ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 322/2013

Deliberând, conform art.

256 alin. (1) C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1124 din 09 iunie

2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea formulată

de reclamanta D.C. SA, în contradictoriu cu pârâtele O.S. Ltd și M. (M.E.T.

Co.) Ltd, ca nefiind de competența instanțelor judecătorești române, cu

referire la art. 149 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 105/1992.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, învestită cu apelul declarat de reclamantă, prin Decizia nr. 68/

A din 25 aprilie 2012, a admis calea de atac, a anulat sentința apelată și a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru considerentele ce

urmează.

În speță nu au

relevanță prevederile art. 149 pct. 1 menționate neîntemeiat de prima

instanță, ci prevederile art. 148 - 149 pct. 5 din Legea nr. 105/1992.

Potrivit acestor doua

texte: „art. 148 - Instanțele judecătorești române sunt competente, în

condițiile prevăzute de dispozițiile ce urmează, să soluționeze procesele

dintre o parte română și o parte străină sau numai dintre străini, persoane

fizice sau persoane juridice.

Art. 149 - Instanțele

judecătorești române sunt competente dacă: 5. locul unde a intervenit un fapt

juridic din care decurg obligații extracontractuale sau efectele sale se află

în România”.

Or, din moment ce

obiectul judecății este: să se dispună interzicerea comercializării,

importului, exportului sau acordarea oricărei destinații vamale pentru

produsele reținute de către autoritățile vamale și care fac obiectul

notificării din 18 octombrie 2010 în conformitate cu art. 36 alin. (3) lit. c)

din Legea nr. 84/1998, precum și să se dispună distrugerea produselor reținute

de către autoritățile vamale și care fac obiectul notificării din 18 octombrie

2010 în conformitate cu dispozițiile art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005, fiind în

discuție o formă de răspundere civilă delictuală (extracontractuală), prima

instanță era competentă să soluționeze acțiunea pe fondul său, stabilind pe

bază de probe dacă era sau nu întemeiată cererea de chemare în judecată, locul

unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligații extracontractuale

sau efectele sale vizând chiar și numai locul unde a intervenit numai o parte a

faptei ilicite, tranzitul în litigiu urmând a fi analizat în raport cu obiectul

și cauza juridică deduse de reclamantă judecății, urmând a se stabili dacă este

sau nu întemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva deciziei au

declarat recurs pârâtele întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că din modul în care Curtea de Apel București a

motivat decizia, reiese că a interpretat în mod greșit raportul juridic ce a

fost dedus judecății: a apreciat că faptul juridic (de natură să declanșeze

răspunderea delictuală reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ.)

constă în interzicerea comercializării, importului, etc., respectiv distrugerea

produselor proprietatea recurentei S. Ltd, deși aceste operațiuni (solicitate

prin acțiunea introductivă de către reclamantă) reprezintă forme de reparare a

prejudiciului suferit de către titularul unei mărci intelectuale ca urmare a

încălcării dreptului său de către un terț.

Însă interpretarea

dată „obiectului judecății” și a faptului juridic este în contradicție cu norma

legală, respectiv art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 care prevede

mijloacele punitivie și sancțiunile care pot fi impuse de către instanțe la

solicitarea expresă din partea titularului mărcii.

În realitate,

reclamanta a indicat încă din acțiunea introductivă că faptul juridic pe

care îl impută pârâtelor constă în cumpărarea de țigarete D. de pe teritoriul

SUA pentru a fi introduse pe piața din România și a comunității europene fără

acordul D. (se invocă neepuizarea dreptului la marcă).

Reclamanta a mai

arătat că dreptul care i-a fost încălcat de către recurente este protejat atât

prin normele comunitare, art. 13 din Regulamentul CE nr. 207/2009 privind marca

comunitară cât și prin norma națională, art. 38 din Legea nr. 84/1998.

Încălcarea acestui

drept al reclamantei nu rezultă din niciun act depus de către părți la dosar.

În continuarea

motivului de recurs sunt analizate probatoriile administrate din care rezultă

procedura pe teritoriul României sau a spațiului comunitar a unui fapt juridic

generator de prejudicii.

Reținerea containerului

de către autorități în Portul Constanța nu poate fi interpretată ca fapt

juridic ilicit deoarece intervenția Statului nu a fost generată de o faptă sau

o acțiune ilicită a recurentelor-pârâte.

Reținerea mărfurilor

nu are un caracter definitiv și nu conduce în mod automat la o catalogare în

mod absolut a bunurilor ca fiind bunuri contrafăcute, măsurile luate de către

Biroul vamal având doar un caracter provizoriu și conservator, conform art. 11 alin.

(4) din Legea nr. 344/2005.

Recurentele invocă,

ca motiv de ordine publică incidența dispozițiilor art. 158 alin. (3) C. proc.

civ.

Înalta Curte,

analizând decizia recurată cu referire la criticile formulate și la temeiurile

de drept incidente în cauză, reține caracterul nefondat al recursului pentru

argumentele ce succed.

Prioritar, Înalta

Curte învederează că își însușește în totalitate situația de fapt și de drept

reținută de instanța superioară de fond la pronunțarea deciziei recurate.

- Potrivit art. 158 alin.

(3) C. proc. civ., dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este

supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței

competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională.

Din interpretarea

logico-gramaticală a textului rezultă că ipoteza avută în vedere de legiuitor

este cea în care dosarul cauzei poate fi trimis instanței competente nu și în

situația în care se constată necompetența generală a instanțelor române.

Că aceasta este

interpretarea corectă a textului de lege rezultă și din dispozițiile art. 132 alin.

(4) din noul C. proc. civ. publicat în M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010,

republicat în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012, prin care se arată că în

ipoteza constatării necompetenței generale a instanțelor române, hotărârea este

supusă recursului.

- Raportul juridic

dedus judecății se poartă între o persoană juridică de drept privat românească

și o persoană juridică de drept privat moldovenească.

Fiind în prezența

unui raport juridic cu element de extraneitate în care una dintre părți nu este

stat membru al Uniunii Europene, devin aplicabile dispozițiile Legii nr. 105/1992

privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, în vigoare la

data formulării cererii de chemare în judecată.

Prima instanță de

fond a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 149 alin. (1) pct. 1 din

lege, iar instanța superioară de fond a dat eficiență dispozițiilor art. 148-149

pct. 5 din actul normativ menționat.

Obiectul cererii de

chemare în judecată este întemeiat pe dispozițiile art. 36 alin. (3) lit. e)

din Legea nr. 84/1998 și art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005, urmare a notificării

reclamantei de către Serviciul de Supraveghere Operațiuni Vamale și Mărfuri

Accizabile din cadrul Autorității Naționale a Vămilor – Direcția regională

pentru Operațiuni Vamale Constanța cu privire la reținerea de către

autoritățile vamale a unui transport conținând o cantitate totală de 37.044.000

țigarete purtând marca D.

Art. 36 alin. (3) lit.

c) din Legea nr. 84/1998 prevede că titularul mărcii poate cere să fie interzis

terților punerea în liberă circulație, exportul, importul, plasarea sub un

regim vamal suspensiv sau economic, precum și acordarea oricărei alte

destinații vamale, așa cum acestea sunt definite în reglementările vamale,

produselor sub acest semn.

Prin motivarea

cererii de chemare în judecată se susține că activitatea desfășurată de pârâte

este una de import paralel, activitate legitimă numai în măsura în care

drepturile de proprietate asupra mărcilor aplicate pe produse au fost epuizate.

Așadar, cum în

discuție se pune o formă de răspundere civilă extracontractuală, instanța

română era competentă să soluționeze cauza față de dispozițiile art. 148-149 pct.

5 din Legea nr. 105/1992 întrucât locul unde a intervenit faptul juridic din

care se pretinde că decurg obligații extracontractuale sau efectele sale este

în Portul Constanța.

Instanța de apel,

dând eficiență dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nu a soluționat

pricina în fond.

Așadar, criticile recurentei

referitoare la greșita stabilire a situației de fapt față de materialul

probator administrat în cauză nu vor fi analizate, neavând relevanță față de

problema de drept dezlegată în primul ciclu procesual: competența instanței

române de a soluționa pricina.

Înalta Curte, pentru

cele ce urmează, va respinge recursul în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtele S. Ltd și M. (M.E.T. CO.) Ltd împotriva Deciziei nr. 68/ A

din data de 25 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2013.