ÎCCJ, decizie (scj.ro #81628)

Competența

instanțelor române de a soluționa o acțiune în răspundere

civilă extracontractuală decurgând din importul paralel al unor

mărfuri în vederea comercializării fără acordul titularului

mărcii, în prezența unui element de extraneitate.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil.

Competența materială.

Index alfabetic :

marcă

- răspundere civilă

extracontractuală

- element de extraneitate

Legea nr. 105/1992, art. 148, 149

Legea nr. 84/1998, art. 36

Notă : Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea

raporturilor de drept internațional privat, a fost abrogată prin

art.83 lit. e) din Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013.

În prezența unui raport

juridic cu element de extraneitate în care una dintre părți nu este

stat membru al Uniunii Europene, devin aplicabile dispozițiile Legii nr.

105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Astfel, instanța română

este competentă, față de dispozițiile art. 148-149 pct. 5

din Legea nr. 105/1992, să soluționeze acțiunea întemeiată

pe art. 36 alin.(3) lit. e) din Legea nr.84/1998, care prevede că

titularul mărcii poate cere să fie interzis terților punerea în

liberă circulație, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal

suspensiv sau economic, precum și acordarea oricărei alte

destinații vamale, (…), produselor sub acest semn, acțiune care pune

în discuție o formă de răspundere civilă

extracontractuală, întrucât locul unde a intervenit faptul juridic din

care se pretinde că decurg obligații extracontractuale sau efectele

sale este un port românesc.

Secția I civilă, decizia

nr. 322

din 29 ianuarie 2013

Prin sentința civilă nr.

1124 din 09.06.2011, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă

a respins acțiunea formulată de reclamanta D. & C. S.A., în

contradictoriu cu pârâtele O.S.L. și M. (M.E.T.C.) L., ca nefiind de

competența instanțelor judecătorești române, cu referire la

art. 149 alin. (1) pct. 1 din Legea nr.105/1992.

Curtea de Apel București,

Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, învestită cu apelul declarat de reclamantă, prin

decizia nr.68A din 25.04.2012, a admis calea de atac, a anulat sentința

apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Curtea a reținut că, în

speță, nu au relevanță prevederile art. 149 pct. 1

menționate neîntemeiat de prima instanță, ci prevederile art.

148 - 149 pct. 5 din Legea nr. 105/1992.

Potrivit acestor doua texte: „art.

148 - Instanțele judecătorești române sunt competente, în

condițiile prevăzute de dispozițiile ce urmează, să

soluționeze procesele dintre o parte română și o parte

străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau persoane

juridice.

Art. 149 - Instanțele

judecătorești române sunt competente dacă: 5. locul unde a

intervenit un fapt juridic din care decurg obligații extracontractuale sau

efectele sale se află în România".

Or, din moment ce obiectul

judecății este să se dispună interzicerea

comercializării, importului, exportului sau acordarea oricărei

destinații vamale pentru produsele reținute de către

autoritățile vamale și care fac obiectul notificării

nr.30537/2010 în conformitate cu art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr.

84/1998, precum și să se dispună distrugerea produselor

reținute de către

autoritățile vamale și care fac obiectul notificării nr.

30537/2010

în conformitate cu dispozițiile art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005, fiind în

discuție o formă de răspundere civilă delictuală

(extracontractuală), prima instanță era competentă să

soluționeze acțiunea pe fondul său, stabilind pe bază de

probe dacă era sau nu întemeiată cererea de chemare în judecată,

locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligații

extracontractuale sau efectele sale vizând chiar și numai locul unde a

intervenit numai o parte a faptei ilicite, tranzitul în litigiu urmând a fi analizat

în raport cu obiectul și cauza juridică deduse de reclamantă

judecății, urmând a se stabili dacă este sau nu întemeiată

cererea de chemare în judecată.

Împotriva deciziei au declarat

recurs pârâtele întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 C.proc.civ.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs

se arată că din modul în care Curtea de Apel București a motivat

decizia, reiese că a interpretat în mod greșit raportul juridic ce a

fost dedus judecății: a apreciat că faptul juridic (de

natură să declanșeze răspunderea delictuală

reglementată de dispozițiile art. 998-999 C.civ.) constă în

interzicerea comercializării, importului, etc., respectiv distrugerea

produselor proprietatea recurentei S.L., deși aceste operațiuni

(solicitate prin acțiunea introductivă de către reclamantă)

reprezintă forme de reparare a prejudiciului suferit de

către titularul unei mărci intelectuale

ca urmare a încălcării dreptului

său de către un

terț.

Însă interpretarea dată

„obiectului judecății" și a faptului juridic este în

contradicție cu norma legală, respectiv art. 36 alin. (3) din Legea

nr.84/1998 care prevede mijloacele punitive și sancțiunile care pot

fi impuse de către instanțe la solicitarea expresă din partea

titularului mărcii.

În realitate, reclamanta a indicat

încă din acțiunea introductivă că faptul juridic pe care îl

impută pârâtelor constă în cumpărarea de țigarete D. de pe

teritoriul SUA pentru a fi introduse pe piața din România și a

comunității europene fără acordul D. (se invocă

neepuizarea dreptului la marcă).

Reclamanta a mai arătat că

dreptul care i-a fost încălcat de

către

recurente este protejat atât prin normele comunitare, art. 13 din Regulamentul

CE nr.207/ 2009 privind marca comunitară cât și prin

norma

națională, art.38 din Legea nr.84/1998.

Încălcarea

acestui drept al reclamantei nu rezultă din niciun act

depus de către părți la dosar.

În continuarea motivului de recurs

sunt analizate probatoriile administrate din care rezultă procedura pe

teritoriul României sau a spațiului comunitar a unui fapt juridic generator

de prejudicii.

Reținerea containerului de

către autorități în Portul Constanța nu poate fi

interpretată ca fapt juridic ilicit deoarece intervenția Statului nu

a fost generată de o faptă sau o acțiune ilicită a recurentelor-pârâte.

Reținerea mărfurilor nu

are un caracter definitiv și nu conduce în mod automat la o catalogare în

mod absolut a bunurilor ca fiind bunuri contrafăcute, măsurile luate

de către Biroul vamal având doar un caracter provizoriu și

conservator, conform art. 11 alin. (4) din Legea nr.344/2005.

Recurentele invocă, ca motiv de

ordine publică incidența dispozițiilor art. 158 alin. (3)

C.proc.civ.

Înalta Curte, analizând decizia

recurată cu referire la criticile formulate și la temeiurile de drept

incidente în cauză, reține caracterul nefondat al recursului pentru

argumentele ce succed.

Prioritar, Înalta Curte

învederează că își însușește în totalitate

situația de fapt și de drept reținută de instanța

superioară de fond la pronunțarea deciziei recurate.

Potrivit art. 158 alin.(3) C.proc.civ.,

dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu

este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată

instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicțională.

Din interpretarea

logico-gramaticală a textului rezultă că ipoteza avută în

vedere de legiuitor este cea în care dosarul cauzei poate fi trimis

instanței competente nu și în situația în care se constată

necompetența generală a instanțelor române.

Că aceasta este interpretarea

corectă a textului de lege rezultă și din dispozițiile art.

132 alin.(4) din Noul Cod de procedură civilă publicat în Monitorul

Oficial nr. 485 din 15.07.2010, republicat în Monitorul Oficial nr. 545 din

3.08.2012, prin care se arată că în ipoteza constatării

necompetenței generale a instanțelor române, hotărârea este

supusă recursului.

Raportul juridic dedus

judecății se poartă între o persoană juridică de drept

privat românească și o persoană juridică de drept privat

moldovenească.

Fiind în prezența unui raport

juridic cu element de extraneitate în care una dintre părți nu este

stat membru al Uniunii Europene, devin aplicabile dispozițiile Legii nr.

105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat,

în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată.

Prima instanță de fond a

apreciat ca fiind incidente dispozițiile art.149 alin.(1) pct. 1 din lege,

iar instanța superioară de fond a dat eficiență

dispozițiilor art.148-149 pct.5 din actul normativ menționat.

Obiectul cererii de chemare în

judecată este întemeiat pe dispozițiile art.36 alin.(3) lit. e) din

Legea nr.84/1998 și art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005, urmare a

notificării reclamantei de către Serviciul de Supraveghere

Operațiuni Vamale și Mărfuri Accizabile din cadrul

Autorității Naționale a Vămilor - Direcția

regională pentru Operațiuni Vamale Constanța cu privire la

reținerea de către autoritățile vamale a unui transport

conținând o cantitate totală de 37.044.000 țigarete purtând

marca D.

Art.36 alin.(3) lit. c) din Legea

nr.84/1998 prevede că titularul mărcii poate cere să fie

interzis terților punerea în liberă circulație, exportul,

importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum și

acordarea oricărei alte destinații vamale, așa cum acestea sunt

definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn.

Prin motivarea cererii de chemare în

judecată se susține că activitatea desfășurată de

pârâte este una de import paralel, activitate legitimă numai în

măsura în care drepturile de proprietate asupra mărcilor aplicate pe

produse au fost epuizate.

Așadar, cum în discuție se

pune o formă de răspundere civilă extracontractuală,

instanța română era competentă să soluționeze cauza

față de dispozițiile art.148-149 pct.5 din Legea nr.105/1992,

întrucât locul unde a intervenit faptul juridic din care se pretinde că

decurg obligații extracontractuale sau efectele sale este în Portul

Constanța.

Instanța de apel, dând

eficiență dispozițiilor art.297 alin.(1) C.proc.civ., nu a

soluționat pricina în fond.

Așadar, criticile recurentei

referitoare la greșita stabilire a situației de fapt față

de materialul probator administrat în cauză nu au fost analizate, neavând

relevanță față de problema de drept dezlegată în

primul ciclu procesual: competența instanței române de a

soluționa pricina.

Înalta Curte a respins recursul în

temeiul dispozițiilor art.312 alin.(1) C.proc.civ.