ÎCCJ, decizie (scj.ro #82821)

Contract

de antrepriză cu element de extraneitate. Competența materială

Cuprins

pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor

Index

alfabetic: obligație de a face

-

contract de antrepriză

-

element de extraneitate

-

excepția de necompetență a instanțelor

române

Regulamentul

CE nr. 44/2001, art. 23

În conformitate cu prevederile art. 23 din Regulamentul nr.

44/2001, „dacă părțile, dintre care cel puțin una are

domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au convenit că instanța

sau instanțele dintr-un stat membru urmează să fie competente

pentru soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură

cu raportul juridic determinat, competența revine acelei instanțe sau

instanțelor respective. Această competență este

exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a

părților.”

Astfel, în cazul în care în contractul de antrepriză

încheiat de părți se prevede faptul că litigiile dintre acestea

vor fi supuse spre soluționare instanțelor judecătorești

material competente de la sediul antreprenorului general, care se află în

Austria,

nu se poate reține susținerea conform căreia

una dintre părți a renunțat la clauza atributivă de

competență din contract prin introducerea cererii de chemare în

judecată pe rolul instanțelor române, întrucât simpla introducere a

unei acțiuni pe rolul acestor instanțe nu are valoarea unei convenții

a părților de stabilire a competenței instanțelor române,

în sensul prevederilor art. 23 din Regulamentul CE nr. 44/2001.

Secția

a II-a civilă, Decizia nr. 1856

din 25 aprilie 2013

Prin sentința comercială nr. 2319 din 04.03.2011,

pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială

în dosarul nr. xx940/3/2010, în urma declinării competenței de

către Judecătoria Buftea, s-a anulat ca netimbrată cererea

principală formulată de

reclamanta A.B. GMBH având ca

obiect obligarea pârâtei SC L.C. SRL la remedierea tuturor defecțiunilor

constatate în urma notificărilor venite din partea beneficiarului

lucrărilor, A.D.P. nr. 5, precum și din partea reclamantei, în

calitate de antreprenor general, la lucrările obiect al contractului de

antrepriză din data de 28.09.2007 și s-a d

isjuns

cererea reconvențională a pârâtei, aceasta formând un dosar separat

înregistrat la aceeași instanță.

Prin sentința comercială nr. 25073 din 19.12.2011,

Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a admis

excepția de necompetență a instanțelor române, a respins,

ca nefiind de competența instanțelor române, cererea formulată

de reclamanta SC L.C. SRL în contradictoriu cu  pârâta A.B. GMBH.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut că părțile au încheiat

contractul de prestări servicii nr. 673 din 28.09.2007 în baza căruia

reclamanta SC L.C. SRL, în calitate de subantreprenor, s-a obligat să

presteze în favoarea pârâtei A.B. GMBH, în calitate de antreprenor general,

lucrări de subantrepriză pentru reabilitarea structurii stradale zona

15: b-dul Pieptănari - Calea Ferentari - str. Înclinată.

Potrivit art.10.1 din contract, „litigiile dintre

părți se rezolvă pe cale amiabilă, iar dacă nu este

posibil vor fi supuse spre soluționare instanțelor

judecătorești material competente de la sediul Antreprenorului

General.”

Prima instanță a mai reținut că

antreprenorul general, pârâta A.B. GMBH are sediul în Austria și că

în speță sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului CE nr.

44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și

executarea hotărârilor în materie civilă și comercială,

care la art. 23 alin. (1) prevede că „ dacă părțile, dintre

care cel puțin una are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au

convenit că instanța sau instanțele dintr-un stat membru

urmează să fie competente pentru soluționarea litigiului ce a

survenit sau poate surveni în legătură cu raportul juridic

determinat, competența revine acelei instanțe sau instanțelor

respective. Această competență este exclusivă, cu excepția

unei convenții contrare a părților.”

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC L.C. SRL prin

administrator judiciar G.M.R. IPURL criticând-o ca fiind nelegală și

netemeinică.

Prin decizia civilă nr. 202/2012 din 2 mai 2012, Curtea de Apel

București, Secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul.

Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că prima

instanță a aplicat în mod corect prevederile Regulamentului CE nr.

44/2001, aplicabil în mod direct și în România după aderarea la Uniunea Europeană. După aderare, dispozițiile regulamentului mai sus evocat

privind competența judiciară, recunoașterea și executarea

hotărârilor în materie civilă și comercială, instrument

juridic cu caracter imperativ și de aplicare directă, ce cuprinde

și norme referitoare la conflictele de competență în materie

civilă și comercială ivite între instanțele statelor membre

ale Uniunii Europene, au înlocuit prevederile Legii nr. 105/1992 cu privire la

aceste aspecte.

A mai reținut instanța de apel că la stabilirea

necompetenței instanțelor române s-a avut în vedere alegerea de

competență în favoarea instanțelor din Austria inserată în

art. 10 din contractul părților. Clauza contractuală face

trimitere la instanțele de la sediul antreprenorului, în speță

pârâta, neavând nicio relevanță existența unei sucursale a

acesteia pe teritoriul României.

Totodată, a reținut că nu se poate reține

afirmația reclamantei privind încălcarea unor norme de ordine

publică prin inserarea unei asemenea clauze, acestea reprezentând doar

considerații cu titlu particular privind eventuale efecte de drept

substanțial decurgând din eventuala aplicare a legii austriece în materie

de prescripție, și nu nelegalitatea clauzei atributive de

competență. La momentul semnării contractului se cunoșteau

toate elementele care erau de natură a justifica alegerea competenței

instanțelor române, iar reclamanta și-a asumat în mod expres clauza

atributivă de competență, fiind ținută de aceasta prin

forța obligatorie a contractului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC L.C.

SRL invocând ca și motive de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat recurenta a

arătat că inițial Tribunalul București a anulat ca

netimbrată cererea principală formulată de A.B. GMBH, nepunând

în discuție competența, or, în prezenta cauză, având ca obiect

soluționarea cererii sale reconvenționale, disjunsă,

instanța a constatat necompetența instanțelor române

arătând totodată că însăși pârâta a renunțat la

clauza atributivă de competență din contract, introducând

cererea de chemare în judecată pe rolul instanțelor române.

Recurenta a susținut că, față de aceste

considerente, este evident că părțile au renunțat la clauza

contractuală atributivă de competență arătând că

această renunțare este posibilă în conformitate cu prevederile

art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001.

A mai susținut recurenta că în speță sunt

aplicabile prevederile Legii nr. 105/1992, aceasta fiind numai parțial

abrogată și că nesoluționarea pe fond a litigiului

încalcă ordinea publică din România arătând că dacă se

stabilește competența instanțelor din Austria, neexecutarea

contractului va rămâne nesancționată întrucât, potrivit

legislației austriece, termenul în care ar fi putut fi valorificate

drepturile izvorâte din contract a expirat.

Totodată, recurenta a arătat că, fiind vorba

despre o competență teritorială, aceasta trebuia invocată

la primul termen de judecată.

Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept

invocate, Înalta Curte a constatat că acestea sunt nefondate, recursul

declarat de recurenta SC L.C. SRL fiind respins, pentru următoarele

considerente:

Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atunci când hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuție

stabilirea de către prima instanță și de către

instanța de apel a necompetenței instanțelor române în

soluționarea cauzei.

Având în vedere că în cauză există un element de extraneitate

care privește teritoriul Uniunii Europene, regulile de

competență se stabilesc în conformitate cu prevederile Regulamentului

CE nr. 44/2001, aplicabil în mod direct și în România după aderarea la Uniunea Europeană.

În conformitate cu prevederile art. 23 din regulamentul mai sus evocat, „

dacă părțile, dintre care cel puțin una are domiciliul pe

teritoriul unui stat membru, au convenit că instanța sau

instanțele dintr-un stat membru urmează să fie competente pentru

soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în

legătură cu raportul juridic determinat, competența revine

acelei instanțe sau instanțelor respective. Această

competență este exclusivă, cu excepția unei convenții

contrare a părților.”

Potrivit art. 10.1 din contractul încheiat între reclamantă și

pârâtă, „litigiile dintre părți se rezolvă pe cale

amiabilă, iar dacă nu este posibil vor fi supuse spre

soluționare instanțelor judecătorești material competente

de la sediul Antreprenorului General”, or, în speță, antrepenorul

general, pârâta, are sediul în Austria, fiind fără

relevanță existența unei sucursale a acesteia pe teritoriul

României.

Față de aceste considerente, justificat instanța de apel a

reținut că prima instanță a aplicat în mod corect

prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001, aplicabil în mod direct și în

România după aderarea la Uniunea Europeană în 2007, dispozițiile acestui regulament privind competența judiciară, recunoașterea

și executarea hotărârilor în materie civilă și

comercială, instrument juridic cu caracter imperativ și de aplicare

directă, ce cuprinde și norme referitoare la conflictele de

competență în materie civilă și comercială ivite între

instanțele statelor membre ale Uniunii Europene înlocuind prevederile

Legii nr. 105/1992 cu privire la aceste aspecte.

Susținerea recurentei conform căreia pârâta a

renunțat la clauza atributivă de competență din contract,

introducând cererea inițială de chemare în judecată pe rolul

instanțelor române nu poate fi reținută întrucât simpla

introducere a acțiunii pe rolul instanțelor române nu are valoarea

unei convenții a părților de stabilire a competenței

instanțelor române, în sensul prevederilor art. 23 din Regulamentul CE nr.

44/2001.

De asemenea, va fi respinsă și critica recurentei

referitoare la faptul că cererea principală introdusă

inițial de pârâtă pe rolul instanțelor române a fost

anulată ca netimbrată fără a fi pusă în discuție

competența instanței deoarece, având în vedere dispozițiile art.

137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța se va

pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și

asupra celor de fond, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea

fondului, pentru a se constata necompetența, cererea trebuia să fie

timbrată.

Cât privește critica recurentei referitoare la faptul

că nesoluționarea pe fond a litigiului încalcă ordinea

publică din România, în mod corect instanța de apel a reținut că

nu se poate reține afirmația reclamantei privind încălcarea unor

norme de ordine publică prin inserarea unei asemenea clauze, acestea

reprezentând doar considerații cu titlu particular privind eventuale

efecte de drept substanțial decurgând din eventuala aplicare a legii

austriece în materie de prescripție, și nu nelegalitatea clauzei

atributive de competență.

Nu poate fi reținută nici critica recurentei privind

neinvocarea excepției necompetenței teritoriale la primul termen de

judecată, justificat instanța de apel reținând că, spre

deosebire de situația alegerii de competență între instanțe

competente teritorial de pe teritoriul României, în cazul de față, cu

element de extraneitate de natură intracomunitară, convenția

părților privind atribuirea competenței către

instanțele dintr-un anume stat membru devine obligatorie, acționând

asemenea unei norme imperative privind competența, putând fi invocată

în condiții similare competenței absolute.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta

SC L.C. București.