicale stabilit în actele medico-legale ori dacă s-a precizat sau nu împrejurarea că leziunile au pus în primejdie viața victimelor. Ținând seama de numărul și intensitatea loviturilor aplicate victimelor, de zonele vizate, de aptitudinea obiectului vulnerant de a produce leziuni cu caracter letal, rezultă că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale, urmărind producerea acestuia, ceea ce caracterizează intenția directă, ca formă de vinovăție pentru infracțiunea de omor. În consecință, corect s-a reținut în cauză că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de omor deosebit de grav în forma tentativei prevăzute de art. 174 și 176 lit. b) C. pen., astfel încât primul motiv de recurs formulat de inculpat este nefondat.

În ce privește incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., cu referire la neaplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., Curtea constată că aceste dispoziții de favoare nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață. Este adevărat că în sarcina inculpatului s-a reținut săvârșirea unei infracțiuni de omor deosebit de grav în forma tentativei, iar nu în formă consumată, însă această împrejurare este lipsită de relevanță, căci prin excluderea instituită prin art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., s-au avut în vedere anumite infracțiuni care, prin sancțiunea instituită în textul incriminator, relevă un grad de pericol social generic deosebit de ridicat.

În acest sens, dincolo de imperfecțiunea reglementării din alin. (7) al art. 320 1 C. proc. pen., este evident că excluderea are în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită; or, potrivit art. 141 C. pen., prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înțelege pedeapsa prevăzută de lege în textul care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. În consecință, chiar dacă inculpatul este cercetat pentru săvârșirea unei tentative la infracțiunea de omor deosebit de grav, aceasta nu reprezintă decât o formă a infracțiunii excluse de plano de la beneficiul art. 320 1 C. proc. pen., relevantă fiind doar sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea în formă consumată (detențiunea pe viață alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani).

În fine, în ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., Curtea constată că în cauză s-au dat efecte corespunzătoare tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., neexistând motive care să justifice o diminuare a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului. În acest sens, Curtea constată că faptele comise de inculpat prezintă un grad ridicat de pericol social, dedus din modalitatea în care acesta și-a conceput și realizat activitatea infracțională (acționând cu premeditare, urmărind și prevăzând posibilul rezultat letal al actelor sale), în condițiile în care inculpatul nu se află la primul conflict cu legea penală (fiind anterior condamnat tot pentru o infracțiune de violență, pentru care a beneficiat de clemență în ce privește executarea pedepsei).

Împrejurarea că după comiterea faptei inculpatul ar fi încercat o bună relaționare cu una dintre victime (concubina sa) nu este suficientă pentru a constata incidența circumstanței atenuante judiciare prevăzute de art. 74 lit. b) C. pen., după cum invocarea stării de sănătate a fiicei sale minore, rezultate din conviețuirea inculpatului cu victima este cel puțin imorală, în condițiile în care, prin fapta comisă, acesta a tins la suprimarea vieții mamei acestui copil. În ce privește atitudinea procesuală a inculpatului, chiar dacă aceasta a fost relativ sinceră (el recunoscând o parte din actele comise și necontestând în mod expres pe celelalte), Curtea constată că luarea în considerare a sincerității unui inculpat, ca și circumstanță atenuantă judiciară, rămâne la latitudinea instanței investite cu soluționară cauzei, care urmează a aprecia conduita procesuală a inculpatului în contextul celorlalte circumstanțe reale și personale.

Or, din această perspectivă, în raport de gradul de pericol social concret al faptelor comise și de persoana inculpatului (care se dovedește a fi una extrem de violentă), Curtea apreciază că nu se impune reținerea vreunei circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului, cu atât mai mult cu cât în speță sunt incidente și dispozițiile legale privind starea de recidivă, ceea ce ar lipsi de efecte obligatorii eventualele asemenea circumstanțe. De altfel, pedeapsa aplicată inculpatului pentru faptele comise, de 8 ani închisoare, este oricum orientată către minimul special, pedeapsa de executat, de 9 ani închisoare, fiind rezultatul revocării suspendării condiționate a executării pedepsei de care inculpatul a beneficiat anterior.

În consecință, recursul inculpatului este nefondat și va fi respins conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu deducerea prevenției la zi și obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) c. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de inculpatul N. D.D. împotriva deciziei penale nr. 280 din 23 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a ll-a penală. Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata reținerii și arestării preventive de la 3 februarie 2011 la 23 februarie 2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 23 februarie 2012. |