ÎCCJ, decizie (scj.ro #83357)

1. Competență materială. Excepția necompetenței generale a instanțelor române pentru inexistența unui element de extraneitate Cuprins pe materii: Drept comercial. Societățile comerciale Index alfabetic: -contract de antrepriză -element de extraneitate -persoane juridice -societăți comerciale În cazul contractului cu element de extraneitate, părțile pot alege prin consens legea aplicabilă condițiilor de fond și efectelor acestuia , așa cum prevăd dispozițiile art.73 din Legea nr.105/1992. Convenția de prorogare voluntară de competență în favoarea unei instanțe judecătorești străine operează numai cât privește un litigiu născut în legătură cu un raport de drept internațional privat și numai dacă instanța aleasă de părți nu este necompetentă, în mod absolut, aceasta fiind o cerință de fond ce rezultă din dispozițiile art.148-150 din Legea nr.105/1992.

Potrivit art.1 alin .( 2) din Legea nr.31/1990, societățile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române. Litigiul născut în legătură cu un contract de antrepriză încheiat și executat în România, între două societăți comerciale persoane juridice de naționalitate română, nu cuprinde nici un element de extraneitate care să atragă un conflict de legi și să determine, în speță, aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr.105/1992. Ca atare, raportul juridic dedus judecății este de competența instanțelor române. (Secția comercială, decizia nr.1167 din 15 martie 2007) Reclamanta S.C. C. SRL București a chemat în judecată pe pârâta S.C. L.R.E.

SRL București, solicitând instanței să oblige pârâta la plata sumei de 90.928 USD plus TVA, la cursul de schimb valutar USD/leu al BNR din ziua efectuării plății, reprezentând garanția reținută de pârâtă pentru calitatea lucrărilor, garanție ce trebuia restituită la 15 iunie 2003, precum și a sumei de 12.756 USD plus TVA, la cursul de schimb valutar USD/leu al BNR din ziua efectuării plății, cu titlu de rest de plată contractuală pentru lucrările executate în baza contractului nr.1/26 ianuarie 2000. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor române și excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar prin cerere reconvențională a cerut obligarea reclamantei la plata sumei de 30.000 USD, cu titlu de despăgubiri, reprezentând suma achitată de pârâtă proprietarilor imobilului din str. C.D.

nr.235-237 pentru daunele produse integrității imobilului, ca urmare a lucrărilor efectuate de reclamantă și a sumei de 9.000 Euro, cu titlu de despăgubiri materiale pentru raportul tehnic de expertiză privind calitatea execuției structurii clădirii N.T, întocmit de către pârâtă în urma sesizărilor repetate privind calitatea execuției construcției din str.C.D., și suma de 100.000 Euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul de imagine creat pârâtei pe piața imobiliară în raporturile cu partenerii contractuali și potențiali. La 3 decembrie 2004, reclamanta a formulat o cerere de chemare în garanție a SC O.C.I. SRL și a SC C D.I. SRL pentru ca, în cazul în care ar fi admisă cererea reconvențională formulată de pârâtă privind obligarea la 30.000 USD, cu titlu de despăgubiri materiale, instanța să oblige pârâtele chemate în garanție la repararea prejudiciului pretins de pârâtă.

Prin sentința civilă nr.1376 din 25 martie 2005, Tribunalul București, Secția a-VI-a comercială, a admis excepția de necompetență generală și a respins cererea reclamantei ca nefiind de competența instanțelor române, a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă ca rămasă fără obiect și a respins și cererile de chemare în garanție ca rămase fără obiect.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, potrivit art.20 din Amendamentul nr.1/27 ianuarie 2000 la contract, părțile „sunt de acord ca orice dispută sau dezacord reieșite din contract sau din Amendamentul său, inclusiv întrebările referitoare la interpretarea Contractului sau Amendamentului său, vor fi decise exclusiv de o curte de justiție autorizată din Anglia și conform legilor engleze”, astfel că , prin voința părților, raportul juridic a fost plasat sub incidența unei legi străine, fiind un raport de drept internațional privat, competența de soluționare a litigiului revenind instanțelor alese de părți, prin convenția de prorogare inclusă în art.20 din Amendament. Prin decizia comercială nr.354 din 6 iunie 2006, Curtea de Apel București, Secția a-VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă, a admis apelul formulat de chemata în garanție S.C.

C.D.I. SRL împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat reclamanta la plata sumei de 36.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Instanța de apel a reținut că raportul juridic dedus judecății este un raport de drept privat cu element de extraneitate, dat de calitatea de persoană juridică străină a asociatului unic al intimatei pârâte și de elementul volitiv, constând în voința liber exprimată de părțile care au încheiat contractul de antrepriză, prin includerea în art.20 din amendament a clauzei privind atât legea aplicabilă cât și jurisdicția ca fiind legea și jurisdicția engleză. A stabilit că unui raport juridic de drept internațional privat îi sunt aplicabile dispozițiile art.149-152 din Legea nr.105/1992 , cum, în mod corect, a stabilit instanța de fond, în cauză, nefiind incidente norme juridice imperative, de ordine publică, din dreptul român.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta a declarat recurs, solicitând, cu invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.7 și 9 C.proc.civ., casarea hotărârii recurate, admiterea apelului său, în sensul respingerii excepției de necompetență generală a instanțelor române și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În motivarea recursului său, reclamanta a criticat decizia recurată pentru a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art.1, ale art.73 și ale art.74 din Legea nr.105/1992, ale art.2 din Legea nr.187/2003, a dispozițiilor Legii nr.50/1991, a Legii 10/1995, a dispozițiilor H.G. 273/1994, a dispozițiilor art.5 C. civ., susținând că, în mod eronat, s-a stabilit caracterul de raport de drept internațional privat al raportului juridic dedus judecății, raport care nu are nici un element de extraneitate în structura sa.

Recurenta a reproșat instanței de apel și faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de apel nejustificând de ce a considerat voința părților ca element de extraneitate, îmbrățișând, fără motivare, poziția instanței de fond și nemotivând nici respingerea criticilor reclamantei cu privire la nulitatea absolută și ineficiența clauzei prevăzute în art.20 din amendamentul la contract, apreciind că acestea ar fi fost analizate implicit de către instanța de fond. Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a apreciat că, în mod temeinic, au reținut instanțele calificarea raportului juridic dedus judecății ca un raport de drept internațional privat supus prin voința părților legii engleze, alese de ele; prin consens, în baza principiului disponibilității, alegând și competența instanțelor străine.

Pârâta intimată a mai arătat că, în ceea ce privește nulitatea absolută a clauzei inclusă în art.20 din amendamentul nr.1 la contract, în mod corect, instanța de apel a reținut că aceasta nu a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească sau desființată prin acordul părților, rațiune pentru care urmează să-și producă efectele în continuare. Recursul este fondat. În mod eronat, instanțele au admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești române, apreciind greșit că pricina vizează un raport de drept internațional privat cu privire la care părțile contractuale pot, în temeiul principiului lex voluntatis, să aleagă prin acordul lor, lex contractus, și instanța judecătorească având competența soluționării eventualelor litigii, făcând astfel o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr.105/1992, ale art.5 și 969 C. civ.

Potrivit art.1 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, această lege se aplică numai raporturilor de drept internațional privat, care, conform alineatului 2, sunt „raporturi civile, comerciale, de muncă, de procedură civilă și alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate”. Mai mult, numai în cazul contractului cu element de extraneitate, părțile pot alege prin consens legea aplicabilă condițiilor de fond și efectelor acestuia, așa cum prevăd dispozițiile art.73 din Legea nr.105/1992. Cât privește convenția de prorogare voluntară de competență în favoarea unei instanțe judecătorești străine, ea operează numai cât privește un litigiu născut în legătură cu un raport de drept internațional privat și numai dacă instanța aleasă de părți nu este necompetentă, în mod absolut, aceasta fiind o cerință de fond ce rezultă din economia dispozițiilor art.148-150 din Legea nr.105/1992.

Cauza de față privește un litigiu născut în legătură cu un contract de antrepriză, încheiat și executat în România, între două societăți comerciale, persoane juridice de naționalitate română, respectiv între reclamanta antreprenor S.C. C. SRL cu sediul în București, str. P.A., sector 2, înmatriculată la ORCTB sub nr.J 40/12070/1991 și pârâta , beneficiar , S.C. L. R. E. SRL cu sediul în București, C. D. sector 1, înmatriculată la ORCTB sub nr.J 40/4050/1998. Faptul că asociatul unic al societății pârâte era , la momentul încheierii contractului de antrepriză și a amendamentului la acesta , o societate străină cu sediul în Marea Britanie, respectiv A.I. L. din Gibraltar, nu face ca societatea beneficiară în contractul de antrepriză să aibă o naționalitate străină.

Conform art.40 alin .( 1) din Legea nr.105/1992 „persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social”, iar conform art.1 alin. (2) din Legea nr.31/1990 „societățile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”. Față de aceste dispoziții de lege, ambele părți la contractul de antrepriză în cauză sunt persoane juridice de naționalitate română, astfel că menționatul contract și amendamentele la acesta, încheiate la București și executate la București( unde se găsește și imobilul la care s-au realizat și lucrările de construcție peste cota 0, respectiv imobilul „N. T.” compus din parter și douăsprezece etaje de birouri, situat în C. D., sector 1), nu cuprind nici un element de extraneitate care să atragă un conflict de legi și să facă incidente dispozițiile Legii nr.105/1992, cum, în mod greșit, au reținut instanțele de fond și de apel.

Principiul lex voluntatis este un principiu conflictual care operează numai cu privire la raporturile de drept internațional privat, respectiv cu privire la contractul având un element de extraneitate care face posibilă supunerea respectivului contract concomitent la cel puțin două sisteme de drept național diferite, ipoteză în care părțile din contractul în cauză pot alege, de comun acord, legea care să reglementeze fondul și efectele acelui contract. O asemenea facultate nu se recunoaște părților la un contract care nu are elemente de extraneitate, fiind supus, deci, unui singur sistem de drept. De asemenea, potrivit dreptului român contractele au putere de lege, între părțile contractante dacă au fost „legal făcute” (art.969 C. civ.); dacă s-au încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, iar, prin contracte nu se poate deroga de la legile care interesează ordinea publică (art.5 C.civ).

Cum normele reglementând competența instanțelor judecătorești sunt norme de ordine publică (art.159 C. proc. civ.), părțile la un contract supus exclusiv dreptului român nu pot conveni să supună un posibil litigiu născut în legătură cu acel contract unei instanțe judecătorești străine, cu excluderea competenței instanțelor române. Față de dispozițiile legale menționate, clauza prevăzută în art.20 din amendamentul nr.1 la contractul de antrepriză, prin care părțile la contract, societăți comerciale de naționalitate română, au convenit să supună contractul lor legii engleze și să supună și eventualele litigii născute în legătură cu acest contract unei instanțe judecătorești engleze, este lovită de nulitate.

Astfel, s-a constatat că decizia recurată a fost dată cu greșita aplicare a legii, că aceasta nu este motivată corect, că instanța nu a examinat și apărarea formulată de recurentă în fața instanței de fond - și reluată ca motiv de apel - referitoare la nulitatea absolută a clauzei inserate în art.20 din amendamentul nr.1 la contractul de antrepriză în cauză; că, în mod greșit, a fost admisă de către instanța de fond excepția necompetenței generale a instanțelor române, în baza calificării eronate a raportului juridic dedus judecății ca fiind un raport de drept internațional privat; că, în mod greșit, a fost menținută soluția primei instanțe de către instanța de control judiciar. În aplicarea dispozițiilor art.312alin.

(3) și alin .( 5) C. proc. civ., recursul recurentei reclamante a fost admis și, pe cale de consecință, au fost casate decizia recurată și sentința instanței de fond, iar cauza a fost trimisă spre a fi judecată în fond de prima instanță, care va avea în vedere că raportul juridic dedus judecății este supus numai dreptului român, neavând nici un element de extraneitate.