ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2988/2012

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 224 din 21 aprilie 2011 a Tribunalului Iași, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, formulată de partea vătămată și civilă prin apărător, ca neîntemeiată. În baza art. 334 C. proc. pen., s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, cerere formulată de apărătorii acestora, ca neîntemeiată. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul I.N.

la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor. În baza art. 71 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza art. 76 alin. (3) C. pen. raportat la art. 65 alin. (2) C. pen. s-a înlăturat aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. În baza art. 86 1 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 7 ani stabilit potrivit art. 86 2 C. pen. În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 86 3 C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Iași la datele fixate și potrivit programului ce va fi stabilit de acesta; să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență. În baza art. 359 C. proc. pen., i s-a atras atenția inculpatului că în cazul săvârșirii altei infracțiuni, al neexecutării obligațiilor civile sau al încălcării măsurilor de supraveghere se va dispune revocarea beneficiului suspendării sub supraveghere a pedepsei și executarea acesteia în întregime.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea dispusă față de inculpat prin Încheierea de ședință din data de 17 februarie 2011 și în baza art. 88 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei cu închisoarea aplicate perioada reținerii și arestării preventive, de la 7 mai 2010, ora 12:25, la 23 februarie 2011. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.V. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor. În baza art. 71 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 76 alin. (3) C. pen. raportat la art. 65 alin. (2) C. pen., s-a înlăturat aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. În baza art. 86 1 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 6 ani stabilit potrivit art. 86 2 C. pen. În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 86 3 C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Iași la datele fixate și potrivit programului ce va fi stabilit de acesta; să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență. În baza art. 359 C. proc. pen., i s-a atras atenția inculpatului că în cazul săvârșirii altei infracțiuni, al neexecutării obligațiilor civile sau al încălcării măsurilor de supraveghere se va dispune revocarea beneficiului suspendării sub supraveghere a pedepsei și executarea acesteia în întregime.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea dispusă față de inculpat prin Încheierea de ședință din data de 17 februarie 2011 și în baza art. 88 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei cu închisoarea aplicate perioada reținerii și arestării preventive, de la 7 mai 2010, ora 12:35, la 23 februarie 2011. În baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 - 999 și art. 1003 C. civ., cu referire la art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, au fost obligați inculpații, în solidar, la plata către partea civilă Serviciul de Ambulanță Județean Iași a sumei de 617 RON cu titlu de despăgubiri civile. În baza art. 14 și art. 346 C. proc.

pen. raportat la art. 998 - 999 C. civ. și art. 1003, cu referire la art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 au fost obligați inculpații, în solidar, la plata către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență "Prof. dr. N. Oblu" Iași a sumei de 8.145,46 RON cu titlu de despăgubiri civile. În baza art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 14 alin. (5) C. proc. pen., au fost obligați inculpații, în solidar, la plata către partea civilă D.I., a sumei de 20.000 RON, cu titlu de despăgubiri civile - daune morale. S-a respins cererea părții civile de acordare a despăgubirilor civile cu titlu de daune materiale ca nefondată. În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul B.V.

a unui băț folosit la comiterea infracțiunii, aflat în plicul nr. 5 la Camera de Corpuri Delicte a Tribunalului Iași, precum și a unei furci cu patru coarne metalice și coadă din lemn, aflată în plicul nr. 1. În baza art. 169 C. proc. pen., s-a dispus restituirea, după rămânerea definitivă a hotărârii, către numitul P.I. a celor două obiecte din lemn aflate în plicurile nr. 3 și 4 la Camera de Corpuri Delicte a Tribunalului Iași. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: În fapt, atât inculpații B.V. și I.N., cât și partea vătămată D.I. sunt ciobani, lucrând la două stâne amplasate pe Izlazul N., teren aflat în domeniul public al Comunei Sinești. La data de 2 mai 2010, dimineața, partea vătămată a plecat de la stâna unde lucra, stână aparținând martorului P.N., în satul Stornești, urmând a reveni pe seară când ceilalți doi ciobani, martorii T.V.

și B.P., aduceau oile la muls. În aceeași zi, cei doi inculpați au fost cu oile de la stâna la care aceștia lucrau la păscut, inculpatul I.N. revenind la stână la orele 13:00, iar inculpatul B.V., în jurul orelor 18:00. Pe la aceeași oră, 18:00, a revenit la stâna lui P.I. și partea vătămată, deplasându-se cu căruța personală. Ajuns la stână, între partea vătămată și cei doi inculpați a izbucnit un conflict spontan, legat de prezența inculpatului B.V. cu oile în apropierea stânei la care lucra partea vătămată. Partea vătămată a reproșat inculpatului B.V. prezența sa mult prea aproape de stâna lui P.I., reproș la care inculpatul a reacționat agresiv, chemând la fața locului și pe celălalt inculpat, I.N., care s-a conformat și a venit la fața locului înarmat cu o furcă cu patru coarne.

În acest context, inculpatul B.V. a lovit cu bățul din lemn de corn pe care-l folosea la oierit pe partea vătămată peste piciorul drept și mâna dreaptă, iar inculpatul I.N. a aplicat aceleiași părți vătămate patru lovituri cu furca în zona capului. După agresarea sa de către cei doi inculpați, partea vătămată s-a mai deplasat 40 - 50 m după care a căzut la pământ, loc în care a fost găsită de martorii T.V. și B.P. în jurul orelor 19:00. Cei doi martori, crezând că partea vătămată este sub influența alcoolului, nu au acordat ajutor acestuia decât mult mai târziu, la solicitarea martorului P.I., sosit și el la stână. În noaptea de 2/3 mai 2010 partea vătămată s-a aflat în stare de inconștiență în stâna lui P.I., abia la data de 3 mai 2010 fiind transportat la Spitalul Clinic de Urgență "Prof.

dr. N. Oblu" Iași. Situația de fapt astfel cum a fost reținută de instanța de judecată a rezultat din coroborarea probelor administrate pe parcursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești. Astfel, audiată fiind pe parcursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești partea vătămată a susținut constant faptul că a fost lovită cu un băț de inculpatul B.V. peste mână și picior și cu furca în cap de inculpatul I.N. Chiar dacă declarațiile date de partea vătămată a prezentat unele neconcordanțe, la aprecierea acestora ca veridice instanța a avut în vedere și sechelele cu care partea vătămată a rămas în urma agresiunii comise de cei doi inculpați, sechele evidențiate de înscrisurile medicale depuse la dosarul cauzei.

În plus, declarația părții vătămate este susținută de mențiunile raportului de constatare medico-legală întocmit în cauză, ca și de înscrisurile medicale depuse la dosar, din care rezultă că partea vătămată a suferit leziuni multiple la nivelul capului, leziuni care au fost prezente atât în partea stângă (HED acut, fractură liniară), cât și în partea dreaptă a craniului (HED de 26 mm grosime și întindere în plan axial de 69 mm cu un mic HSD anterior), contrar celor susținute de apărătorii inculpaților. De altfel, inculpații au recunoscut că au lovit pe partea vătămată, susținând doar că au fost folosite alte obiecte contondente și au fost vizate alte zone ale corpului, precum și faptul că leziunile grave prezentate de partea vătămată ar fi fost cauzate de alte persoane.

S-a constatat că apărarea formulată de inculpați este neveridică, declarațiile lor nefiind susținute de alte mijloace de probă. Este puțin probabil ca inculpații, aflați sub influența băuturilor alcoolice și într-o stare vădită de surescitare, având în vedere declarațiile martorilor R.P., R.D.C. și V.G., odată antrenați într-un conflict cu partea vătămată să se mărginească la lovirea ușoară a acesteia cu bețele, lovituri care nici măcar nu au fost evidențiate de analizele medicale efectuate de partea vătămată. Pe de altă parte, susținerile inculpaților privind persoanele necunoscute care ar fi agresat pe partea vătămată nu au fost confirmate de ceilalți martori audiați, singurul martor care a relatat despre acești presupuși agresori fiind R.I., însă doar în declarația dată în fața instanței de judecată.

Această declarație nu a fost reținută ca veridică de instanța de judecată, pe de o parte întrucât contravine declarației date de același martor în cursul urmăririi penale (declarație despre care a afirmat că este veridică, dacă se are în vedere și conținutul Rezoluției nr. 3786/P/2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași), iar, pe de altă parte, întrucât nu se coroborează cu chiar declarațiile celor doi inculpați în sprijinul cărora este evident dată. Astfel, în timp ce cei doi inculpați în declarațiile date au arătat că partea vătămată D.I. era beată și că îi șicana venind la stâna lor, loc în care s-a prezentat de trei ori, la ultima venire fiind călare pe cal, ocazie cu care a fost trimis să se culce de martorul R.I., prezent la stâna la care lucrau inculpații, martorul a susținut în declarația dată în fața instanței de judecată că i-a spus părții vătămate să se ducă la stâna lui, dar acesta nu părea sub influența alcoolului.

În plus, în timp ce cei doi inculpați au recunoscut, în contextul anterior arătat, că au lovit pe partea vătămată cu bețele, martorul a susținut că el nu a văzut nimic, deși a asistat la întreaga discuție dintre inculpați și partea vătămată. Prin urmare, instanța a apreciat mai aproape de adevăr declarația dată de același martor în cursul urmăririi penale în care a arătat că a ajuns la stâna inculpaților pe la orele 19:00 (deci după consumarea conflictului dintre părți) și că atunci inculpații i-au povestit că partea vătămată este căzută la pământ și că ar fi fost agresat de tineri necunoscuți care au venit călare din satul Osoi. În aceste condiții, instanța nu a putut reține ca veridică apărarea inculpaților privind lovirea părții vătămate de către alte persoane.

Dimpotrivă, din coroborarea declarațiilor martorilor audiați în cauză cu declarațiile părții vătămate și chiar cu declarațiile inculpaților (sub aspect cronologic) rezultă dincolo de orice dubiu că în zona celor două stâne la care lucrau părțile în intervalul orar 18:00 - 19:00 se aflau doar cei doi inculpați și partea vătămată, în acest interval de timp având loc agresarea acestuia din urmă, la orele 19:00, când martorii T.V. și B.P. au sosit cu oile la stâna lui P.I., partea vătămată fiind deja în comă. Ori, în acest interval de timp cei doi inculpați au recunoscut că au avut un conflict cu partea vătămată, că au lovit pe aceasta cu obiecte contondente, intensitatea loviturilor aplicate fiind evidențiată dincolo de orice dubiu de actele medicale existente la dosarul cauzei.

În drept, fapta inculpaților I.N. și B.V. care, la data de 2 mai 2010, au aplicat multiple lovituri părții vătămate D.I. cu obiecte contondente, respectiv băț din corn și furcă, afectându-i o parte vitală a corpului și cauzându-i leziuni de natură a-i pune viața în primejdie, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. Instanța a respins cererile de schimbare a încadrării juridice a faptei formulate de partea vătămată și de inculpați pentru următoarele considerente: Cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de partea vătămată, respectiv din infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.

în infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen., are la bază Adresa nr. 5629 din 28 decembrie 2010 a Primăriei Comunei Sinești în care se arată că Izlazul N., unde se află amplasate cele două stâne la care lucrau părțile la data faptei ce face obiectul prezentei cauze face parte din domeniul public al comunei. Instanța nu a putut reține însă aplicabilitatea agravantei prevăzute de art. 175 lit. i) C. pen. raportat la art. 152 lit. a) C. pen.

întrucât potrivit suplimentului de declarație luat părții vătămate, agresiunea a fost exercitată de inculpați în incinta stânei lui P.I., partea vătămată fiind găsită în afara acestui loc, întrucât s-a deplasat pe propriile picioare aproximativ 40 m. Este adevărat că izlazul este loc public, dar incinta stânei nu mai poate avea acest caracter (chiar dacă terenul face parte din domeniul public), fiind vorba de un loc îngrădit și păzit, unde accesul persoanelor străine este clar interzis, stânele fiind de regulă amplasate pe astfel de terenuri cu acordul autorităților publice locale, fără însă ca în incinta lor să poată intra orice persoană. Nici schimbarea de încadrare juridică solicitată de inculpați prin apărători nu a putut fi reținută de instanța de judecată.

Este adevărat că delimitarea dintre infracțiunea de tentativă de omor și cea de vătămare corporală este o chestiune ce ține de aprecierea instanței, însă această apreciere are la bază aspecte obiective ce rezultă din mijloacele de probă administrate. În plus, practica judiciară a stabilit criterii ce pot fi avute în vedere la aprecierea acestei diferențe. Încă prin Decizia nr. 6 din 1974 a fostului Tribunal Suprem s-a stabilit că "fapta de vătămare corporală gravă, prin care făptuitorul a pus în primejdie viața unei persoane reprezentându-și însă că prin aceasta s-ar putea produce și moartea - dacă a urmărit sau a acceptat acest rezultat, fără ca moartea să se fi produs din cauze independente de voința sa - constituie tentativă la infracțiunea de omor, încadrându-se în art. 20 combinat cu art. 174 C. pen.

Dacă făptuitorul, punând în mod obiectiv viața persoanei vătămate în primejdie, nu a avut reprezentarea morții victimei sau, chiar dacă și-a reprezentat această posibilitate, nu a urmărit-o sau acceptat-o, fapta constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 C. pen.". Or, în cauză, inculpații au lovit pe partea vătămată într-o zonă vitală a corpului - cap - și cu o intensitate deosebită având în vedere leziunile cauzate, leziuni constatate prin actele medicale și raportul de constatare medico-legală atașate la dosar, și, chiar dacă nu au urmărit acest rezultat au acceptat producerea lui, fapta fiind comisă cu intenție indirectă (art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen.). Chiar dacă, doar inculpatul I.N.

a aplicat lovituri victimei în zona capului, loviturile aplicate de inculpatul B.V. peste picioare și brațe au avut caracterul unor acte necesare și hotărâtoare în facilitatea agresionării victimei, partea vătămată precizând în declarația dată în fața procurorului că, datorită faptului că a fost agresată în același timp de inculpați, nu s-a putut apăra. Coeziunea psihică dintre cei doi autori este evidențiată și de faptul că, așa cum au recunoscut înșiși inculpații, inculpatul I.N. a intervenit în conflictul izbucnit inițial între partea vătămată și inculpatul B.V. la solicitarea acestuia din urmă; ori, agresând o persoană neînarmată, în condițiile în care ambii inculpați erau înarmați cu obiecte contondente, deci într-o conjunctură net superioară acestora, este evident că cei doi au prevăzut posibilitatea producerii unui rezultat letal asupra victimei, rezultat pe care nu l-au urmărit, dar i-au acceptat posibilitatea de a se produce.

Reținând că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 345 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că fapta pentru care inculpații au fost trimiși în judecată există, constituie infracțiune și a fost comisă de inculpați în modalitatea și cu contribuția anterior descrise, instanța a dispus condamnarea acestora. La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpaților pentru infracțiunea comisă instanța a avut în vedere dispozițiile art. 72 C. pen. privind dispozițiile părții generale a Codului penal, limitele de pedeapsă prevăzute de textul de incriminare, limite reduse ca urmare a reținerii formei tentate a infracțiunii, gradul de pericol social al faptei săvârșite, relevat de modalitatea de comitere - inculpatul I.N.

a intervenit la solicitarea celuilalt inculpat, prin înarmarea cu o furcă și lovirea repetată a victimei, beneficiind de faptul că și celălalt inculpat a lovit victima cu un par (băț din lemn de corn) astfel încât aceasta nu a putut opune rezistență, conflictul a avut loc pe fondul consumului de alcool, consum inerent profesiei inculpaților (ciobani) - dar și de persoana inculpaților I.N. și B.V., care nu sunt cunoscuți cu antecedente penale. Având în vedere lipsa antecedentelor penale și conduita bună a inculpaților anterior comiterii faptei, conduită relevată și de declarațiile martorilor P.I. și I.I. audiați în circumstanțiere, instanța a reținut în favoarea inculpaților circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen.

Prin raportare la datele ce caracterizează în ansamblu persoana inculpaților, astfel cum sunt ele relevate de probele administrate în cauză (inculpatul I.N. are 28 de ani, 4 clase, necăsătorit și nu are antecedente penale, iar inculpatul B.V. are 63 de ani, 4 clase și 7 copii, neavând antecedente penale), dar și la circumstanțele comiterii infracțiunilor (conflictul s-a declanșat pe fondul consumului de alcool și al rivalităților dintre stânele la care părțile lucrau), intensitatea loviturilor aplicate victimei de fiecare dintre cei doi inculpați și de starea de surescitare apărută pe fondul unei capacități scăzute de raționament și al consumului de alcool, instanța a considerat că se impune coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de textele de incriminare, dând efect dispozițiilor art. 76 alin. (2) C. pen.

În aceste condiții instanța a considerat că aplicarea unei pedepse de 4 ani închisoare pentru inculpatul I.N. și 3 ani închisoare pentru inculpatul B.V. corespunde unei juste individualizări a pedepsei. Față de reținerea în cauză a circumstanțelor de atenuare a pedepsei instanța a considerat că nu se impune aplicarea pedepsei complementare inculpaților, dând efect astfel prevederilor art. 76 alin. (3) C. pen. În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpaților pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În raport de prevederile art. 71 alin. (2) C. pen., instanța a interzis inculpaților doar drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, reținând că natura faptei săvârșite și profilul psihic al inculpaților relevat în cauză conduc la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de textul de lege menționat.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen., instanța a avut în vedere Hotărârea Hirst contra Marii Britanii din 6 octombrie 2005, prin care instanța europeană a constatat încălcarea prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 1 ca urmare a interzicerii în baza legii a dreptului de a alege persoanei ce a fost condamnată la pedeapsa închisorii, apreciind că o restrângere generală, automată și nediferențiată a unui drept fundamental consacrat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului depășește marja de apreciere acceptabilă oricât de largă ar fi, dar și Decizia nr. 74/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Față de aceste considerente, apreciind că în prezenta cauză, din probatoriul administrat, nu rezultă o nedemnitate a inculpaților în ceea ce privește dreptul de a alege, instanța nu a interzis exercițiul acestui drept de natură electorală și, în consecință, nu a făcut aplicarea art. 71 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen. În ceea ce privește pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen., instanța a constatat că inculpații nu s-au folosit de vreo funcție, profesie sau activitate în vederea comiterii infracțiunii, motiv pentru care a constatat că nu se impune aplicarea art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. Întrucât fapta ce face obiectul cauzei nu are legătură cu modalitatea de exercitare a drepturilor și obligațiilor părintești de către inculpatul B.V., copiii acestuia fiind și majori, iar inculpatul I.N.

nu este căsătorit și nu are copii în întreținere, întrucât inculpații nu rezultă că ar fi desemnați, sau să existe posibilitatea previzibilă ca aceștia să fie desemnați, tutore sau curator al unei persoane, instanța nu a interzis inculpaților nici drepturile prevăzute de art. 64 lit. d) și e) C. pen. Având în vedere datele ce caracterizează persoana inculpaților, astfel cum au fost anterior evidențiate, și gravitatea redusă a faptei comise de aceștia, instanța a considerat că simpla aplicare a pedepsei constituie un avertisment suficient pentru aceștia și că, chiar fără executarea efectivă a pedepselor cu închisoarea aplicate, aceștia nu vor mai comite alte infracțiuni. Instanța a avut în vedere și faptul că cei doi inculpați au executat arest preventiv în cauza de față o perioadă destul de lungă de timp, iar după liberarea din arest s-au prezentat în fața instanței de judecată și, în libertate fiind, nu au reluat comportamentul ilicit.

Având în vedere vârsta inculpaților și faptul că sunt la primul conflict cu legea penală, instanța a considerat că prin lăsarea acestora în libertate și impunerea respectării măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86 3 C. pen. poate fi atins scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen. Instanța a avut în vedere și faptul că, prin lăsarea în libertate a celor doi inculpați, sub sancțiunea prevăzută de art. 86 4 C. pen. și interesele părții vătămate și civile pot fi realizate, acesta având nevoie de bani pentru efectuarea intervenției chirurgicale recomandate de medici. De aceea, instanța, în baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenția inculpaților că în cazul săvârșirii altei infracțiuni, al neexecutării obligațiilor civile sau al încălcării măsurilor de supraveghere, se va dispune revocarea beneficiului suspendării sub supraveghere a pedepsei și executarea acesteia în întregime.

În baza art. 350 C. proc. pen., instanța a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea dispusă față de inculpați prin Încheierea de ședință din data de 17 februarie 2011 și în baza art. 88 C. pen. a dedus din durata pedepsei cu închisoarea aplicate perioada reținerii și arestării preventive. La revocarea măsurii preventive instanța a avut în vedere faptul că de la momentul liberării din arest inculpații au avut o conduită corespunzătoare, instanța nefiind sesizată de organul desemnat cu supravegherea referitor la comportamentul inculpaților, care s-au prezentat în fața instanței de judecată la toate termenele ulterioare.

În plus, din datele cauzei rezultă că fapta ce face obiectul cauzei de față reprezintă o întâmplare în desfășurarea vieții cotidiene a inculpaților, aceștia nefiind cunoscuți cu antecedente penale sau cel puțin cu comportamente antisociale de natură a crea convingerea instanței că s-ar impune menținerea unui control judiciar special al organelor statului asupra comportamentului acestora până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, moment până la care beneficiază de prezumția de nevinovăție. Cu privire la latura civilă a cauzei instanța a constatat că partea vătămată D.I.

a declarat inițial că nu se constituie parte civilă în cauză pentru ca, cu ocazia audierii de către instanța de fond să susțină o constituire de parte civilă cu suma de 50.000 RON reprezentând "contravaloarea suferințelor pe care le-a suportat și pe care le suportă deoarece are probleme cu capul". Deși această din urmă cerere a fost făcută de partea vătămată după citirea actului de sesizare a instanței de judecată, iar apărătorul inculpatului I.N. a declarat că se opune constituirii de parte civilă, instanța a apreciat că ar fi excesiv de formalist a nu se lua în considerare această cerere a părții vătămate în condițiile în care a fost făcută la același termen de judecată când a debutat cercetarea judecătorească.

Prin luarea în considerare a acestei cereri este asigurată respectarea dispozițiilor art. 15 C. proc. pen., scopul textului fiind acela ca la debutul cercetării judecătorești inculpatul să cunoască toate aspectele cu privire la care să-și formuleze apărări. Or, constituirea de parte civilă a avut loc la același termen cu audierea părților, ulterior acestei audieri instanța dispunând desemnarea unui apărător din oficiu pentru partea vătămată întrucât a apreciat că nu-și poate apăra singură interesele procesuale. Ulterior, partea vătămată și civilă și-a majorat pretențiile civile solicitând obligarea inculpaților și la plata sumei de 4.500 RON cu titlu de daune materiale. Acest prejudiciu material nu a fost însă dovedit de partea civilă în fața instanței penale, acesta renunțând la audierea martorilor inițial încuviințați.

Pe de altă parte, din înscrisurile depuse de partea civilă la dosarul cauzei rezultă că acestuia i s-a prescris tratament medicamentos însă, chiar dacă acesta a depus la dosar copia unei chitanțe care atestă împrumutarea sumei de 4.000 RON, nu a depus chitanțele care să ateste achiziția efectivă a acestor medicamente. Ori, dovada necesității unui tratament nu presupune și faptul că acest tratament a fost efectiv achiziționat de partea civilă, dovadă care poate fi făcută doar cu chitanțele de plată a medicamentelor sau cel puțin cu rețetele pe baza cărora au fost ridicate. În aceste condiții instanța a reținut că nu s-a făcut dovada prejudiciului material suferit de partea vătămată și civilă.

Faptul că acesta necesită o proteză este dovedit în cauză cu adeverința de la fila 219, vol. I, dar acesta este un prejudiciu viitor și incert, ce nu poate fi reparat pe calea acțiunii civile de față. Evident după efectuarea intervenției recomandate, partea civilă se va putea adresa instanței civile pentru recuperarea acestui prejudiciu. Referitor la prejudiciul moral inițial invocat de către partea vătămată, instanța a reținut că despăgubirile morale acordate pentru prejudicii izvorâte din fapte ilicite trebuie să reprezinte întotdeauna o acoperire integrală și nu se stabilesc în raport cu posibilitățile materiale ale inculpatului sau ale victimei. Esențială este stabilirea concordanței dintre întinderea prejudiciului moral și cuantumul despăgubirii, nefiind admisă nici o diferență în plus, și nici o diferență în minus.

În cazul lezării relațiilor sociale referitoare la inviolabilitatea vieții și integrității corporale a persoanei pentru cuantificarea prejudiciului moral nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele, pe oricare plan, suferite de părțile civile, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze dezechilibrele morale, dificultățile în adaptare, lipsa de stimuli sociali, astfel cum rezultă din actele medicale depuse la dosarul cauzei. Astfel, este de reținut că această cuantificare nu este supusă unor criterii legale de determinare.

În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de partea civilă în plan psihic, importanța valorilor lezate și măsura în care li s-a adus atingere, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială și socială a părții civile. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului moral efectiv produs părții civile. În cauză, instanța a fost în măsură să aplice aceste criterii, urmare a faptului că a fost produs acel minim de argumente și indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin acțiunile exercitate de către inculpați, de natură a duce la evaluarea echitabilă a despăgubirilor ce ar urma să compenseze prejudiciul moral.

Sunt evidente consecințele negative suferite de partea civilă în plan psihic, determinate de spitalizarea îndelungată, perpetuarea unor sechele care fac imposibilă continuarea vieții cotidiene într-un mod similar cu perioada anterioară faptei comise de inculpați, suferința cauzată de loviturile aplicate de inculpați și afectarea profundă a moralului părții civile care se vede în imposibilitatea fizică de a contribui la întreținerea familiei sale cum o făcea anterior. Față de cele arătate instanța a apreciat că suma de 20.000 RON acordată părții civile cu titlu de daune morale este necesară și echitabilă pentru acoperirea prejudiciului moral suferit. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, inculpații B.V., I.N.

și partea civilă D.I. Prin Decizia penală nr. 15 din 19 ianuarie 2012, Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și inculpații B.V., I.N. împotriva Sentinței penale nr. 224 din 21 aprilie 2011 a Tribunalului Iași, pe care a menținut-o. A admis apelul formulat de partea civilă D.I. împotriva Sentinței penale nr. 224 din 21 aprilie 2011 a Tribunalului Iași, pe care a desființat-o în parte în latura civilă. Rejudecând, a majorat de la 20.000 RON la 40.000 RON, despăgubirile civile - daune morale, la care au fost obligați inculpații în solidar să le plătească părții civile D.I. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A obligat pe fiecare inculpat-recurent să plătească statului câte 100 RON cheltuieli judiciare. Cheltuielile judiciare în apelul procurorului și a părții civile recurente au rămas în sarcina statului. Pentru a pronunța această soluție, examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate de procuror și părțile recurente, cât și sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel a constatat că apelurile procurorului și ale inculpaților sunt nefondate, iar al părții civile este fondat, din următoarele motive. Relativ la motivele de apel a procurorului, s-a reținut că, cu ocazia individualizării judiciare a pedepselor aplicate inculpaților, prima instanța a dat semnificația cuvenită tuturor criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., referitoare la gradul de pericol social al faptelor comise, împrejurările în care au fost săvârșite și limitele de pedeapsă prevăzute de textele incriminatoare.

Pedepsele de 4 ani închisoare aplicate inculpatului I.N. și respectiv 3 ani de închisoare aplicată inculpatului B.V. cu suspendarea sub supraveghere a acestora, corespund gradului de pericol social al faptelor comise de inculpați și a datelor care caracterizează persoana lor. Art. 72 C. pen. stipulează că la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana făptuitorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Prima instanță a argumentat când a fost chemată să individualizeze pedepsele celor doi inculpați faptul că inculpatul I.N.

are 28 de ani, 4 clase, necăsătorit și nu are antecedente penale, iar inculpatul B.V. are 63 de ani, 4 clase și 7 copii, neavând antecedente penale, evidențiind circumstanțele comiterii infracțiunilor și anume conflictul s-a declanșat pe fondul consumului de alcool și al rivalităților dintre stânele la care părțile lucrau, intensitatea loviturilor aplicate victimei de fiecare dintre cei doi inculpați și de starea de surescitare apărută pe fondul unei capacități scăzute de raționament și al consumului de alcool. Lipsa antecedentelor penale și conduita bună a inculpaților până la comiterea infracțiunilor au fost reținute de prima instanță ca și circumstanțe atenuante în favoarea inculpaților conform art. 74 lit. a) C. pen.

cu consecința coborârii pedepselor sub minimul special prevăzut de textele de incriminare, dând efect dispozițiilor art. 76 alin. (2) C. pen. Curtea, ca instanță de apel, a constatat, așadar, că individualizarea pedepselor aplicate inculpaților a fost realizată în mod judicios atât ca întindere, cât și ca mod de executare, așa încât criticile formulate de procuror au fost apreciate neîntemeiate. Argumentele mai sus arătate cu privire la individualizarea pedepselor aplicate celor doi inculpați răspund și criticilor formulate de partea civilă D. cu privire la greșita individualizare a pedepselor aplicate inculpaților atât ca întindere, cât și ca mod de executare. Prin urmare, critica acestei părți civile privind individualizarea pedepselor a fost înlăturată ca neîntemeiată.

Referitor la motivul de apel al inculpatului I.N., cu privire la schimbarea de încadrare juridică din infracțiunea reținută prin rechizitoriu de tentativă la infracțiunea de omor în infracțiunea de vătămare corporală gravă, Curtea a constatat că acesta este total nefondat. Inculpații au lovit pe partea vătămată într-o zonă vitală a corpului - cap - și cu o intensitate deosebită, având în vedere leziunile cauzate, leziuni constatate prin actele medicale și raportul de constatare medico-legală aflate la dosar și, chiar dacă nu au urmărit acest rezultat au acceptat producerea lui, fapta fiind comisă cu intenție indirectă conform art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen. Mai mult decât atât, inculpatul I.N.

a aplicat lovituri victimei în zona capului, iar loviturile aplicate de inculpatul B.V. peste picioare și brațe au avut caracterul unor acte necesare și hotărâtoare în facilitatea agresionării victimei, partea vătămată precizând în declarația dată în fața procurorului că datorită faptului că a fost agresată în același timp de inculpați nu s-a putut apăra. Cu privire la motivele de apel invocate de cei doi inculpați privind nevinovăția și la solicitarea lor de achitare pe motiv că nu sunt probe care să dovedească că ei ar fi autorii infracțiunii și aceste critici au fost înlăturate.

Chiar dacă inculpații susțin că instanța de fond a dat pondere declarației părții vătămate, s-a observat că declarația părții vătămate se coroborează perfect cu mențiunile raportului de constatare medico-legală întocmit în cauză și cu înscrisurile medicale depuse la dosar, din care rezultă că partea vătămată a suferit leziuni multiple la nivelul capului, leziuni care au fost prezente atât în partea stângă, cât și în partea dreaptă a craniului. Inculpații au recunoscut, de altfel, că au lovit pe partea vătămată, apărându-se doar că au folosit alte obiecte contondente și că au lovit alte zone ale corpului, precum și faptul că leziunile grave prezentate de partea vătămată ar fi fost cauzate de alte persoane.

În mod just a fost înlăturată această apărare de prima instanță, Curtea constatând că declarațiile lor nu au fost susținute de alte mijloace de probă. De altfel, s-a reținut că instanța fondului a și motivat de ce a înlăturat depoziția martorului și argumentat logic cum a fost reținută situația de fapt amintită mai sus. Pe baza aceluiași probatoriu reținut de prima instanță, Curtea a constatat că cei doi inculpați, la data de 2 mai 2010, au aplicat multiple lovituri părții vătămate D.I. cu obiecte contondente, respectiv băț din corn și furcă, afectându-i o parte vitală a corpului și cauzându-i leziuni de natură a-i pune viața în primejdie. Această faptă, în drept, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 C. pen.

raportat la art. 174 C. pen. Prin urmare, prezumția de nevinovăție de care se bucurau inculpații a fost răsturnată de probele administrate, Curtea constatând că soluția de condamnare a inculpaților este legală. Referitor la critica inculpatului I.N. cu privire la greșita acordare a sumei de 20.000 RON cu titlul de daune morale părții civile D.I., deoarece aceasta nu a respectat termenul de constituire de parte civilă, și această critică apare ca neîntemeiată. Sub acest aspect s-a achiesat la argumentele instanței de fond, în sensul că ar fi excesiv de formalist a nu se lua în considerare cererea părții vătămate de constituire de parte civilă în condițiile în care a fost făcută la același termen de judecată la care a debutat cercetarea judecătorească.

Curtea de apel a constatat că a fost asigurată respectarea dispozițiilor art. 15 C. proc. pen., scopul textului fiind acela ca la debutul cercetării judecătorești inculpatul să cunoască toate aspectele cu privire la care să-și formuleze apărări, mai ales că partea vătămată nu-și putea face singură apărările și instanța i-a desemnat un apărător din oficiu. Relativ la motivele de apel ale părții civile, s-a constatat că cel privind neacordarea de daune materiale nu este fondat, cu motivarea că nu s-a făcut dovada prejudiciului material suferit. S-a apreciat corectă argumentarea primei instanțe care a arătat că, chiar dacă partea civilă necesită o proteză care a fost dovedită în cauză cu adeverința medicală, acesta este un prejudiciu viitor și incert, ce nu poate fi reparat pe calea acțiunii civile de față, Curtea învederând că, dacă acest prejudiciu va interveni în viitor, partea civilă se va putea adresa instanței civile pentru recuperarea acestuia.

Așa cum s-a arătat mai sus, apelul părții civile apare ca întemeiat doar sub aspectul criticii privind daunele morale acordate de prima instanță. Despăgubirile acordate pentru prejudicii izvorâte din fapte ilicite trebuie să reprezinte întotdeauna o acoperire integrală și nu se stabilesc în raport cu posibilitățile materiale ale autorului sau ale victimei. Esențială este stabilirea concordanței dintre cuantumul prejudiciului moral și cel al despăgubirii. În cazul lezării relațiilor sociale referitoare la dreptul la viață al persoanei, în timp ce prejudiciul patrimonial poate fi determinat și imediat evaluat, constând în diversele cheltuieli, pentru cuantificarea prejudiciului moral nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele, pe oricare plan, suferite de părțile civile, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze suferința pricinuită.

Astfel, s-a reținut că această cuantificare nu este supusă unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de partea civilă în plan psihic, importanța valorilor lezate și măsura în care li s-a adus atingere, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială a părților civile. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului moral efectiv produs părților civile.

În speță, având în vedere consecințele negative suferite de partea civilă în plan psihic, determinate de spitalizarea îndelungată, perpetuarea unor sechele care fac imposibilă continuarea vieții cotidiene într-un mod similar cu perioada anterioară faptei comise de inculpați, suferința cauzată de loviturile aplicate de inculpați și afectarea profundă a moralului, care se vede în imposibilitatea fizică de a contribui la întreținerea familiei sale cum o făcea anterior, instanța de apel a apreciat că suma stabilită de prima instanță este insuficientă pentru repararea acestor suferințe, așa încât a majorat această sumă la 40.000 RON, sumă pe care a apreciat-o ca fiind în măsură mai mare să compenseze suferințele părții civile.

Împotriva aceste decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și cei doi inculpați I.N. și B.V. Prin motivele de recurs depuse la dosar parchetul a invocat cazul de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen., arătând că în cauză pedepsele nu au fost în mod corect individualizate, nefiind justificată reținerea circumstanței atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen. Inculpatul I.N., prin apărător desemnat din oficiu, a solicitat achitarea sa în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., arătând că probatoriul administrat în cauză dovedește comiterea faptei de către alte persoane. Criticile au fost încadrate în cazul de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen. Inculpatul B.V., prin notele scrise depuse la dosar, a criticat soluția sub aspectul laturii civile, arătând că nu se justifică majorarea sumei acordate cu titlu de daune morale, suma de 20.000 RON, stabilită de prima instanță, fiind suficientă pentru a compensa toate suferințele victimei. La termenul la care au avut loc dezbaterile asupra recursurilor, Înalta Curte a pus în discuție tardivitatea recursului declarat de inculpatul B.V. Analizând decizia recurată atât din perspectiva criticilor formulate și a cazurilor de casare invocate, având în vedere și dispozițiile art. 385 3 alin. (1) C. proc. pen. privind termenul de declarare a recursului, Înalta Curte reține următoarele: Asupra recursului declarat de inculpatul B.V.: Potrivit dispozițiilor art. 385 3 alin. (1) C. proc.

pen., termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, acesta curgând, conform art. 363 alin. (3) C. proc. pen., la care face trimitere alin. (2) al art. 385 3 C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, de la pronunțarea hotărârii. În cauză dezbaterile asupra apelurilor s-au desfășurat la termenul din 12 ianuarie 2012, termen la care a fost prezent apelantul B.V., pronunțarea fiind amânată pentru data de 19 ianuarie 2012. Ca atare, conform dispozițiilor legale anterior menționate, termenul de declarare a recursului, de 10 zile, a început să curgă la data de 19 ianuarie 2012, expirând la data de 30 ianuarie 2012. Cum în cauză recursul a fost formulat de inculpat prin memoriul înaintat prin poștă la 17 septembrie 2012, Înalta Curte constată că acesta este tardiv, urmând a fi respins ca atare.

Este adevărat că, potrivit art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., instanța examinează cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat recurs sau la care acesta nu se referă, putând hotărî și în privința lor, fără să poată crea acestor părți o situație mai grea, dispozițiile fiind incidente și în cazul recursului declarat tardiv, recurentul aflându-se într-o situație identică cu aceea a părții care nu a declarat recurs. Recursul coinculpatului nu vizează însă aspectele invocate de către inculpatul B.V., iar criticile privind majorarea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) și (3) C. proc. pen., și astfel nu pot fi luate în considerare din oficiu, în calea de atac declarată.

Asupra recursului declarat de inculpatul I.N.: Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a comis o gravă eroare de fapt având drept consecință pronunțarea unei greșite hotărâri de achitare sau de condamnare. Prin "eroare gravă de fapt", astfel cum această noțiune a fost definită de Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei în interesul legii nr. VIII din 9 februarie 2009, se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul.

Eroarea gravă de fapt presupune deci reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele administrate să o susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor. Deși se invocă acest caz de casare, susținându-se că probatoriul administrat conduce la concluzia că alte persoane ar fi autorii acestei fapte, Înalta Curte constată că apărarea nu face referire și nu indică nicio probă al cărui conținut ar fi fost denaturat de către instanțe și care ar fi condus în acest fel la pronunțarea soluției de condamnare. Concluzia ambelor instanțe în sensul vinovăției inculpatului I.N. este în concordanță cu probatoriul administrat în cauză, respectiv declarațiile părții vătămate și ale martorilor T.V.

și B.P., inclusiv cu declarațiile recurentului-inculpat, care a recunoscut că a lovit-o pe partea vătămată, neexistând alte probe care să confirme varianta susținută de apărare, că ulterior agresiunii exercitate de inculpați, aceasta ar mai fi fost lovită și de alte persoane necunoscute. În ceea ce privește declarația martorului R.I., care, în cursul cercetării judecătorești în fața instanței de fond, a susținut că inculpații i-ar fi spus că partea vătămată ar fi fost lovită de persoane necunoscute, și că i-ar fi văzut pe presupușii agresori trecând călare, dincolo de faptul că acesta a relatat fapte pe care i le-au comunicat inculpații, declarația a fost retrasă ulterior.

Astfel, cu ocazia audierii sale de procuror, martorul a arătat că își menține declarația din cursul urmăririi penale, condiții în care, față de acesta s-a pronunțat, prin Rezoluția din 25 februarie 2011, o soluție de neîncepere a urmăririi penale întemeiată pe dispozițiile art. 260 alin. (2) C. pen. Ca atare, Înalta Curte constată neîntemeiată critica formulată, dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. nefiind aplicabile în cauză. În raport de considerentele anterioare, având în vedere că nu se reține incidența altor cazuri de casare care pot fi luate în discuție din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul inculpatului I.N. ca nefondat, soluție în raport de care, conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul va fi obligat și la plata cheltuielilor judiciare către stat. Asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași: Astfel cum s-a arătat anterior, parchetul critică, prin prisma cazului de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen., individualizarea pedepselor aplicate inculpaților, sub aspectul greșitei rețineri a circumstanței atenuante prev. de art 74 alin. (1) lit. a) C. pen. Înalta Curte constată că în cauză au fost aplicate pedepse coborâte sub minimul prevăzut de lege, de 3 ani închisoare inculpatului I.N. și de 4 ani închisoare inculpatului B.V., corect individualizate în raport de criteriile stabilite de dispozițiile art. 72 C. pen., ținându-se seama de circumstanțele comiterii infracțiunii (conflictul fiind declanșat pe fondul consumului de alcool și a rivalităților dintre stânele la care partea vătămată și inculpații lucrau), consecințele acesteia, dar și datele care caracterizează inculpații.

În acest sens se reține că inculpatul B.V., în vârstă de 65 de ani, este tatăl a 7 copii, nu este cunoscut cu antecedente penale, fiind caracterizat ca o persoană muncitoare, care nu a creat anterior probleme în comunitate. Și inculpatul I.N., în vârstă de 29 de ani, se află la prima încălcare a legii penale, este cunoscut ca o persoană pașnică, câștigându-și în mod licit veniturile. Toate aceste date conduc la concluzia că, anterior comiterii faptei, inculpații aveau o bună conduită în societate, astfel că se justifică reținerea în cauză a dispozițiilor art. 74 lit. a) C. pen. și coborârea pedepselor sub minimul special, acestea fiind apreciate apte să conducă la atingerea scopului prev