ÎCCJ, decizie (scj.ro #82803)

Raport juridic cu element de extraneitate. Norme conflictuale. Determinarea legii aplicabile Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor Index alfabetic: acțiune în pretenții - cesiune de creanță - raport juridic cu element de extraneitate - excepția de necompetență generală a instanțelor române - norme conflictuale Legea nr. 105/1992, art. 3, art. 7, art. 120, art. 149 C. proc. civ., art. 343 și urm. În cazul în care raportul juridic dedus judecății conține un element de extraneitate, prin părțile raportului juridic, iar instanța competentă jurisdicțional să soluționeze procesul este instanța română, conform art. 149 din Legea nr. 105/1992, unde se află sediul pârâtului, persoană juridică română, revine acestei instanțe stabilirea legii aplicabile în cauză, a dreptului material cu care raportul prezintă legături prin elementul său de extraneitate.

Prin urmare, este obligația instanței sesizate să stabilească legea aplicabilă în cazul unui conflict între legea țării căreia îi aparține instanța sesizată cu soluționarea litigiului (lex fori) și legea străină cu care raportul are legătură prin elementul său de extraneitate, instanța nefiind ținută de textul de lege indicat de parte. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 896 din 5 martie 2013 1 – Obiectul cauzei și sentința pronunțată la data de 2 iunie 2011 de Tribunalul București, Secția comercială, ca primă instanță. Prin acțiunea introductivă, înregistrată la 4 mai 2010 pe rolul Tribunalul București reclamantul P.F. a solicitat obligarea pârâtei SC C.I. SRL, cu sediul în București Str. J. nr..62, înregistrată la O.R.C.

sub nr. J40/xx512/1993, la plata sumei de 1.094.666,64 euro reprezentând cuantumul creanței principale care incumbă pârâtei conform contractelor de vânzare-cumpărare de părți sociale încheiate de pârâtă cu V. SpA la data de 29 noiembrie 2006, cu M.I. SpA la 3 octombrie 2006 cu Dl. R.B. la data de 3 octombrie 2007 și a cesiunii de creanță subsecventă intervenită între reclamant și vânzătorii din cele trei contracte de vânzare-cumpărare de părți sociale. În motivare, reclamanta a arătat că pârâta SC C.I. SRL a achiziționat în perioada 2006-2007 100% din capitalul social al societății italiene G.M. SpA, în baza a trei contracte de vânzare-cumpărare părți sociale încheiate cu asociații societății italiene, parte din prețul convenit pentru părțile sociale achiziționate de la fiecare asociat urmând să fie achitat de dobânditoare în 24 de tranșe lunare egale.

Potrivit reclamantului, la data semnării celor trei contracte de vânzare-cumpărare avea calitatea de asociat majoritar al pârâtei C., deținând o cotă de participare la capitalul social al acesteia de 59,69%. În considerarea acestui fapt și a colaborării îndelungate de afaceri cu vânzătorii, reclamantul s-a angajat față de vânzători ca, în situația că vinde integral sau într-o proporție majoritară cota sa de participare la capitalul social al C. să preia creanțele vânzătorilor împotriva societății C. pentru ratele neachitate la acea dată. A susținut reclamantul că această înțelegere a părților s-a dorit a fi o garanție suplimentară pentru încasarea integrală a prețului părților sociale vândute, fiind impusă de vânzători ca o condiție esențială pentru perfectarea tranzacției.

Potrivit reclamantului, la data de 4 februarie 2008 și-a cesionat către societatea poloneză P.M. 75% din cota sa de participare la capitalul social al C., iar după perfectarea acestei tranzacții a încheiat cu cei trei vânzători cesiunea de creanță asumată prin cele trei contracte de vânzare-cumpărare, transferând vânzătorilor prețul creanțelor din acel moment, respectiv suma de 1.094.666,64 euro și notificând pârâta C., în calitate de debitor cedat preluarea creanțelor de la cei trei vânzători. Cu privire la poziția pârâtei C. reclamantul a susținut că după notificarea cesiunii de creanță astfel consimțită, aceasta a refuzat să-și mai onoreze obligațiile de plată asumate prin cele trei contracte de vânzare-cumpărare ceea ce a determinat promovarea prezentei acțiuni.

În apărare pârâta SC C.I. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență generală a instanțelor române susținând că legea aplicabilă contractelor de vânzare-cumpărare părți sociale și contractului de cesiune de creanță este legea italiană. Pe fondul cauzei pârâta a arătat că prețul acțiunilor G.M. SpA a fost inclus și achitat de către societatea poloneză P.M. ca parte din prețul achitat reclamantului și celorlalți asociați din C. pentru părțile sociale cedate.

Astfel învestit, Tribunalul București, prin încheierea de la termenul din 14 februarie 2011, a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței generale a instanțelor române apreciind, în raport de argumentele pârâtei, circumscrise numai dificultăților pe care le-ar avea instanța română în aplicarea legii italiene, că potrivit art. 7 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească prin atestări de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert, partea care o invocă putând fi obligată să facă dovada conținutului ei.

Cu privire la fondul cererii introductive, tribunalul a considerat că esențială este identificarea legii aplicabile raportului juridic fundamental, cel din care a izvorât dreptul afirmat de reclamant de a pretinde restul de preț de la pârâtă, respectiv cele trei contracte de vânzare-cumpărare de părți sociale ale capitalului social al unei societăți comerciale persoană juridică de drept privat italian. În opinia primei instanțe dispozițiile aplicabile pentru soluționarea acestei chestiuni sunt cele din art. 157 din Legea nr. 105/1002 potrivit cărora condițiile și efectele transmiterii unui titlu de valoare ce sunt supuse legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente. Concluzionând, tribunalul a reținut că cele trei contracte de vânzare-cumpărare de părți sociale sunt guvernate de legea italiană.

În continuarea raționamentului, prima instanță a constatat că reclamantul nu a indicat textele legii italiene aplicabile transmiterii de părți sociale, iar cererea precizatoare depusă la termenul din 2 mai 2011 în sensul că se întemeiază pe prevederile legii italiene referitoare la cesiunea de creanță, a fost declarată tardivă. În acest context, judecătorul român nu este obligat să cunoască legea străină, reclamantul fiind dator să facă dovada conținutului său, dovadă pe care acesta nu a făcut-o, ceea ce impune soluția de respingere a acțiunii. 2 – Apelul. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă la 20 aprilie 2012. Prin decizia nr. 185, Curtea de Apel București a admis apelurile declarate de reclamantul P.F.

și pârâta SC C.I. SRL împotriva sentinței fondului pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Tribunalul București. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut următoarele: Cu privire la excepția necompetenței generale a instanței invocată de pârâta SC C.I. SRL prin întâmpinare, întemeiată pe clauza compromisorie inserată în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 14 februarie 2008 cu P.M. instanța a constatat lipsa de temei a susținerilor intimatei-pârâte, care nu poate invoca o atare excepție decât în fața primei instanțe înainte de a-și formula apărările conform art. 343 3 alin. (2) lit. a) C. proc. civ.

Cu privire la dreptul aplicabil raportului juridic dedus judecății, având în vedere că reclamantul își întemeiază pretențiile sale pe angajamentul luat ca persoană fizică în cele trei contracte de vânzare-cumpărare părți sociale, instanța a apreciat că în stabilirea legii aplicabile este relevantă obligația caracteristică în operațiunea juridică prealabilă cesiunii de creanță, respectiv cesiunea de părți sociale, care a fost convenită după legea italiană, astfel că legea aplicabilă litigiului este cea a creanței cedate, adică legea italiană sub care cei trei acționari V. SpA, M.I. SpA și R.B. și-au cesionat părțile sociale deținute la G.M. SpA. În acest sens, instanța a apreciat că se impunea a fi verificat dacă după legea italiană există elementele constitutive ale cesiunii de creanță invocată de reclamant, respectiv cesiunea către reclamant a creanței deținute de cele trei societăți față de debitoarea lor, pârâta din prezenta cauză.

Cum reclamantul a depus avizul unor experți italieni cu privire la dreptul italian, se poate verifica îndeplinirea condițiilor constitutive ale operațiunii de cesiune, iar refuzul primei instanțe de a judeca litigiul pe fond impune, în raport de art. 297 C. proc. civ., anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. Totodată, instanța a constatat că reclamantul a invocat ca temei al dreptului său de creanță angajamentul luat față de cele trei cedente de părți sociale și notificarea pe care acestea au adresat-o pârâtei, neprevalându-se de contractul încheiat cu P.M. SA. 3. Recursul. Motivele de recurs. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC C.I. SRL, solicitând modificarea în parte a deciziei în sensul respingerii apelului declarat de reclamant și menținerea obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată suportate în fond și apel în cuantum de 67.050,39 lei.

Recurenta și-a întemeiat criticile de nelegalitate pe ipotezele reglementate de art. 304 pct. 9 și pct. 7 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut, în sinteză, următoarele: Sub un prim aspect, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor legale, respectiv art. 159 1 alin. (1) C. proc. civ. în ceea ce privește soluționarea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, în condițiile în care prin contractul de vânzare-cumpărare de părți sociale încheiat cu P.M. SA la 14 februarie 2008 se inserează o clauză compromisorie în favoarea Centrului de Arbitraj al Camerei Federale Austriece de Comerț. Potrivit recurentei, reclamantul și-a întemeiat creanța pe elementele contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu părțile italiene, dar și pe contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu P.M.

SA, ceea ce atrage incidența clauzei compromisorii, necompetența instanțelor judecătorești putând fi invocate de părți în orice stare a pricinii, iar dispozițiile art. 343 3 alin. (2) C. proc. civ. pe care instanța de apel își întemeiază soluția de respingere a excepției nu sunt incidente, deoarece se referă la tribunalul arbitral. Sub un al doilea aspect subsumat motivului întemeiat pe art. 304 pct. 9, recurenta a susținut că reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 969 C. civ. român, iar instanța de apel nu putea să modifice sistemul de drept aplicabil situației prezentate de reclamant, reținând aplicarea dreptului italian fără a-și încălca obligația de imparțialitate.

Sub un ultim aspect, recurenta a susținut că instanța de apel nu a indicat motivele pe care se sprijină decizia de admitere a apelului reclamantului afirmând numai că legea aplicabilă este legea italiană, deși reclamantul s-a întemeiat pe dispozițiile legii române, iar cererea precizatoare din data de 2 mai 2011 prin care își modifică temeiul de drept al acțiunii a fost corect calificată de prima instanță ca o cerere modificatoare depusă tardiv în raport de dispozițiile art. 132 C. proc. civ. Cu privire la cererea de recurs, reclamantul-intimat a formulat întâmpinare la 21 ianuarie 2013 solicitând respingerea recursului ca nefondat. În esență, reclamantul a arătat că instanța română este obligată să aplice legea străină, dacă conținutul său este dovedit în modalitățile prevăzute în art. 7 din Legea nr. 105/1992, dovezi administrate în fața primei instanțe.

4. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de motivele invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: 4.1. Cu privire la excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești. În primul rând, Curtea constată că această apărare a pârâtei-recurente întemeiată pe invocarea clauzei compromisorii existente într-un contract în care nu este parte are un caracter formal, neavând nicio legătură cu obiectul cauzei și cadrul procesual stabilit prin acțiunea introductivă, respectiv cu raportul juridic dedus judecății. Obiectul cererii de chemare în judecată a vizat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.094.666,64 Euro reprezentând cuantumul creanței ce-i incumbă conform contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtă cu privire la părțile sociale reprezentând 100% din capitalul social al societății italiene G.M.

SpA și cesiuni de creanță subsecvente pentru restul de preț rămas neachitat, cesiune intervenită între reclamant și vânzătorii italieni ai părților sociale. Clauza compromisorie invocată de pârâta-recurentă a fost consimțită în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 14 februarie 2008 prin care reclamantul din prezenta cauză își cesionează către o societate poloneză P.M. SA cota sa de participare la societatea pârâtă SC C.I. SRL. Invocarea acestui contract de vânzare-cumpărare în prezenta acțiune a avut ca scop numai dovedirea îndeplinirii condiției din contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu asociații italieni, de natură să activeze garanția suplimentară acordată vânzătorilor italieni pentru încasarea integrală a prețului vânzării în ipoteza în care reclamantul, asociat majoritar al cumpărătorului SC C.I.

SRL, își va vinde participația sa. Așadar, raportul juridic dedus judecății nu vizează contractul de vânzare-cumpărare din 14 februarie 2008 încheiat de reclamant cu societatea poloneză în care este prevăzută la art. 12.11 o clauză compromisorie, contract în care pârâta-recurentă SC C.I. SRL nici nu este parte. Chiar dacă pârâta SC C.I. SRL susține prin întâmpinare că nu datorează restul de preț, deoarece prin preluarea părților sociale de către societatea poloneză de la reclamant s-ar fi achitat și valoarea rămasă de plătit pentru societatea italiană, această apărare nu o legitimează procesual să invoce o clauză compromisorie dintr-un contract în care nu a fost parte și care nu face obiectul raportului juridic dedus judecății, el putând fi examinat, la rigoare, ca un mijloc de probă în verificarea afirmațiilor sale.

Prin urmare, Curtea apreciază invocarea acestei excepții inaplicabilă cauzei, străină de raportul juridic dedus judecății neputându-se stabili față de obiectul acțiunii incidența clauzei compromisorii respective, în condițiile în care nu s-a formulat o cerere reconvențională sau o cerere de intervenție din partea societății poloneze întemeiată pe contractul care conține clauza compromisorie, singura îndreptățită cu respectarea însă a dispozițiilor legale să o invoce. Distinct de acestea, chiar dacă din punct de vedere al dispozițiilor procedurale referitoare la arbitraj art. 343 și urm. C. proc. civ., soluția pronunțată de instanța de apel în sensul respingerii excepției este corectă, esențială în soluționarea excepției este împrejurarea că pârâta nu poate invoca această excepție deoarece nu este îndeplinită condiția premisă instituită în art. 343 4 – respectiv, părțile din proces să fi încheiat o convenție arbitrală cu privire la litigiul dedus judecății.

În ceea ce privește temeiul de drept al cererii și legea aplicabilă, indicarea în cererea introductivă a prevederilor codului civil român nu leagă instanța care poate să intervină, cu respectarea principiului contradictorialității, punând în discuție aplicarea altor texte de lege pentru încadrarea corectă a situației de fapt calificată juridic de către parte. În cauză, cererea de chemare în judecată s-a întemeiat pe instituția cesiunii de creanță, motivele de fapt și de drept expuse în cerere atestând incontestabil că fundamentul raportului juridic dedus judecății, cauza cererii de chemare în judecată, este cesiunea de creanță convenită de reclamant cu vânzătorii italieni ai părților sociale pentru restul de preț neachitat și datorat de pârâta SC C.I.

SRL. Cum raportul juridic dedus astfel judecății conține un element de extraneitate, prin părțile raportului juridic, iar instanța competentă jurisdicțional să soluționeze procesul este instanța română după art. 149 din Legea nr. 105/1992 unde se află sediul pârâtului, persoană juridică română, revine acestei instanțe stabilirea legii aplicabile în cauză, a dreptului material cu care raportul prezintă legături prin elementul său de extraneitate . Prin urmare, este obligația instanței sesizată să stabilească legea aplicabilă în cazul unui conflict între legea țării căreia îi aparține instanța sesizată cu soluționarea litigiului (lex fori) și legea străină cu care raportul are legătură prin elementul său de extraneitate, instanța nefiind ținută de textul de lege indicat de parte.

În alte cuvinte, în raportul juridic cu element de extraneitate o lege străină se aplică în limitele și condițiile impuse de legea forului, de normele conflictuale ale țării forului în care se găsește instanța de judecată. În sfârșit, potrivit art. 3 din Legea nr. 105/1992 în vigoare la data sesizării instanței, determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituții sau unui raport juridic, calificare care se face după legea forului. În cazul cesiunii de creanță, astfel cum a fost calificat raportul juridic art. 120 din Legea nr. 105/1992 prevede că se aplică legea creanței cedate dacă părțile nu au convenit altfel, obligațiile dintre cedent și cesionar fiind supuse legii care se aplică raportului juridic pe care s-a bazat cesiunea.

Prima instanță, în expunerea argumentelor sale pornește corect de la aceste dispoziții legale, dar pentru rațiuni care ne scapă, refuză aplicarea legii italiene deși erau depuse atestări cu privire la conținutul reglementării cesiunii de creanță, și în egală măsură nu aplică nici prevederile art. 7 din Legea nr. 105/1992 care dau posibilitatea aplicării legii române dacă nu se poate stabili conținutul legii străine. Susținerea recurentului, preluată din considerentele sentinței, în sensul că reclamanta și-a schimbat temeiul cererii de chemare în judecată în ce privește legea aplicabilă este lipsită de consistență juridică, deoarece stabilirea legii aplicabile se face de instanța competentă să soluționeze litigiul cu element de extraneitate, reclamantul oferind suficiente elemente pentru aplicarea legii române sau a celei italiene.

Or, odată ce instanța română a stabilit că este competentă jurisdicțional să soluționeze litigiul, această dezlegare atrage după sine aplicarea normelor conflictuale de soluționare a conflictului de lege, respectiv dispozițiile Legii nr. 105/1992, ceea ce înseamnă indirect și determinarea legii materiale care se aplică raportului juridic. Cu alte cuvinte, există o legătură între conflictul de jurisdicție și conflictul de legi în sensul că soluția conflictului de jurisdicție influențează pe cea din conflictul de lege. Totodată, Curtea observă că precizarea depusă la termenul din 2 mai 2011 în fața primei instanțe a fost greșit calificată ca o cerere de modificare a temeiului de drept, depusă tardiv, fundamentul juridic al cererii și obiectul său rămânând neschimbate respectiv obligația de plată a unei sume de bani în temeiul unei cesiuni de creanță, pârâta având calitatea de debitor cedat.

În ce privește critica de nemotivare a deciziei atacate, susținerile recurentei sunt de asemenea nefondate, un examen obiectiv al considerentelor impun concluzia respectării întrutotul a exigențelor art. 261 C. proc.civ. Așa fiind, Curtea constatând că soluția adoptată de instanța de apel de anulare a sentinței fondului și trimiterea cauzei pentru rejudecare primei instanțe nu este susceptibilă de critică pe aspectele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat și a obligat recurenta, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimat în această fază procesuală.