ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2988/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2988/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 224 din 21 aprilie

2011 a Tribunalului Iași, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a respins cererea

de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care inculpații au fost

trimiși în judecată, formulată de partea vătămată și civilă prin apărător, ca

neîntemeiată.

În baza art. 334 C.

proc. pen., s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor

pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, cerere formulată de

apărătorii acestora, ca neîntemeiată.

În baza art. 20 C.

pen. raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen., art.

76 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul I.N. la pedeapsa de 4 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor.

În baza art. 71 C.

pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 76 alin.

(3) C. pen. raportat la art. 65 alin. (2) C. pen. s-a înlăturat aplicarea

pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen.

În baza art. 86

1

C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului sub

supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 7 ani stabilit potrivit

art. 86

2

C. pen.

În baza art. 71 alin.

(5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei

aplicate inculpatului s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 86

3

C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul trebuie să se supună

următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probațiune

de pe lângă Tribunalul Iași la datele fixate și potrivit programului ce va fi

stabilit de acesta; să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu,

reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și

întoarcerea; să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; să

comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de

existență.

În baza art. 359 C.

proc. pen., i s-a atras atenția inculpatului că în cazul săvârșirii altei

infracțiuni, al neexecutării obligațiilor civile sau al încălcării măsurilor de

supraveghere se va dispune revocarea beneficiului suspendării sub supraveghere

a pedepsei și executarea acesteia în întregime.

În baza art. 350 C.

proc. pen., s-a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi

localitatea dispusă față de inculpat prin Încheierea de ședință din data de 17

februarie 2011 și în baza art. 88 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei cu

închisoarea aplicate perioada reținerii și arestării preventive, de la 7 mai

2010, ora 12:25, la 23 februarie 2011.

În baza art. 20 C.

pen. raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen., art.

76 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.V. la pedeapsa de 3 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor.

În baza art. 71 C.

pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 76 alin.

(3) C. pen. raportat la art. 65 alin. (2) C. pen., s-a înlăturat aplicarea

pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen.

În baza art. 86

1

C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului sub

supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 6 ani stabilit potrivit

art. 86

2

C. pen.

În baza art. 71 alin.

(5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei

aplicate inculpatului s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 86

3

C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul trebuie să se supună

următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probațiune

de pe lângă Tribunalul Iași la datele fixate și potrivit programului ce va fi

stabilit de acesta; să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu,

reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și

întoarcerea; să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; să

comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

În baza art. 359 C.

proc. pen., i s-a atras atenția inculpatului că în cazul săvârșirii altei

infracțiuni, al neexecutării obligațiilor civile sau al încălcării măsurilor de

supraveghere se va dispune revocarea beneficiului suspendării sub supraveghere

a pedepsei și executarea acesteia în întregime.

În baza art. 350 C.

proc. pen., s-a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi

localitatea dispusă față de inculpat prin Încheierea de ședință din data de 17

februarie 2011 și în baza art. 88 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei cu

închisoarea aplicate perioada reținerii și arestării preventive, de la 7 mai

2010, ora 12:35, la 23 februarie 2011.

În baza art. 14 și

art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 - 999 și art. 1003 C. civ., cu

referire la art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, au fost obligați

inculpații, în solidar, la plata către partea civilă Serviciul de Ambulanță

Județean Iași a sumei de 617 RON cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 14 și

art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 - 999 C. civ. și art. 1003, cu

referire la art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 au fost obligați

inculpații, în solidar, la plata către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență

"Prof. dr. N. Oblu" Iași a sumei de 8.145,46 RON cu titlu de despăgubiri

civile.

În baza art. 346 C.

proc. pen., raportat la art. 14 alin. (5) C. proc. pen., au fost obligați

inculpații, în solidar, la plata către partea civilă D.I., a sumei de 20.000

RON, cu titlu de despăgubiri civile - daune morale.

S-a respins cererea părții

civile de acordare a despăgubirilor civile cu titlu de daune materiale ca

nefondată.

În baza art. 118 lit.

b) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul B.V. a unui băț folosit la

comiterea infracțiunii, aflat în plicul nr. 5 la Camera de Corpuri Delicte a

Tribunalului Iași, precum și a unei furci cu patru coarne metalice și coadă din

lemn, aflată în plicul nr. 1.

În baza art. 169 C.

proc. pen., s-a dispus restituirea, după rămânerea definitivă a hotărârii,

către numitul P.I. a celor două obiecte din lemn aflate în plicurile nr. 3 și 4

la Camera de Corpuri Delicte a Tribunalului Iași.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

În fapt, atât

inculpații B.V. și I.N., cât și partea vătămată D.I. sunt ciobani, lucrând la

două stâne amplasate pe Izlazul N., teren aflat în domeniul public al Comunei

Sinești.

La data de 2 mai

2010, dimineața, partea vătămată a plecat de la stâna unde lucra, stână

aparținând martorului P.N., în satul Stornești, urmând a reveni pe seară când

ceilalți doi ciobani, martorii T.V. și B.P., aduceau oile la muls. În aceeași

zi, cei doi inculpați au fost cu oile de la stâna la care aceștia lucrau la

păscut, inculpatul I.N. revenind la stână la orele 13:00, iar inculpatul B.V.,

în jurul orelor 18:00. Pe la aceeași oră, 18:00, a revenit la stâna lui P.I. și

partea vătămată, deplasându-se cu căruța personală.

Ajuns la stână, între

partea vătămată și cei doi inculpați a izbucnit un conflict spontan, legat de

prezența inculpatului B.V. cu oile în apropierea stânei la care lucra partea

vătămată. Partea vătămată a reproșat inculpatului B.V. prezența sa mult prea

aproape de stâna lui P.I., reproș la care inculpatul a reacționat agresiv,

chemând la fața locului și pe celălalt inculpat, I.N., care s-a conformat și a

venit la fața locului înarmat cu o furcă cu patru coarne. În acest context,

inculpatul B.V. a lovit cu bățul din lemn de corn pe care-l folosea la oierit

pe partea vătămată peste piciorul drept și mâna dreaptă, iar inculpatul I.N. a

aplicat aceleiași părți vătămate patru lovituri cu furca în zona capului.

După agresarea sa de

către cei doi inculpați, partea vătămată s-a mai deplasat 40 - 50 m după care a

căzut la pământ, loc în care a fost găsită de martorii T.V. și B.P. în jurul

orelor 19:00. Cei doi martori, crezând că partea vătămată este sub influența

alcoolului, nu au acordat ajutor acestuia decât mult mai târziu, la solicitarea

martorului P.I., sosit și el la stână. În noaptea de 2/3 mai 2010 partea

vătămată s-a aflat în stare de inconștiență în stâna lui P.I., abia la data de

3 mai 2010 fiind transportat la Spitalul Clinic de Urgență "Prof. dr. N.

Oblu" Iași.

Situația de fapt

astfel cum a fost reținută de instanța de judecată a rezultat din coroborarea

probelor administrate pe parcursul urmăririi penale și în faza cercetării

judecătorești.

Astfel, audiată fiind

pe parcursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești partea

vătămată a susținut constant faptul că a fost lovită cu un băț de inculpatul

B.V. peste mână și picior și cu furca în cap de inculpatul I.N. Chiar dacă

declarațiile date de partea vătămată a prezentat unele neconcordanțe, la

aprecierea acestora ca veridice instanța a avut în vedere și sechelele cu care

partea vătămată a rămas în urma agresiunii comise de cei doi inculpați, sechele

evidențiate de înscrisurile medicale depuse la dosarul cauzei.

În plus, declarația

părții vătămate este susținută de mențiunile raportului de constatare

medico-legală întocmit în cauză, ca și de înscrisurile medicale depuse la

dosar, din care rezultă că partea vătămată a suferit leziuni multiple la

nivelul capului, leziuni care au fost prezente atât în partea stângă (HED acut,

fractură liniară), cât și în partea dreaptă a craniului (HED de 26 mm grosime

și întindere în plan axial de 69 mm cu un mic HSD anterior), contrar celor

susținute de apărătorii inculpaților.

De altfel, inculpații

au recunoscut că au lovit pe partea vătămată, susținând doar că au fost

folosite alte obiecte contondente și au fost vizate alte zone ale corpului,

precum și faptul că leziunile grave prezentate de partea vătămată ar fi fost

cauzate de alte persoane.

S-a constatat că

apărarea formulată de inculpați este neveridică, declarațiile lor nefiind

susținute de alte mijloace de probă.

Este puțin probabil

ca inculpații, aflați sub influența băuturilor alcoolice și într-o stare vădită

de surescitare, având în vedere declarațiile martorilor R.P., R.D.C. și V.G.,

odată antrenați într-un conflict cu partea vătămată să se mărginească la

lovirea ușoară a acesteia cu bețele, lovituri care nici măcar nu au fost

evidențiate de analizele medicale efectuate de partea vătămată. Pe de altă

parte, susținerile inculpaților privind persoanele necunoscute care ar fi

agresat pe partea vătămată nu au fost confirmate de ceilalți martori audiați,

singurul martor care a relatat despre acești presupuși agresori fiind R.I.,

însă doar în declarația dată în fața instanței de judecată. Această declarație

nu a fost reținută ca veridică de instanța de judecată, pe de o parte întrucât

contravine declarației date de același martor în cursul urmăririi penale

(declarație despre care a afirmat că este veridică, dacă se are în vedere și

conținutul Rezoluției nr. 3786/P/2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul

Iași), iar, pe de altă parte, întrucât nu se coroborează cu chiar declarațiile

celor doi inculpați în sprijinul cărora este evident dată.

Astfel, în timp ce

cei doi inculpați în declarațiile date au arătat că partea vătămată D.I. era

beată și că îi șicana venind la stâna lor, loc în care s-a prezentat de trei

ori, la ultima venire fiind călare pe cal, ocazie cu care a fost trimis să se

culce de martorul R.I., prezent la stâna la care lucrau inculpații, martorul a

susținut în declarația dată în fața instanței de judecată că i-a spus părții

vătămate să se ducă la stâna lui, dar acesta nu părea sub influența alcoolului.

În plus, în timp ce cei doi inculpați au recunoscut, în contextul anterior

arătat, că au lovit pe partea vătămată cu bețele, martorul a susținut că el nu

a văzut nimic, deși a asistat la întreaga discuție dintre inculpați și partea

vătămată. Prin urmare, instanța a apreciat mai aproape de adevăr declarația

dată de același martor în cursul urmăririi penale în care a arătat că a ajuns

la stâna inculpaților pe la orele 19:00 (deci după consumarea conflictului dintre

părți) și că atunci inculpații i-au povestit că partea vătămată este căzută la

pământ și că ar fi fost agresat de tineri necunoscuți care au venit călare din

satul Osoi.

În aceste condiții,

instanța nu a putut reține ca veridică apărarea inculpaților privind lovirea

părții vătămate de către alte persoane. Dimpotrivă, din coroborarea

declarațiilor martorilor audiați în cauză cu declarațiile părții vătămate și

chiar cu declarațiile inculpaților (sub aspect cronologic) rezultă dincolo de

orice dubiu că în zona celor două stâne la care lucrau părțile în intervalul

orar 18:00 - 19:00 se aflau doar cei doi inculpați și partea vătămată, în acest

interval de timp având loc agresarea acestuia din urmă, la orele 19:00, când

martorii T.V. și B.P. au sosit cu oile la stâna lui P.I., partea vătămată fiind

deja în comă. Ori, în acest interval de timp cei doi inculpați au recunoscut că

au avut un conflict cu partea vătămată, că au lovit pe aceasta cu obiecte

contondente, intensitatea loviturilor aplicate fiind evidențiată dincolo de

orice dubiu de actele medicale existente la dosarul cauzei.

În drept, fapta

inculpaților I.N. și B.V. care, la data de 2 mai 2010, au aplicat multiple

lovituri părții vătămate D.I. cu obiecte contondente, respectiv băț din corn și

furcă, afectându-i o parte vitală a corpului și cauzându-i leziuni de natură

a-i pune viața în primejdie, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la

art. 174 C. pen.

Instanța a respins

cererile de schimbare a încadrării juridice a faptei formulate de partea

vătămată și de inculpați pentru următoarele considerente:

Cererea de schimbare

a încadrării juridice formulată de partea vătămată, respectiv din infracțiunea

prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. în infracțiunea

prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen.,

are la bază Adresa nr. 5629 din 28 decembrie 2010 a Primăriei Comunei Sinești

în care se arată că Izlazul N., unde se află amplasate cele două stâne la care

lucrau părțile la data faptei ce face obiectul prezentei cauze face parte din

domeniul public al comunei.

Instanța nu a putut

reține însă aplicabilitatea agravantei prevăzute de art. 175 lit. i) C. pen.

raportat la art. 152 lit. a) C. pen. întrucât potrivit suplimentului de

declarație luat părții vătămate, agresiunea a fost exercitată de inculpați în

incinta stânei lui P.I., partea vătămată fiind găsită în afara acestui loc,

întrucât s-a deplasat pe propriile picioare aproximativ 40 m. Este adevărat că

izlazul este loc public, dar incinta stânei nu mai poate avea acest caracter

(chiar dacă terenul face parte din domeniul public), fiind vorba de un loc

îngrădit și păzit, unde accesul persoanelor străine este clar interzis, stânele

fiind de regulă amplasate pe astfel de terenuri cu acordul autorităților

publice locale, fără însă ca în incinta lor să poată intra orice persoană.

Nici schimbarea de

încadrare juridică solicitată de inculpați prin apărători nu a putut fi

reținută de instanța de judecată. Este adevărat că delimitarea dintre

infracțiunea de tentativă de omor și cea de vătămare corporală este o chestiune

ce ține de aprecierea instanței, însă această apreciere are la bază aspecte

obiective ce rezultă din mijloacele de probă administrate. În plus, practica

judiciară a stabilit criterii ce pot fi avute în vedere la aprecierea acestei

diferențe. Încă prin Decizia nr. 6 din 1974 a fostului Tribunal Suprem s-a

stabilit că "fapta de vătămare corporală gravă, prin care făptuitorul a

pus în primejdie viața unei persoane reprezentându-și însă că prin aceasta s-ar

putea produce și moartea - dacă a urmărit sau a acceptat acest rezultat, fără

ca moartea să se fi produs din cauze independente de voința sa - constituie

tentativă la infracțiunea de omor, încadrându-se în art. 20 combinat cu art.

174 C. pen. Dacă făptuitorul, punând în mod obiectiv viața persoanei vătămate

în primejdie, nu a avut reprezentarea morții victimei sau, chiar dacă și-a

reprezentat această posibilitate, nu a urmărit-o sau acceptat-o, fapta

constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 C.

pen.".

Or, în cauză,

inculpații au lovit pe partea vătămată într-o zonă vitală a corpului - cap - și

cu o intensitate deosebită având în vedere leziunile cauzate, leziuni

constatate prin actele medicale și raportul de constatare medico-legală atașate

la dosar, și, chiar dacă nu au urmărit acest rezultat au acceptat producerea

lui, fapta fiind comisă cu intenție indirectă (art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen.).

Chiar dacă, doar

inculpatul I.N. a aplicat lovituri victimei în zona capului, loviturile

aplicate de inculpatul B.V. peste picioare și brațe au avut caracterul unor

acte necesare și hotărâtoare în facilitatea agresionării victimei, partea

vătămată precizând în declarația dată în fața procurorului că, datorită

faptului că a fost agresată în același timp de inculpați, nu s-a putut apăra.

Coeziunea psihică

dintre cei doi autori este evidențiată și de faptul că, așa cum au recunoscut

înșiși inculpații, inculpatul I.N. a intervenit în conflictul izbucnit inițial

între partea vătămată și inculpatul B.V. la solicitarea acestuia din urmă; ori,

agresând o persoană neînarmată, în condițiile în care ambii inculpați erau

înarmați cu obiecte contondente, deci într-o conjunctură net superioară

acestora, este evident că cei doi au prevăzut posibilitatea producerii unui

rezultat letal asupra victimei, rezultat pe care nu l-au urmărit, dar i-au

acceptat posibilitatea de a se produce.

Reținând că în cauză

sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 345 alin. (2) C. proc. pen., în

sensul că fapta pentru care inculpații au fost trimiși în judecată există,

constituie infracțiune și a fost comisă de inculpați în modalitatea și cu

contribuția anterior descrise, instanța a dispus condamnarea acestora.

La individualizarea

pedepsei ce a fost aplicată inculpaților pentru infracțiunea comisă instanța a

avut în vedere dispozițiile art. 72 C. pen. privind dispozițiile părții

generale a Codului penal, limitele de pedeapsă prevăzute de textul de

incriminare, limite reduse ca urmare a reținerii formei tentate a infracțiunii,

gradul de pericol social al faptei săvârșite, relevat de modalitatea de

comitere - inculpatul I.N. a intervenit la solicitarea celuilalt inculpat, prin

înarmarea cu o furcă și lovirea repetată a victimei, beneficiind de faptul că

și celălalt inculpat a lovit victima cu un par (băț din lemn de corn) astfel

încât aceasta nu a putut opune rezistență, conflictul a avut loc pe fondul

consumului de alcool, consum inerent profesiei inculpaților (ciobani) - dar și

de persoana inculpaților I.N. și B.V., care nu sunt cunoscuți cu antecedente

penale.

Având în vedere lipsa

antecedentelor penale și conduita bună a inculpaților anterior comiterii

faptei, conduită relevată și de declarațiile martorilor P.I. și I.I. audiați în

circumstanțiere, instanța a reținut în favoarea inculpaților circumstanța

atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen.

Prin raportare la

datele ce caracterizează în ansamblu persoana inculpaților, astfel cum sunt ele

relevate de probele administrate în cauză (inculpatul I.N. are 28 de ani, 4

clase, necăsătorit și nu are antecedente penale, iar inculpatul B.V. are 63 de

ani, 4 clase și 7 copii, neavând antecedente penale), dar și la circumstanțele

comiterii infracțiunilor (conflictul s-a declanșat pe fondul consumului de

alcool și al rivalităților dintre stânele la care părțile lucrau), intensitatea

loviturilor aplicate victimei de fiecare dintre cei doi inculpați și de starea

de surescitare apărută pe fondul unei capacități scăzute de raționament și al

consumului de alcool, instanța a considerat că se impune coborârea pedepselor

sub minimul special prevăzut de textele de incriminare, dând efect

dispozițiilor art. 76 alin. (2) C. pen.

În aceste condiții

instanța a considerat că aplicarea unei pedepse de 4 ani închisoare pentru

inculpatul I.N. și 3 ani închisoare pentru inculpatul B.V. corespunde unei

juste individualizări a pedepsei.

Față de reținerea în

cauză a circumstanțelor de atenuare a pedepsei instanța a considerat că nu se

impune aplicarea pedepsei complementare inculpaților, dând efect astfel

prevederilor art. 76 alin. (3) C. pen.

În baza art. 71 C.

pen., s-a aplicat inculpaților pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În raport de

prevederile art. 71 alin. (2) C. pen., instanța a interzis inculpaților doar

drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.,

respectiv dreptul de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective

publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de

stat, reținând că natura faptei săvârșite și profilul psihic al inculpaților

relevat în cauză conduc la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea

drepturilor de natură electorală prevăzute de textul de lege menționat.

În ceea ce privește

pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen.,

instanța a avut în vedere Hotărârea Hirst contra Marii Britanii din 6 octombrie

2005, prin care instanța europeană a constatat încălcarea prevederilor art. 3

din Protocolul nr. 1 ca urmare a interzicerii în baza legii a dreptului de a

alege persoanei ce a fost condamnată la pedeapsa închisorii, apreciind că o

restrângere generală, automată și nediferențiată a unui drept fundamental

consacrat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului depășește marja de

apreciere acceptabilă oricât de largă ar fi, dar și Decizia nr. 74/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Față de aceste considerente, apreciind că în prezenta cauză, din probatoriul

administrat, nu rezultă o nedemnitate a inculpaților în ceea ce privește

dreptul de a alege, instanța nu a interzis exercițiul acestui drept de natură

electorală și, în consecință, nu a făcut aplicarea art. 71 alin. (2) raportat

la art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen. În ceea ce privește pedeapsa

accesorie prevăzută de art. 71 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c)

C. pen., instanța a constatat că inculpații nu s-au folosit de vreo funcție,

profesie sau activitate în vederea comiterii infracțiunii, motiv pentru care a

constatat că nu se impune aplicarea art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. Întrucât

fapta ce face obiectul cauzei nu are legătură cu modalitatea de exercitare a

drepturilor și obligațiilor părintești de către inculpatul B.V., copiii

acestuia fiind și majori, iar inculpatul I.N. nu este căsătorit și nu are copii

în întreținere, întrucât inculpații nu rezultă că ar fi desemnați, sau să

existe posibilitatea previzibilă ca aceștia să fie desemnați, tutore sau

curator al unei persoane, instanța nu a interzis inculpaților nici drepturile

prevăzute de art. 64 lit. d) și e) C. pen.

Având în vedere

datele ce caracterizează persoana inculpaților, astfel cum au fost anterior

evidențiate, și gravitatea redusă a faptei comise de aceștia, instanța a

considerat că simpla aplicare a pedepsei constituie un avertisment suficient

pentru aceștia și că, chiar fără executarea efectivă a pedepselor cu

închisoarea aplicate, aceștia nu vor mai comite alte infracțiuni. Instanța a

avut în vedere și faptul că cei doi inculpați au executat arest preventiv în

cauza de față o perioadă destul de lungă de timp, iar după liberarea din arest

s-au prezentat în fața instanței de judecată și, în libertate fiind, nu au reluat

comportamentul ilicit.

Având în vedere

vârsta inculpaților și faptul că sunt la primul conflict cu legea penală,

instanța a considerat că prin lăsarea acestora în libertate și impunerea

respectării măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86

3

C. pen. poate

fi atins scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen. Instanța a avut în vedere

și faptul că, prin lăsarea în libertate a celor doi inculpați, sub sancțiunea

prevăzută de art. 86

4

C. pen. și interesele părții vătămate și

civile pot fi realizate, acesta având nevoie de bani pentru efectuarea

intervenției chirurgicale recomandate de medici.

De aceea, instanța,

în baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenția inculpaților că în cazul

săvârșirii altei infracțiuni, al neexecutării obligațiilor civile sau al încălcării

măsurilor de supraveghere, se va dispune revocarea beneficiului suspendării sub

supraveghere a pedepsei și executarea acesteia în întregime.

În baza art. 350 C.

proc. pen., instanța a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi

localitatea dispusă față de inculpați prin Încheierea de ședință din data de 17

februarie 2011 și în baza art. 88 C. pen. a dedus din durata pedepsei cu

închisoarea aplicate perioada reținerii și arestării preventive.

La revocarea măsurii

preventive instanța a avut în vedere faptul că de la momentul liberării din

arest inculpații au avut o conduită corespunzătoare, instanța nefiind sesizată

de organul desemnat cu supravegherea referitor la comportamentul inculpaților,

care s-au prezentat în fața instanței de judecată la toate termenele

ulterioare. În plus, din datele cauzei rezultă că fapta ce face obiectul cauzei

de față reprezintă o întâmplare în desfășurarea vieții cotidiene a

inculpaților, aceștia nefiind cunoscuți cu antecedente penale sau cel puțin cu

comportamente antisociale de natură a crea convingerea instanței că s-ar impune

menținerea unui control judiciar special al organelor statului asupra

comportamentului acestora până la rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare, moment până la care beneficiază de prezumția de nevinovăție.

Cu privire la latura

civilă a cauzei instanța a constatat că partea vătămată D.I. a declarat inițial

că nu se constituie parte civilă în cauză pentru ca, cu ocazia audierii de

către instanța de fond să susțină o constituire de parte civilă cu suma de

50.000 RON reprezentând "contravaloarea suferințelor pe care le-a suportat

și pe care le suportă deoarece are probleme cu capul". Deși această din

urmă cerere a fost făcută de partea vătămată după citirea actului de sesizare a

instanței de judecată, iar apărătorul inculpatului I.N. a declarat că se opune

constituirii de parte civilă, instanța a apreciat că ar fi excesiv de formalist

a nu se lua în considerare această cerere a părții vătămate în condițiile în

care a fost făcută la același termen de judecată când a debutat cercetarea

judecătorească. Prin luarea în considerare a acestei cereri este asigurată

respectarea dispozițiilor art. 15 C. proc. pen., scopul textului fiind acela ca

la debutul cercetării judecătorești inculpatul să cunoască toate aspectele cu

privire la care să-și formuleze apărări. Or, constituirea de parte civilă a

avut loc la același termen cu audierea părților, ulterior acestei audieri

instanța dispunând desemnarea unui apărător din oficiu pentru partea vătămată întrucât

a apreciat că nu-și poate apăra singură interesele procesuale.

Ulterior, partea

vătămată și civilă și-a majorat pretențiile civile solicitând obligarea

inculpaților și la plata sumei de 4.500 RON cu titlu de daune materiale. Acest

prejudiciu material nu a fost însă dovedit de partea civilă în fața instanței

penale, acesta renunțând la audierea martorilor inițial încuviințați. Pe de

altă parte, din înscrisurile depuse de partea civilă la dosarul cauzei rezultă

că acestuia i s-a prescris tratament medicamentos însă, chiar dacă acesta a

depus la dosar copia unei chitanțe care atestă împrumutarea sumei de 4.000 RON,

nu a depus chitanțele care să ateste achiziția efectivă a acestor medicamente.

Ori, dovada necesității unui tratament nu presupune și faptul că acest

tratament a fost efectiv achiziționat de partea civilă, dovadă care poate fi

făcută doar cu chitanțele de plată a medicamentelor sau cel puțin cu rețetele

pe baza cărora au fost ridicate.

În aceste condiții

instanța a reținut că nu s-a făcut dovada prejudiciului material suferit de

partea vătămată și civilă. Faptul că acesta necesită o proteză este dovedit în

cauză cu adeverința de la fila 219, vol. I, dar acesta este un prejudiciu

viitor și incert, ce nu poate fi reparat pe calea acțiunii civile de față.

Evident după efectuarea intervenției recomandate, partea civilă se va putea

adresa instanței civile pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Referitor la

prejudiciul moral inițial invocat de către partea vătămată, instanța a reținut

că despăgubirile morale acordate pentru prejudicii izvorâte din fapte ilicite

trebuie să reprezinte întotdeauna o acoperire integrală și nu se stabilesc în

raport cu posibilitățile materiale ale inculpatului sau ale victimei. Esențială

este stabilirea concordanței dintre întinderea prejudiciului moral și cuantumul

despăgubirii, nefiind admisă nici o diferență în plus, și nici o diferență în

minus.

În cazul lezării

relațiilor sociale referitoare la inviolabilitatea vieții și integrității

corporale a persoanei pentru cuantificarea prejudiciului moral nu se poate

apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu

consecințele, pe oricare plan, suferite de părțile civile, trebuie să aprecieze

o anumită sumă globală, care să compenseze dezechilibrele morale, dificultățile

în adaptare, lipsa de stimuli sociali, astfel cum rezultă din actele medicale

depuse la dosarul cauzei.

Astfel, este de

reținut că această cuantificare nu este supusă unor criterii legale de

determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin

apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor

referitoare la consecințele negative suferite de partea civilă în plan psihic,

importanța valorilor lezate și măsura în care li s-a adus atingere, intensitatea

cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost

afectată situația familială și socială a părții civile. Totodată, în

cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției

aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului

moral efectiv produs părții civile.

În cauză, instanța a

fost în măsură să aplice aceste criterii, urmare a faptului că a fost produs

acel minim de argumente și indicii din care să rezulte măsura afectării

drepturilor nepatrimoniale prin acțiunile exercitate de către inculpați, de

natură a duce la evaluarea echitabilă a despăgubirilor ce ar urma să compenseze

prejudiciul moral.

Sunt evidente

consecințele negative suferite de partea civilă în plan psihic, determinate de

spitalizarea îndelungată, perpetuarea unor sechele care fac imposibilă

continuarea vieții cotidiene într-un mod similar cu perioada anterioară faptei

comise de inculpați, suferința cauzată de loviturile aplicate de inculpați și

afectarea profundă a moralului părții civile care se vede în imposibilitatea

fizică de a contribui la întreținerea familiei sale cum o făcea anterior.

Față de cele arătate

instanța a apreciat că suma de 20.000 RON acordată părții civile cu titlu de

daune morale este necesară și echitabilă pentru acoperirea prejudiciului moral

suferit.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul

Iași, inculpații B.V., I.N. și partea civilă D.I.

Prin Decizia penală

nr. 15 din 19 ianuarie 2012, Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze

cu minori, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Iași și inculpații B.V., I.N. împotriva Sentinței penale nr.

224 din 21 aprilie 2011 a Tribunalului Iași, pe care a menținut-o.

A admis apelul

formulat de partea civilă D.I. împotriva Sentinței penale nr. 224 din 21

aprilie 2011 a Tribunalului Iași, pe care a desființat-o în parte în latura

civilă.

Rejudecând, a majorat

de la 20.000 RON la 40.000 RON, despăgubirile civile - daune morale, la care au

fost obligați inculpații în solidar să le plătească părții civile D.I.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței apelate.

A obligat pe fiecare

inculpat-recurent să plătească statului câte 100 RON cheltuieli judiciare.

Cheltuielile

judiciare în apelul procurorului și a părții civile recurente au rămas în

sarcina statului.

Pentru a pronunța

această soluție, examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate de

procuror și părțile recurente, cât și sub toate aspectele de fapt și de drept,

conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel a constatat că

apelurile procurorului și ale inculpaților sunt nefondate, iar al părții civile

este fondat, din următoarele motive.

Relativ la motivele

de apel a procurorului, s-a reținut că, cu ocazia individualizării judiciare a

pedepselor aplicate inculpaților, prima instanța a dat semnificația cuvenită

tuturor criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., referitoare la

gradul de pericol social al faptelor comise, împrejurările în care au fost

săvârșite și limitele de pedeapsă prevăzute de textele incriminatoare.

Pedepsele de 4 ani

închisoare aplicate inculpatului I.N. și respectiv 3 ani de închisoare aplicată

inculpatului B.V. cu suspendarea sub supraveghere a acestora, corespund

gradului de pericol social al faptelor comise de inculpați și a datelor care

caracterizează persoana lor.

Art. 72 C. pen.

stipulează că la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de

dispozițiile părții generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în

partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana

făptuitorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea

penală.

Prima instanță a

argumentat când a fost chemată să individualizeze pedepsele celor doi inculpați

faptul că inculpatul I.N. are 28 de ani, 4 clase, necăsătorit și nu are

antecedente penale, iar inculpatul B.V. are 63 de ani, 4 clase și 7 copii,

neavând antecedente penale, evidențiind circumstanțele comiterii infracțiunilor

și anume conflictul s-a declanșat pe fondul consumului de alcool și al

rivalităților dintre stânele la care părțile lucrau, intensitatea loviturilor

aplicate victimei de fiecare dintre cei doi inculpați și de starea de

surescitare apărută pe fondul unei capacități scăzute de raționament și al

consumului de alcool.

Lipsa antecedentelor

penale și conduita bună a inculpaților până la comiterea infracțiunilor au fost

reținute de prima instanță ca și circumstanțe atenuante în favoarea

inculpaților conform art. 74 lit. a) C. pen. cu consecința coborârii pedepselor

sub minimul special prevăzut de textele de incriminare, dând efect

dispozițiilor art. 76 alin. (2) C. pen.

Curtea, ca instanță

de apel, a constatat, așadar, că individualizarea pedepselor aplicate

inculpaților a fost realizată în mod judicios atât ca întindere, cât și ca mod

de executare, așa încât criticile formulate de procuror au fost apreciate

neîntemeiate.

Argumentele mai sus

arătate cu privire la individualizarea pedepselor aplicate celor doi inculpați

răspund și criticilor formulate de partea civilă D. cu privire la greșita

individualizare a pedepselor aplicate inculpaților atât ca întindere, cât și ca

mod de executare.

Prin urmare, critica

acestei părți civile privind individualizarea pedepselor a fost înlăturată ca

neîntemeiată.

Referitor la motivul

de apel al inculpatului I.N., cu privire la schimbarea de încadrare juridică

din infracțiunea reținută prin rechizitoriu de tentativă la infracțiunea de

omor în infracțiunea de vătămare corporală gravă, Curtea a constatat că acesta

este total nefondat.

Inculpații au lovit

pe partea vătămată într-o zonă vitală a corpului - cap - și cu o intensitate

deosebită, având în vedere leziunile cauzate, leziuni constatate prin actele

medicale și raportul de constatare medico-legală aflate la dosar și, chiar dacă

nu au urmărit acest rezultat au acceptat producerea lui, fapta fiind comisă cu

intenție indirectă conform art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen.

Mai mult decât atât,

inculpatul I.N. a aplicat lovituri victimei în zona capului, iar loviturile

aplicate de inculpatul B.V. peste picioare și brațe au avut caracterul unor

acte necesare și hotărâtoare în facilitatea agresionării victimei, partea

vătămată precizând în declarația dată în fața procurorului că datorită faptului

că a fost agresată în același timp de inculpați nu s-a putut apăra.

Cu privire la

motivele de apel invocate de cei doi inculpați privind nevinovăția și la

solicitarea lor de achitare pe motiv că nu sunt probe care să dovedească că ei

ar fi autorii infracțiunii și aceste critici au fost înlăturate.

Chiar dacă inculpații

susțin că instanța de fond a dat pondere declarației părții vătămate, s-a

observat că declarația părții vătămate se coroborează perfect cu mențiunile

raportului de constatare medico-legală întocmit în cauză și cu înscrisurile

medicale depuse la dosar, din care rezultă că partea vătămată a suferit leziuni

multiple la nivelul capului, leziuni care au fost prezente atât în partea

stângă, cât și în partea dreaptă a craniului.

Inculpații au

recunoscut, de altfel, că au lovit pe partea vătămată, apărându-se doar că au

folosit alte obiecte contondente și că au lovit alte zone ale corpului, precum

și faptul că leziunile grave prezentate de partea vătămată ar fi fost cauzate

de alte persoane.

În mod just a fost

înlăturată această apărare de prima instanță, Curtea constatând că declarațiile

lor nu au fost susținute de alte mijloace de probă. De altfel, s-a reținut că

instanța fondului a și motivat de ce a înlăturat depoziția martorului și

argumentat logic cum a fost reținută situația de fapt amintită mai sus.

Pe baza aceluiași

probatoriu reținut de prima instanță, Curtea a constatat că cei doi inculpați,

la data de 2 mai 2010, au aplicat multiple lovituri părții vătămate D.I. cu

obiecte contondente, respectiv băț din corn și furcă, afectându-i o parte

vitală a corpului și cauzându-i leziuni de natură a-i pune viața în primejdie.

Această faptă, în drept, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de

tentativă de omor, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.

Prin urmare,

prezumția de nevinovăție de care se bucurau inculpații a fost răsturnată de

probele administrate, Curtea constatând că soluția de condamnare a inculpaților

este legală.

Referitor la critica

inculpatului I.N. cu privire la greșita acordare a sumei de 20.000 RON cu

titlul de daune morale părții civile D.I., deoarece aceasta nu a respectat

termenul de constituire de parte civilă, și această critică apare ca

neîntemeiată.

Sub acest aspect s-a

achiesat la argumentele instanței de fond, în sensul că ar fi excesiv de

formalist a nu se lua în considerare cererea părții vătămate de constituire de

parte civilă în condițiile în care a fost făcută la același termen de judecată

la care a debutat cercetarea judecătorească.

Curtea de apel a

constatat că a fost asigurată respectarea dispozițiilor art. 15 C. proc. pen.,

scopul textului fiind acela ca la debutul cercetării judecătorești inculpatul

să cunoască toate aspectele cu privire la care să-și formuleze apărări, mai

ales că partea vătămată nu-și putea face singură apărările și instanța i-a

desemnat un apărător din oficiu.

Relativ la motivele

de apel ale părții civile, s-a constatat că cel privind neacordarea de daune

materiale nu este fondat, cu motivarea că nu s-a făcut dovada prejudiciului

material suferit.

S-a apreciat corectă

argumentarea primei instanțe care a arătat că, chiar dacă partea civilă

necesită o proteză care a fost dovedită în cauză cu adeverința medicală, acesta

este un prejudiciu viitor și incert, ce nu poate fi reparat pe calea acțiunii

civile de față, Curtea învederând că, dacă acest prejudiciu va interveni în

viitor, partea civilă se va putea adresa instanței civile pentru recuperarea

acestuia.

Așa cum s-a arătat

mai sus, apelul părții civile apare ca întemeiat doar sub aspectul criticii

privind daunele morale acordate de prima instanță.

Despăgubirile

acordate pentru prejudicii izvorâte din fapte ilicite trebuie să reprezinte

întotdeauna o acoperire integrală și nu se stabilesc în raport cu

posibilitățile materiale ale autorului sau ale victimei. Esențială este

stabilirea concordanței dintre cuantumul prejudiciului moral și cel al

despăgubirii.

În cazul lezării

relațiilor sociale referitoare la dreptul la viață al persoanei, în timp ce

prejudiciul patrimonial poate fi determinat și imediat evaluat, constând în

diversele cheltuieli, pentru cuantificarea prejudiciului moral nu se poate

apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu

consecințele, pe oricare plan, suferite de părțile civile, trebuie să aprecieze

o anumită sumă globală, care să compenseze suferința pricinuită.

Astfel, s-a reținut

că această cuantificare nu este supusă unor criterii legale de determinare. În

acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, urmare a

aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la

consecințele negative suferite de partea civilă în plan psihic, importanța

valorilor lezate și măsura în care li s-a adus atingere, intensitatea cu care

au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată

situația familială, profesională și socială a părților civile. Totodată, în

cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției

aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului

moral efectiv produs părților civile.

În speță, având în

vedere consecințele negative suferite de partea civilă în plan psihic,

determinate de spitalizarea îndelungată, perpetuarea unor sechele care fac

imposibilă continuarea vieții cotidiene într-un mod similar cu perioada

anterioară faptei comise de inculpați, suferința cauzată de loviturile aplicate

de inculpați și afectarea profundă a moralului, care se vede în imposibilitatea

fizică de a contribui la întreținerea familiei sale cum o făcea anterior,

instanța de apel a apreciat că suma stabilită de prima instanță este

insuficientă pentru repararea acestor suferințe, așa încât a majorat această

sumă la 40.000 RON, sumă pe care a apreciat-o ca fiind în măsură mai mare să

compenseze suferințele părții civile.

Împotriva aceste

decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și cei doi

inculpați I.N. și B.V.

Prin motivele de

recurs depuse la dosar parchetul a invocat cazul de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen., arătând că în cauză pedepsele nu au

fost în mod corect individualizate, nefiind justificată reținerea circumstanței

atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen.

Inculpatul I.N., prin

apărător desemnat din oficiu, a solicitat achitarea sa în temeiul art. 10 lit.

c) C. proc. pen., arătând că probatoriul administrat în cauză dovedește

comiterea faptei de către alte persoane. Criticile au fost încadrate în cazul

de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Inculpatul B.V., prin

notele scrise depuse la dosar, a criticat soluția sub aspectul laturii civile,

arătând că nu se justifică majorarea sumei acordate cu titlu de daune morale,

suma de 20.000 RON, stabilită de prima instanță, fiind suficientă pentru a

compensa toate suferințele victimei.

La termenul la care

au avut loc dezbaterile asupra recursurilor, Înalta Curte a pus în discuție

tardivitatea recursului declarat de inculpatul B.V.

Analizând decizia

recurată atât din perspectiva criticilor formulate și a cazurilor de casare

invocate, având în vedere și dispozițiile art. 385

3

alin. (1) C.

proc. pen. privind termenul de declarare a recursului, Înalta Curte reține

următoarele:

Asupra recursului

declarat de inculpatul B.V.:

Potrivit

dispozițiilor art. 385

3

alin. (1) C. proc. pen., termenul de recurs

este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, acesta curgând, conform art. 363

alin. (3) C. proc. pen., la care face trimitere alin. (2) al art. 385

3

C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la

pronunțare, de la pronunțarea hotărârii.

În cauză dezbaterile

asupra apelurilor s-au desfășurat la termenul din 12 ianuarie 2012, termen la

care a fost prezent apelantul B.V., pronunțarea fiind amânată pentru data de 19

ianuarie 2012.

Ca atare, conform

dispozițiilor legale anterior menționate, termenul de declarare a recursului,

de 10 zile, a început să curgă la data de 19 ianuarie 2012, expirând la data de

30 ianuarie 2012.

Cum în cauză recursul

a fost formulat de inculpat prin memoriul înaintat prin poștă la 17 septembrie

2012, Înalta Curte constată că acesta este tardiv, urmând a fi respins ca

atare.

Este adevărat că,

potrivit art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., instanța examinează

cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat recurs sau la

care acesta nu se referă, putând hotărî și în privința lor, fără să poată crea

acestor părți o situație mai grea, dispozițiile fiind incidente și în cazul

recursului declarat tardiv, recurentul aflându-se într-o situație identică cu

aceea a părții care nu a declarat recurs.

Recursul

coinculpatului nu vizează însă aspectele invocate de către inculpatul B.V., iar

criticile privind majorarea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în

niciunul dintre cazurile de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) și

(3) C. proc. pen., și astfel nu pot fi luate în considerare din oficiu, în

calea de atac declarată.

Asupra recursului

declarat de inculpatul I.N.:

Înalta Curte reține

că potrivit dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.,

hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a comis o gravă eroare de fapt

având drept consecință pronunțarea unei greșite hotărâri de achitare sau de

condamnare.

Prin "eroare

gravă de fapt", astfel cum această noțiune a fost definită de Înalta Curte

de Casație și Justiție în considerentele Deciziei în interesul legii nr. VIII

din 9 februarie 2009, se înțelege o greșită examinare a probelor administrate

în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate

aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit

raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate

din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune

deci reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele administrate să o

susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele

administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a

probelor.

Deși se invocă acest

caz de casare, susținându-se că probatoriul administrat conduce la concluzia că

alte persoane ar fi autorii acestei fapte, Înalta Curte constată că apărarea nu

face referire și nu indică nicio probă al cărui conținut ar fi fost denaturat

de către instanțe și care ar fi condus în acest fel la pronunțarea soluției de

condamnare.

Concluzia ambelor instanțe

în sensul vinovăției inculpatului I.N. este în concordanță cu probatoriul

administrat în cauză, respectiv declarațiile părții vătămate și ale martorilor

T.V. și B.P., inclusiv cu declarațiile recurentului-inculpat, care a recunoscut

că a lovit-o pe partea vătămată, neexistând alte probe care să confirme

varianta susținută de apărare, că ulterior agresiunii exercitate de inculpați,

aceasta ar mai fi fost lovită și de alte persoane necunoscute.

În ceea ce privește

declarația martorului R.I., care, în cursul cercetării judecătorești în fața

instanței de fond, a susținut că inculpații i-ar fi spus că partea vătămată ar

fi fost lovită de persoane necunoscute, și că i-ar fi văzut pe presupușii

agresori trecând călare, dincolo de faptul că acesta a relatat fapte pe care i

le-au comunicat inculpații, declarația a fost retrasă ulterior. Astfel, cu

ocazia audierii sale de procuror, martorul a arătat că își menține declarația

din cursul urmăririi penale, condiții în care, față de acesta s-a pronunțat,

prin Rezoluția din 25 februarie 2011, o soluție de neîncepere a urmăririi

penale întemeiată pe dispozițiile art. 260 alin. (2) C. pen.

Ca atare, Înalta

Curte constată neîntemeiată critica formulată, dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. nefiind aplicabile în cauză.

În raport de

considerentele anterioare, având în vedere că nu se reține incidența altor

cazuri de casare care pot fi luate în discuție din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul inculpatului I.N. ca

nefondat, soluție în raport de care, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul va fi obligat și la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Asupra recursului

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași:

Astfel cum s-a arătat

anterior, parchetul critică, prin prisma cazului de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen., individualizarea pedepselor aplicate

inculpaților, sub aspectul greșitei rețineri a circumstanței atenuante prev. de

art 74 alin. (1) lit. a) C. pen.

Înalta Curte constată

că în cauză au fost aplicate pedepse coborâte sub minimul prevăzut de lege, de

3 ani închisoare inculpatului I.N. și de 4 ani închisoare inculpatului B.V.,

corect individualizate în raport de criteriile stabilite de dispozițiile art.

72 C. pen., ținându-se seama de circumstanțele comiterii infracțiunii

(conflictul fiind declanșat pe fondul consumului de alcool și a rivalităților

dintre stânele la care partea vătămată și inculpații lucrau), consecințele

acesteia, dar și datele care caracterizează inculpații. În acest sens se reține

că inculpatul B.V., în vârstă de 65 de ani, este tatăl a 7 copii, nu este

cunoscut cu antecedente penale, fiind caracterizat ca o persoană muncitoare,

care nu a creat anterior probleme în comunitate. Și inculpatul I.N., în vârstă

de 29 de ani, se află la prima încălcare a legii penale, este cunoscut ca o

persoană pașnică, câștigându-și în mod licit veniturile. Toate aceste date

conduc la concluzia că, anterior comiterii faptei, inculpații aveau o bună

conduită în societate, astfel că se justifică reținerea în cauză a

dispozițiilor art. 74 lit. a) C. pen. și coborârea pedepselor sub minimul

special, acestea fiind apreciate apte să conducă la atingerea scopului

prev