ÎCCJ, decizie (scj.ro #83357)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83357) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Excepția necompetenței generale a instanțelor române pentru

inexistența unui element de extraneitate

Cuprins

pe materii:

Drept comercial. Societățile comerciale

Index

alfabetic:

-contract

de antrepriză

-element

de extraneitate

-persoane

juridice

-societăți

comerciale

În cazul contractului cu  element  de  extraneitate,

părțile pot  alege  prin consens  legea

aplicabilă  condițiilor de fond și  efectelor

acestuia , așa cum prevăd dispozițiile  art.73 din Legea

nr.105/1992.

Convenția  de  prorogare voluntară de

competență în favoarea  unei  instanțe

judecătorești  străine  operează numai cât

privește un litigiu născut în  legătură  cu un

raport de drept internațional privat și numai

dacă   instanța  aleasă de

părți   nu este necompetentă, în mod absolut,

aceasta  fiind o cerință  de fond  ce rezultă din

dispozițiile  art.148-150 din Legea nr.105/1992.

Potrivit art.1 alin

.(

2) din Legea nr.31/1990,

societățile comerciale cu sediul în România  sunt persoane

juridice române.

Litigiul născut în legătură  cu un contract de

antrepriză încheiat și executat în România, între două societăți

comerciale persoane juridice de naționalitate română, nu cuprinde

nici un element de extraneitate care să atragă un conflict de legi

și să determine, în speță, aplicabilitatea

dispozițiilor  Legii nr.105/1992.

Ca atare, raportul juridic dedus judecății este de

competența

instanțelor

române.

(Secția comercială, decizia nr.1167 din 15 martie 2007)

Reclamanta S.C. C. SRL București a chemat în judecată pe pârâta S.C.

L.R.E. SRL București, solicitând instanței să oblige pârâta la

plata sumei de 90.928 USD plus TVA, la cursul de schimb valutar USD/leu al BNR

din ziua efectuării plății, reprezentând garanția

reținută de pârâtă pentru calitatea lucrărilor,

garanție ce trebuia restituită la 15 iunie 2003, precum și a sumei

de 12.756 USD plus TVA, la cursul de schimb valutar USD/leu al BNR din ziua

efectuării plății, cu titlu de rest de plată

contractuală pentru lucrările executate în baza contractului nr.1/26

ianuarie 2000.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței

generale a instanțelor române și excepția neîndeplinirii

procedurii prealabile, solicitând respingerea acțiunii ca

neîntemeiată, iar prin cerere reconvențională a cerut obligarea

reclamantei la plata sumei de 30.000 USD, cu titlu de despăgubiri,

reprezentând suma achitată de pârâtă proprietarilor imobilului din

str. C.D. nr.235-237 pentru daunele produse integrității imobilului,

ca urmare a lucrărilor efectuate de reclamantă și a sumei de

9.000 Euro, cu titlu de despăgubiri materiale pentru raportul tehnic de

expertiză privind calitatea execuției structurii clădirii N.T,

întocmit de către pârâtă în urma sesizărilor repetate privind

calitatea execuției construcției din str.C.D., și suma de

100.000 Euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul de imagine creat

pârâtei pe piața imobiliară în raporturile cu partenerii contractuali

și potențiali.

La 3 decembrie 2004, reclamanta a formulat o cerere de chemare în garanție

a SC  O.C.I. SRL și a SC C D.I. SRL pentru ca, în cazul în care ar fi

admisă cererea reconvențională formulată de pârâtă

privind obligarea la 30.000 USD, cu titlu de despăgubiri materiale,

instanța să oblige pârâtele chemate în garanție la repararea

prejudiciului pretins de pârâtă.

Prin sentința civilă nr.1376 din 25 martie 2005, Tribunalul

București, Secția a-VI-a comercială, a admis excepția de

necompetență generală și a respins cererea reclamantei ca

nefiind de competența instanțelor române, a respins cererea

reconvențională formulată de pârâtă ca rămasă

fără obiect și a respins și cererile de chemare în

garanție ca rămase fără obiect.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, potrivit art.20

din Amendamentul nr.1/27 ianuarie 2000 la contract, părțile „sunt de

acord ca orice dispută sau dezacord reieșite din contract sau din

Amendamentul său, inclusiv întrebările referitoare la interpretarea

Contractului sau Amendamentului său, vor fi decise exclusiv de o curte de

justiție autorizată din Anglia și conform legilor engleze”,

astfel  că , prin voința părților, raportul juridic a

fost plasat sub incidența unei legi străine, fiind un raport de drept

internațional privat, competența de soluționare a litigiului

revenind instanțelor alese de părți, prin convenția de

prorogare inclusă în art.20 din Amendament.

Prin decizia comercială nr.354 din 6 iunie 2006, Curtea de Apel

București, Secția a-VI-a comercială, a respins ca nefondat

apelul formulat de reclamantă, a admis apelul formulat de chemata în

garanție S.C. C.D.I. SRL împotriva aceleiași sentințe, pe care a

schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat reclamanta la plata sumei de

36.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut că raportul juridic dedus

judecății este un raport de drept privat cu element de extraneitate,

dat de calitatea de persoană juridică străină a asociatului

unic al intimatei pârâte și de elementul volitiv, constând în voința

liber exprimată de părțile care au încheiat contractul de

antrepriză, prin includerea în art.20 din amendament a clauzei privind

atât legea aplicabilă cât și jurisdicția ca fiind legea și

jurisdicția engleză. A stabilit că unui raport juridic de drept

internațional privat îi sunt aplicabile dispozițiile art.149-152 din

Legea nr.105/1992 , cum, în mod corect, a stabilit instanța de fond, în

cauză, nefiind incidente norme juridice imperative, de ordine

publică, din dreptul român.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta a declarat recurs,

solicitând, cu invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art.304

pct.7 și 9

C.proc.civ.,

casarea hotărârii

recurate, admiterea apelului său, în sensul respingerii excepției de

necompetență generală a instanțelor române și

trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivarea recursului său, reclamanta a criticat decizia

recurată pentru a fost pronunțată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art.1, ale

art.73 și ale art.74 din Legea nr.105/1992, ale art.2 din Legea

nr.187/2003, a dispozițiilor Legii nr.50/1991, a Legii 10/1995, a

dispozițiilor H.G. 273/1994, a dispozițiilor art.5 C. civ.,

susținând că, în mod eronat, s-a stabilit caracterul de raport de

drept internațional privat al raportului juridic dedus judecății,

raport care nu are nici un element de extraneitate în structura sa.

Recurenta a reproșat instanței de apel și faptul că decizia

recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de

apel nejustificând de ce a considerat voința părților ca element

de extraneitate, îmbrățișând, fără motivare,

poziția instanței de fond și nemotivând nici respingerea

criticilor reclamantei cu privire la nulitatea absolută și

ineficiența clauzei prevăzute în art.20 din amendamentul la contract,

apreciind că acestea ar fi fost analizate implicit de către

instanța de fond.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a apreciat că, în mod

temeinic, au reținut instanțele calificarea raportului juridic dedus

judecății ca un raport de drept internațional privat supus prin

voința părților legii engleze, alese de ele; prin consens, în

baza principiului disponibilității, alegând și competența

instanțelor străine. Pârâta intimată a mai arătat că,

în ceea

ce

privește nulitatea absolută a

clauzei inclusă în art.20 din amendamentul nr.1 la contract, în mod

corect, instanța de apel a reținut că aceasta nu a fost

înlăturată prin hotărâre judecătorească sau

desființată prin acordul părților, rațiune pentru care

urmează să-și producă efectele în continuare.

Recursul

este

fondat.

În mod eronat, instanțele au admis excepția necompetenței

generale a instanțelor judecătorești române, apreciind

greșit că pricina vizează un raport de drept internațional

privat cu privire la care părțile contractuale pot, în temeiul

principiului lex voluntatis, să aleagă prin acordul lor, lex

contractus, și instanța judecătorească având

competența soluționării eventualelor litigii, făcând astfel

o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr.105/1992, ale art.5

și 969 C. civ.

Potrivit art.1 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor

de drept internațional privat, această lege se aplică numai

raporturilor de drept internațional privat, care, conform alineatului 2,

sunt „raporturi civile, comerciale, de muncă, de procedură

civilă și alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate”.

Mai mult, numai în cazul contractului cu element de

extraneitate, părțile pot alege prin consens legea aplicabilă

condițiilor de fond și efectelor acestuia, așa cum prevăd dispozițiile

art.73 din Legea nr.105/1992.

Cât privește convenția de prorogare voluntară de

competență în favoarea unei instanțe judecătorești

străine, ea operează numai cât privește

un

litigiu născut în legătură cu un raport de drept internațional

privat și numai dacă instanța aleasă de părți nu

este necompetentă, în mod absolut, aceasta fiind o cerință de

fond ce rezultă din economia dispozițiilor art.148-150 din Legea

nr.105/1992.

Cauza de față privește un litigiu născut în legătură

cu un contract de antrepriză, încheiat și executat în România, între

două societăți comerciale, persoane juridice de

naționalitate română, respectiv între reclamanta antreprenor S.C. C.

SRL cu sediul în București, str. P.A., sector 2, înmatriculată la

ORCTB sub nr.J 40/12070/1991 și

pârâta ,

beneficiar , S.C. L. R. E. SRL cu sediul în București, C. D. sector 1,

înmatriculată la ORCTB sub nr.J 40/4050/1998.

Faptul că asociatul unic al societății pârâte era , la momentul

încheierii contractului de antrepriză și a amendamentului la acesta ,

o societate străină cu sediul în Marea Britanie, respectiv A.I. L.

din Gibraltar, nu face ca societatea beneficiară în contractul de

antrepriză să aibă o naționalitate străină.

Conform art.40 alin

.(

1) din Legea nr.105/1992

„persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui

teritoriu și-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social”, iar

conform art.1 alin. (2)

din

Legea nr.31/1990

„societățile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice

române”.

Față de aceste dispoziții de lege, ambele părți la

contractul de antrepriză în cauză sunt persoane juridice de

naționalitate română, astfel că menționatul contract

și amendamentele la acesta, încheiate la București și executate

la București( unde se găsește și imobilul la care s-au

realizat și lucrările de construcție peste cota 0, respectiv

imobilul „N. T.” compus din parter și douăsprezece etaje de birouri,

situat în C. D., sector 1), nu cuprind nici un element de extraneitate care

să atragă un conflict de legi și să facă incidente

dispozițiile Legii nr.105/1992, cum, în mod greșit, au reținut

instanțele de fond și de apel.

Principiul lex voluntatis este un principiu conflictual care operează

numai cu privire la raporturile de drept internațional privat, respectiv

cu privire la contractul având un element de extraneitate care face

posibilă supunerea respectivului contract concomitent la cel puțin

două sisteme de drept național diferite, ipoteză în care

părțile din contractul în cauză pot alege, de comun acord, legea

care să reglementeze fondul și efectele acelui contract. O asemenea

facultate nu se recunoaște părților la

un

contract care nu are elemente de extraneitate, fiind supus, deci, unui singur

sistem de drept.

De asemenea, potrivit dreptului român contractele au putere

de lege, între părțile contractante dacă au fost „legal

făcute” (art.969 C. civ.); dacă s-au încheiat cu respectarea

dispozițiilor legale în vigoare, iar, prin contracte nu se poate deroga de

la legile care interesează ordinea publică (art.5 C.civ).

Cum normele reglementând competența instanțelor

judecătorești sunt norme de ordine publică (art.159 C. proc.

civ.), părțile la un contract supus exclusiv dreptului român nu pot

conveni să supună un posibil litigiu născut în

legătură cu acel contract unei instanțe judecătorești

străine, cu excluderea competenței instanțelor române.

Față de dispozițiile legale menționate, clauza

prevăzută în art.20 din amendamentul nr.1 la contractul de

antrepriză, prin care părțile la contract, societăți

comerciale de naționalitate română, au convenit să supună

contractul lor legii engleze și să supună și eventualele

litigii născute în legătură cu acest contract unei instanțe

judecătorești engleze, este lovită de nulitate.

Astfel, s-a constatat că decizia recurată a fost dată cu

greșita aplicare a legii, că aceasta nu este motivată corect,

că instanța nu a examinat și apărarea formulată de

recurentă în fața instanței de fond - și reluată ca

motiv de apel - referitoare la nulitatea absolută a clauzei inserate în

art.20 din amendamentul nr.1 la contractul de antrepriză în cauză;

că, în mod greșit, a fost admisă de către instanța de

fond excepția necompetenței generale a instanțelor române, în

baza calificării eronate a raportului juridic dedus judecății ca

fiind un raport de drept internațional privat; că, în mod

greșit, a fost menținută soluția primei instanțe de către

instanța de control judiciar. În

aplicarea

dispozițiilor art.312alin. (3) și alin

.(

5)

C. proc. civ., recursul recurentei reclamante a fost admis și, pe cale de

consecință, au fost casate decizia recurată și

sentința instanței de fond, iar cauza a fost trimisă spre a fi

judecată în fond de prima instanță, care va avea în vedere

că raportul juridic dedus judecății este supus numai dreptului

român, neavând nici un element de extraneitate.