ÎCCJ, decizie (scj.ro #82803)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82803) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Raport

juridic cu element de extraneitate. Norme conflictuale. Determinarea legii

aplicabile

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența

instanțelor

Index alfabetic: acțiune în pretenții

-

cesiune de creanță

-

raport juridic cu element de extraneitate

-

excepția de necompetență generală a

instanțelor române

-

norme conflictuale

Legea nr. 105/1992, art. 3,

art. 7, art. 120, art. 149

C. proc. civ., art. 343 și

urm.

În

cazul în care raportul juridic dedus judecății conține un

element de extraneitate, prin  părțile raportului juridic, iar

instanța competentă jurisdicțional să soluționeze

procesul este instanța română, conform art. 149 din Legea nr.

105/1992, unde se află sediul pârâtului, persoană juridică

română, revine acestei instanțe stabilirea legii aplicabile în

cauză, a dreptului  material cu care raportul prezintă legături

prin elementul său de extraneitate.

Prin

urmare, este obligația instanței sesizate să stabilească

legea aplicabilă în cazul unui conflict între legea țării

căreia îi aparține instanța sesizată cu soluționarea

litigiului (lex fori) și legea străină cu care raportul are

legătură prin elementul său de extraneitate, instanța

nefiind ținută de textul de lege indicat de parte.

Secția a II-a civilă, Decizia nr.

896

din 5 martie 2013

1

–

Obiectul cauzei și sentința pronunțată la data de 2

iunie 2011 de Tribunalul București, Secția comercială, ca

primă instanță.

Prin

acțiunea introductivă, înregistrată la 4 mai 2010 pe rolul

Tribunalul București reclamantul P.F. a solicitat obligarea pârâtei SC

C.I. SRL, cu sediul în București Str. J. nr..62, înregistrată la O.R.C. sub nr. J40/xx512/1993, la plata sumei de 1.094.666,64 euro reprezentând cuantumul

creanței principale care incumbă pârâtei conform contractelor de

vânzare-cumpărare de părți sociale încheiate de pârâtă cu

V. SpA la data de 29 noiembrie 2006, cu M.I. SpA la 3 octombrie 2006 cu Dl.

R.B. la data de 3 octombrie 2007 și a cesiunii de creanță

subsecventă intervenită între reclamant și vânzătorii din

cele trei contracte de vânzare-cumpărare de părți sociale.

În motivare,

reclamanta a arătat că pârâta SC C.I. SRL a achiziționat în

perioada 2006-2007 100% din capitalul social al societății italiene

G.M. SpA, în baza a trei contracte de vânzare-cumpărare părți

sociale încheiate cu asociații societății italiene, parte din

prețul convenit pentru părțile sociale achiziționate de la

fiecare asociat urmând să fie achitat de dobânditoare în 24 de tranșe

lunare egale.

Potrivit

reclamantului, la data semnării celor trei contracte de

vânzare-cumpărare avea calitatea de asociat majoritar al pârâtei C.,

deținând o cotă de participare la capitalul social al acesteia de

59,69%. În considerarea acestui fapt și a colaborării îndelungate de

afaceri cu vânzătorii, reclamantul s-a angajat  față de

vânzători ca, în situația că vinde integral sau într-o

proporție majoritară cota sa de participare la capitalul social al C.

să preia creanțele vânzătorilor împotriva societății

C. pentru ratele neachitate la acea dată.

A

susținut reclamantul că această înțelegere a

părților s-a dorit a fi o garanție  suplimentară pentru

încasarea integrală a prețului părților sociale vândute,

fiind impusă de vânzători ca o condiție esențială

pentru perfectarea tranzacției.

Potrivit

reclamantului, la data de 4 februarie 2008 și-a cesionat către

societatea poloneză P.M. 75% din cota sa de participare la capitalul

social al C., iar după perfectarea  acestei tranzacții a încheiat cu

cei trei vânzători cesiunea de creanță asumată prin cele

trei contracte de vânzare-cumpărare, transferând vânzătorilor

prețul creanțelor din acel moment, respectiv suma de 1.094.666,64 euro

și notificând pârâta C., în calitate de debitor cedat preluarea

creanțelor de la  cei trei vânzători.

Cu

privire la poziția pârâtei C. reclamantul a susținut că

după notificarea cesiunii de creanță astfel

consimțită, aceasta a refuzat să-și mai onoreze

obligațiile de plată asumate prin cele trei contracte de

vânzare-cumpărare ceea ce a determinat promovarea prezentei acțiuni.

În

apărare pârâta SC C.I. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat

excepția de necompetență generală a instanțelor române

susținând că legea aplicabilă contractelor de

vânzare-cumpărare părți sociale și contractului de cesiune

de creanță este legea italiană.

Pe

fondul cauzei pârâta a arătat că prețul acțiunilor G.M. SpA

a fost inclus și achitat de către societatea poloneză P.M. ca

parte din prețul achitat reclamantului și celorlalți

asociați  din C. pentru părțile sociale cedate.

Astfel

învestit, Tribunalul București, prin încheierea de la termenul din 14

februarie 2011, a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței

generale a instanțelor române apreciind, în raport de argumentele pârâtei,

circumscrise numai dificultăților pe care le-ar avea instanța

română în aplicarea legii italiene, că potrivit art. 7 din Legea nr.

105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional

privat conținutul legii străine se stabilește de instanța

judecătorească prin atestări de la organele statului care au

edictat-o, prin avizul unui expert, partea care o invocă putând fi obligată

să facă dovada conținutului ei.

Cu

privire la fondul cererii introductive, tribunalul a considerat că

esențială este identificarea legii aplicabile raportului juridic

fundamental, cel din care a izvorât dreptul afirmat de reclamant de a pretinde

restul de preț de la pârâtă, respectiv cele trei contracte de

vânzare-cumpărare de  părți sociale ale capitalului social al

unei societăți comerciale persoană juridică de drept privat

italian.

În

opinia primei instanțe dispozițiile aplicabile pentru

soluționarea acestei chestiuni  sunt cele din art. 157 din Legea nr.

105/1002 potrivit cărora condițiile și efectele transmiterii

unui titlu de valoare ce sunt supuse legii aplicabile statutului organic al

persoanei juridice  emitente.

Concluzionând,

tribunalul a reținut că cele trei contracte de vânzare-cumpărare

de părți sociale sunt guvernate de legea italiană.

În

continuarea raționamentului, prima instanță a constatat că

reclamantul nu a indicat textele legii italiene aplicabile transmiterii de

părți sociale, iar cererea precizatoare depusă la termenul din

2 mai 2011 în sensul că se întemeiază pe prevederile legii italiene

referitoare la cesiunea de creanță, a fost declarată

tardivă.

În

acest context, judecătorul român nu este obligat să cunoască

legea străină, reclamantul fiind dator să facă dovada

conținutului său, dovadă pe care acesta nu a făcut-o, ceea

ce impune  soluția de respingere a acțiunii.

2 –

Apelul.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a

VI-a civilă la 20 aprilie 2012.

Prin

decizia nr. 185, Curtea de Apel București a admis apelurile declarate de

reclamantul P.F. și pârâta SC C.I. SRL împotriva sentinței fondului

pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe, Tribunalul  București.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut

următoarele:

Cu

privire la excepția necompetenței generale a instanței

invocată de pârâta SC C.I. SRL prin întâmpinare, întemeiată pe clauza

compromisorie inserată în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la

14 februarie 2008 cu P.M. instanța a constatat lipsa de temei a

susținerilor intimatei-pârâte, care nu poate invoca o atare excepție

decât în fața primei instanțe înainte de  a-și  formula

apărările conform  art. 343

3

alin. (2) lit. a) C. proc.

civ.

Cu

privire la dreptul aplicabil raportului juridic dedus judecății,

având în vedere că reclamantul își întemeiază pretențiile

sale pe angajamentul luat ca persoană fizică în cele trei contracte

de vânzare-cumpărare părți sociale, instanța a apreciat

că în stabilirea legii aplicabile este relevantă obligația

caracteristică în operațiunea juridică prealabilă cesiunii

de creanță, respectiv  cesiunea de părți sociale, care a

fost convenită după legea italiană, astfel că legea

aplicabilă litigiului este cea a creanței cedate, adică legea

italiană sub care cei trei acționari V. SpA, M.I. SpA și R.B.

și-au cesionat părțile sociale deținute la G.M. SpA.

În

acest sens, instanța a apreciat că se impunea a fi verificat

dacă după legea italiană există elementele constitutive ale

cesiunii de creanță invocată de reclamant, respectiv  cesiunea

către reclamant a creanței deținute de cele trei

societăți față de debitoarea lor, pârâta din prezenta

cauză.

Cum

reclamantul a depus avizul unor experți italieni cu privire la dreptul

italian, se poate verifica îndeplinirea condițiilor constitutive ale

operațiunii de cesiune, iar refuzul primei instanțe de a judeca

litigiul pe fond impune, în raport de art. 297 C. proc. civ., anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Totodată,

instanța a constatat că reclamantul a invocat ca temei al dreptului

său de creanță angajamentul luat față de cele trei

cedente de părți sociale și notificarea pe care acestea au

adresat-o pârâtei, neprevalându-se de contractul încheiat cu P.M. SA.

3.

Recursul.

Motivele de recurs.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC C.I. SRL,

solicitând modificarea în parte a deciziei în sensul respingerii apelului

declarat de reclamant și menținerea obligării acesteia la plata

cheltuielilor de judecată suportate în fond și apel în cuantum de 67.050,39

lei.

Recurenta

și-a întemeiat criticile de nelegalitate pe ipotezele reglementate de art.

304 pct. 9 și pct. 7 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a

susținut, în sinteză, următoarele:

Sub un

prim aspect, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor legale,

respectiv art. 159

1

alin. (1) C. proc. civ. în ceea ce privește

soluționarea excepției necompetenței generale a instanțelor

judecătorești, în condițiile în care prin contractul de

vânzare-cumpărare de părți sociale încheiat cu P.M. SA la 14

februarie 2008 se inserează o clauză compromisorie în favoarea

Centrului de Arbitraj al Camerei Federale Austriece de Comerț.

Potrivit

recurentei, reclamantul și-a întemeiat creanța pe elementele

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu părțile italiene,

dar și pe contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu P.M. SA, ceea

ce atrage incidența clauzei compromisorii, necompetența

instanțelor judecătorești putând fi invocate de părți

în orice stare a pricinii, iar dispozițiile art. 343

3

alin. (2)

C. proc. civ. pe care instanța de apel își întemeiază

soluția de respingere a excepției nu sunt incidente, deoarece se

referă la tribunalul arbitral.

Sub un

al doilea aspect subsumat motivului întemeiat pe art. 304 pct. 9, recurenta a

susținut că reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în

judecată pe dispozițiile art. 969 C. civ. român, iar instanța de apel nu putea să modifice sistemul de drept aplicabil situației

prezentate de reclamant, reținând aplicarea dreptului italian

fără a-și încălca obligația de imparțialitate.

Sub un

ultim aspect, recurenta a susținut că instanța de apel nu a

indicat motivele pe care se sprijină decizia de admitere a apelului

reclamantului afirmând numai că legea aplicabilă este legea

italiană, deși reclamantul s-a întemeiat pe dispozițiile legii

române, iar cererea precizatoare din data de 2 mai 2011 prin care își

modifică temeiul de drept al acțiunii a fost corect calificată

de prima instanță ca o cerere modificatoare depusă tardiv în

raport de dispozițiile art. 132 C. proc. civ.

Cu privire

la cererea de recurs, reclamantul-intimat a formulat întâmpinare la 21 ianuarie

2013 solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În

esență, reclamantul a arătat că instanța română

este obligată să aplice legea străină, dacă

conținutul său este dovedit în modalitățile prevăzute

în art. 7 din Legea nr. 105/1992, dovezi administrate în fața primei

instanțe.

4.

Înalta

Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în

raport de motivele invocate, constată că recursul este nefondat

pentru considerentele ce urmează:

4.1. Cu

privire la excepția necompetenței generale a instanțelor

judecătorești.

În

primul rând, Curtea constată că această apărare a

pârâtei-recurente întemeiată pe invocarea clauzei compromisorii existente

într-un contract în care nu este parte are un caracter formal, neavând nicio

legătură cu obiectul cauzei și cadrul procesual stabilit prin

acțiunea introductivă, respectiv cu raportul juridic dedus

judecății.

Obiectul

cererii de chemare în judecată a vizat obligarea pârâtei la plata sumei de

1.094.666,64 Euro reprezentând cuantumul creanței ce-i incumbă

conform contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtă cu

privire la părțile sociale reprezentând 100% din capitalul social al

societății italiene G.M. SpA și cesiuni de creanță

subsecvente pentru restul de preț rămas neachitat, cesiune

intervenită între reclamant și vânzătorii italieni ai

părților sociale.

Clauza

compromisorie invocată de pârâta-recurentă a fost

consimțită în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 14

februarie 2008 prin care reclamantul din prezenta cauză își

cesionează către o societate poloneză P.M. SA cota sa de

participare la societatea pârâtă SC C.I. SRL.

Invocarea

acestui contract de vânzare-cumpărare în prezenta acțiune a avut ca

scop numai dovedirea îndeplinirii condiției din contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu asociații italieni, de natură

să activeze garanția suplimentară acordată

vânzătorilor italieni pentru încasarea integrală a prețului

vânzării în ipoteza în care reclamantul, asociat majoritar al

cumpărătorului SC C.I. SRL, își va vinde participația sa.

Așadar,

raportul juridic dedus judecății nu vizează contractul de

vânzare-cumpărare din 14 februarie 2008 încheiat de reclamant cu

societatea poloneză în care este prevăzută la art. 12.11 o

clauză compromisorie, contract în care pârâta-recurentă SC C.I. SRL

nici nu este parte.

Chiar

dacă pârâta SC C.I. SRL susține prin întâmpinare că nu

datorează  restul de preț, deoarece prin preluarea părților

sociale de către societatea poloneză de la reclamant s-ar fi achitat

și valoarea rămasă de plătit pentru societatea

italiană, această apărare nu o legitimează procesual

să invoce o clauză compromisorie dintr-un contract în care nu a fost

parte și care nu face obiectul raportului juridic dedus

judecății, el putând fi examinat, la rigoare, ca un mijloc de

probă în verificarea afirmațiilor sale.

Prin

urmare, Curtea apreciază invocarea acestei excepții inaplicabilă

cauzei, străină de raportul juridic dedus judecății

neputându-se stabili față de obiectul acțiunii incidența

clauzei compromisorii respective, în condițiile în care nu s-a formulat o

cerere reconvențională sau o cerere de intervenție din partea

societății poloneze întemeiată pe contractul care conține

clauza compromisorie, singura îndreptățită cu respectarea

însă a dispozițiilor legale să o invoce.

Distinct

de acestea, chiar dacă din punct de vedere al dispozițiilor

procedurale referitoare la  arbitraj art. 343 și urm. C. proc. civ.,

soluția  pronunțată de instanța de apel în sensul

respingerii excepției este corectă, esențială în

soluționarea excepției este împrejurarea că pârâta nu poate

invoca această excepție deoarece nu este îndeplinită

condiția premisă instituită în art. 343

4

– respectiv,

părțile din proces

să fi încheiat o convenție

arbitrală cu privire la litigiul dedus judecății.

În ceea

ce privește temeiul de drept al cererii și legea aplicabilă,

indicarea în cererea introductivă a prevederilor codului civil român nu

leagă instanța care poate să intervină, cu respectarea

principiului contradictorialității, punând în discuție aplicarea

altor texte de lege pentru încadrarea corectă a situației de fapt

calificată juridic de către parte.

În

cauză, cererea de chemare în judecată s-a întemeiat pe

instituția cesiunii de creanță, motivele de fapt și de

drept expuse în cerere atestând incontestabil că fundamentul raportului

juridic dedus judecății, cauza cererii de chemare în judecată,

este cesiunea de creanță convenită de reclamant cu vânzătorii

italieni ai părților sociale pentru restul de preț neachitat

și datorat de pârâta SC C.I. SRL.

Cum

raportul juridic dedus astfel judecății conține un element de

extraneitate, prin  părțile raportului juridic, iar instanța

competentă jurisdicțional să soluționeze procesul este

instanța română după art. 149 din Legea nr. 105/1992 unde se

află sediul pârâtului, persoană juridică română, revine

acestei instanțe stabilirea legii aplicabile în cauză, a dreptului

material cu care raportul prezintă legături prin elementul său

de extraneitate .

Prin

urmare, este obligația instanței sesizată să

stabilească legea aplicabilă în cazul unui conflict între legea

țării căreia îi aparține instanța sesizată cu

soluționarea litigiului (lex fori) și legea străină cu care

raportul are legătură prin elementul său de extraneitate,

instanța nefiind ținută de textul de lege indicat de parte.

În alte

cuvinte, în raportul juridic cu element de extraneitate o lege

străină se aplică în limitele și condițiile impuse de

legea forului, de normele conflictuale ale țării forului în care se

găsește instanța de judecată.

În

sfârșit, potrivit art. 3 din Legea nr. 105/1992 în vigoare la data

sesizării instanței, determinarea legii aplicabile depinde de

calificarea ce urmează să fie dată unei instituții sau unui

raport  juridic, calificare  care se face după legea forului.

În

cazul cesiunii de creanță, astfel cum a fost calificat raportul

juridic art. 120 din Legea nr. 105/1992 prevede că se aplică legea

creanței cedate dacă părțile nu au convenit altfel,

obligațiile dintre cedent și cesionar fiind supuse legii care se

aplică raportului juridic pe care s-a bazat cesiunea.

Prima

instanță, în expunerea argumentelor sale pornește corect de la

aceste dispoziții  legale, dar pentru rațiuni care ne scapă,

refuză aplicarea legii italiene deși erau depuse atestări cu

privire la conținutul reglementării cesiunii de creanță,

și în egală măsură nu aplică nici prevederile art. 7

din Legea nr. 105/1992 care dau posibilitatea aplicării legii române

dacă nu se poate stabili conținutul legii străine.

Susținerea

recurentului, preluată din considerentele sentinței, în sensul

că reclamanta  și-a schimbat temeiul cererii de chemare în

judecată în ce privește legea aplicabilă este lipsită de

consistență juridică, deoarece stabilirea legii aplicabile se face

de instanța competentă să soluționeze litigiul cu element

de extraneitate, reclamantul oferind suficiente elemente pentru aplicarea legii

române sau a celei italiene.

Or,

odată ce instanța română a stabilit că este competentă

jurisdicțional să soluționeze litigiul, această dezlegare

atrage după sine aplicarea normelor conflictuale de soluționare a

conflictului de lege, respectiv dispozițiile Legii nr. 105/1992, ceea ce

înseamnă indirect și determinarea legii materiale care se aplică

raportului juridic. Cu alte cuvinte, există o legătură între

conflictul de jurisdicție și conflictul de legi în sensul că

soluția conflictului de jurisdicție influențează pe cea din

conflictul de lege.

Totodată,

Curtea observă că precizarea depusă la termenul din 2 mai 2011

în fața primei instanțe a fost greșit calificată ca o

cerere de modificare a temeiului de drept, depusă tardiv, fundamentul

juridic al cererii și obiectul său rămânând neschimbate

respectiv  obligația de plată a unei sume de bani în temeiul unei

cesiuni de creanță, pârâta având  calitatea de debitor cedat.

În ce

privește critica de nemotivare a deciziei atacate, susținerile

recurentei sunt de asemenea nefondate, un examen obiectiv al considerentelor

impun concluzia respectării întrutotul a exigențelor art. 261 C. proc.civ.

Așa

fiind, Curtea constatând că soluția adoptată de instanța de

apel de anulare a sentinței fondului și trimiterea cauzei pentru

rejudecare primei instanțe nu este susceptibilă de critică pe

aspectele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., a respins recursul ca nefondat și a obligat recurenta, în temeiul

art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată suportate de

intimat în această fază procesuală.