ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 818/2013

Asupra recursului civil de față,

Analizând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 338 din 10 martie

2010, Tribunalul București, secția a V a civilă,

a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de

reclamanta S.R.C.G., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin

primar general.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin dispoziția nr. 7385 din 12

februarie 2007, Primarul general al municipiului București a respins cererea de

restituire în natură a terenului în suprafață de 600 m.p., situat în București,

fosta str. Armoniei, actual B-dul Fiscului, sector 1 și a propus acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent, cu motivarea că terenul este ocupat de o

construcție și căi de acces la obiectivele Combinatului Apicol București -

Băneasa.

Tribunalul a

mai reținut că, potrivit probelor administrate în cauză, terenul în litigiu

reprezintă o secțiune dintr-o suprafață mai mare de teren, iar în prezent, este

inclus în imobilul cu nr. 42/ A,

deținut de Combinatul

Apicol Băneasa, fiind ocupat de o construcție și de drumuri interioare de acces

Ia obiectivele Combinatului apicol.

Pe cale de

consecință, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, reclamanta având dreptul doar la măsurile reparatorii propuse prin

dispoziția atacată.

Prin

decizia nr. 239/ A din 12 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a III a

civilă,

a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul și cu

intervenienții accesorii F.D.C. și D.G., care au intervenit în proces în apel,

în interesul reclamantei.

Instanța de

apel a reținut, după ce a completat probatoriul prin efectuarea unei expertize

topografice, că terenul solicitat de reclamantă nu este liber, o parte fiind

ocupată de clădirea Institutului de Cercetare, Dezvoltare pentru Apicultură,

iar cealaltă parte de zona verde și de căi de acces.

În plus,

există impedimente de ordin juridic, deoarece alte persoane fizice și juridice

au drept de proprietate constituit asupra terenului în litigiu prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, dreptul de proprietate fiind intabulat

în cartea funciară.

Instanța de

apel a mai arătat că solicitarea de atribuire a unui teren în compensare a fost

tăcută abia în apel, după închiderea dezbaterilor, dar aceasta reprezintă o

cerere nouă, potrivit art. 294 din Codul de procedură civilă, ce nu poate fi

analizată în apel.

A mai reținut

instanța de apel, că dispoziția atacată a fost deja înaintată Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent corespunde scopului legii speciale de restituire și garanțiilor

oferite de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta și

intervenienții în interes accesoriu F.D.C. și D.G.

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că decizia

atacată este nelegală, pentru că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art.

22 alin. (4), 27 alin. (2) și

art. 28 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, iar în subsidiar dispozițiilor art. 1 alin. (3) din lege.

Astfel, au

arătat recurenții, unitatea deținătoare în sensul art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, este Asociația Crescătorilor de Albine și nu Municipiul București.

În aceste

condiții, erau aplicabile dispozițiile art. 22 alin. (4), coroborate cu art. 27

alin. (2) și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pârâtul fiind obligat să

identifice unitatea deținătoare și să comunice persoanei îndreptățite

elementele de identificare ale acesteia.

În subsidiar,

recurenții au arătat că, în situația în care primul motiv de recurs va fi

respins, au solicitat acordarea unui teren în compensare prin cererea de la

fila 46 aflată la dosarul primei instanțe.

Nu au solicitat compensarea prin

cererea de chemare în judecată, pentru că nu cunoșteau situația exactă a

terenului, pe care au aflat-o abia după efectuarea raportului de expertiză

judiciară.

De

altfel, nici în cadrul procedurii de judecată a apelului nu au solicitat

compensarea, pentru că erau convinși că terenul poate fi restituit în natură.

Criticile

formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit

dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele - terenuri și

construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt

deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o

societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori

asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană

juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură,

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere

ale unității deținătoare.

Prin urmare,

în sensul Legii nr. 10/2001, unitate deținătoare nu este orice persoană

juridică, ci doar persoanele juridice de drept public, la care statul sau

autoritățile publice centrale sau locale dețin acțiuni.

În cauză,

terenul în litigiu este proprietatea Asociației Crescătorilor de Albine din

România, persoană juridică de drept privat, constituită ca o organizație

profesională autonomă, dreptul de proprietate fiind dobândit prin sentința

civilă nr. 7592 din 14 mai 1999 a Judecătoriei sector 1 București, rămasă

definitivă și devenită irevocabilă.

Față de acest

statut juridic și prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, Asociația Crescătorilor de Albine din România nu este și nu poate

fi unitate deținătoare.

În acest

sens dispune și art. 21.1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001 care explicitează că societățile comerciale privatizate integral

sau cele constituite din inițiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri

după privatizare sau, după caz, după înființarea lor, nu sunt entități

învestite cu soluționarea notificărilor.

De

altfel, susținerea recurenților că regimul juridic al imobilului nu era

cunoscut până la momentul efectuării raportului de expertiză nu este reală,

pentru că, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, atât reclamanta cât și

pârâtul cunoșteau cu exactitate faptul că terenul solicitat constituie

proprietatea Asociației Crescătorilor de Albine.

Astfel, încă

din anul 1998, Consiliul general al municipiului București a comunicat

reclamantei această împrejurare prin adresa nr. 16106, iar pe parcursul

întregii proceduri administrative între părți a avut loc corespondență pe acest

subiect. Mai mult decât atât, la solicitarea reclamantei, în anul 2003 a fost

efectuat un raport de expertiză extrajudiciar care a constatat același lucru cu

privire la titularul dreptului de proprietate.

Cât privește

cererea subsidiară, aceasta a fost în mod corect respinsă de instanța de apel.

Este

adevărat că la fila 46 din dosarul primei instanțe există o cerere adresată de

notificatori Primarului general în cadrul procedurii administrative de

soluționare a notificării, dar aceasta nu reprezintă un act de 'învestire a

instanței cu o cerere de acordare de măsuri reparatorii prin compensare.

În

aplicarea principiului disponibilității, limitele învestirii instanței sunt

stabilite de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Or, în

cauză, se constată că nu a existat o astfel de cerere, iar cea formulată abia

în apel, după închiderea dezbaterilor nu poate fi luată în considerare, pentru

că s-ar încălca dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care interzic

analizarea cererilor noi în apel.

De

aceea, recursul declarat este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta S.R.C.G. și intervenienții F.D.C. și D.G.

împotriva deciziei nr. 239/ A din 12 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția

a III a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 20 februarie 2013.