ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1856/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele; Prin sentința comercială nr. 2319 din 4 martie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială în Dosarul nr. 27940/3/2010, în urma declinării competenței de către Judecătoria Buftea, s-a anulat ca netimbrată cererea principală formulată de reclamanta A.B. GMBH având ca obiect obligarea pârâtei SC L.C. SRL la remedierea tuturor defecțiunilor constatate în urma notificărilor venite din partea beneficiarului lucrărilor, Administrația Domeniului Public, precum și din partea reclamantei, în calitate de antreprenor general, la lucrările obiect al contractului de antrepriză din data de 28 septembrie 2007 și s-a disjuns cererea reconvențională a pârâtei, aceasta formând un dosar separat înregistrat la aceeași instanță.

Prin sentința comercială nr. 25073 din 19 decembrie 2011 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția de necompetență a instanțelor române, a respins, ca nefiind de necompetență a instanțelor române cererea formulată de reclamanta SC L.C. SRL în contradictoriu cu pârâta A.B. GMBH. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că părțile au încheiat contractul de prestări servicii din 28 septembrie 2007 în baza căruia reclamanta SC L.C. SRL, în calitate de subantreprenor, s-a obligat să presteze în favoarea pârâtei A.B. GMBH, în calitate de antreprenor general, lucrări de subantrepriză pentru reabilitarea structurii stradale zona 15: b-dul P.-C.F.-str.

I. Potrivit art. 10.1 din contract „litigiile dintre părți se rezolvă pe cale amiabilă, iar dacă nu este posibil vor fi supuse spre soluționare instanțelor judecătorești material competente de la sediul Antreprenorului General.” Prima instanță a mai reținut că antreprenorul general, pârâta A.B. GMBH are sediul în Austria și că în speță sunt aplicabile dispozițiilor Regulamentului CE nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, care la art. 23 alin. (1) prevede că „dacă părțile, dintre care cel puțin una are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au convenit că instanța sau instanțele dintr-un stat membru urmează să fie competente pentru soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu raportul juridic determinat, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective.

Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților”. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC L.C. SRL prin administrator judiciar G.M.R. IPURL criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică. Prin decizia civilă nr. 202/2012 din 2 mai 2012 Curtea de Apel București, secția a VI-a, a respins ca nefondat apelul. Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că prima instanță a aplicat în mod corect prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001, aplicabil în mod direct și în România după aderarea la Uniunea Europeană.

După aderare, dispozițiile regulamentului mai sus evocat privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilăși comercială, instrument juridic cu caracter imperativ și de aplicare directă, ce cuprinde și norme referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială ivite între instanțele statelor membre ale Uniunii Europene, au înlocuit prevederile Legii nr. 105/1992 cu privire la aceste aspecte. A mai reținut instanța de apel că la stabilirea necompetenței instanțelor române s-a avut în vedere alegerea de competență în favoarea instanțelor din Austria inserată în art. 10 din contractul părților. Clauza contractuală face trimitere la instanțele de la sediul antreprenorului, în speță pârâta, neavând nicio relevanță existența unei sucursale a acesteia pe teritoriul României.

Totodată, a reținut că nu se poate reține afirmația reclamantei privind încălcarea unor norme de ordine publică prin inserarea unei asemenea clauze, acestea reprezentând doar considerații cu titlu particular privind eventuale efecte de drept substanțial decurgând din eventuala aplicare a legii austriece în materie de prescripție și nu nelegalitatea clauzei atributive de competență. La momentul semnării contractului se cunoșteau toate elementele care erau de natură a justifica alegerea competenței instanțelor române, iar reclamanta și-a asumat în mod expres clauza atributivă de competență, fiind ținută de aceasta prin forța obligatorie a contractului. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC L.C.

SRL invocând ca și motive de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În argumentarea motivului de recurs invocat recurenta a arătat că inițial Tribunalul București a anulat ca netimbrată cererea principală formulată de A.B. GMBH, nepunând în discuție competența, or, în prezenta cauză, având ca obiect soluționarea cererii sale reconvenționale, disjunsă, instanța a constatat necompetența instanțelor române arătând totodată că însuși pârâta a renunțat la clauza atributivă de competență din contract, introducând cererea de chemare în judecată pe rolul instanțelor române. Recurenta susține că, față de aceste considerente, este evident că părțile au renunțat la clauza contractuală atributivă de competență arătând că această renunțare este posibilă în conformitate cu prevederile art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001.

A mai susținut recurenta că în speță sunt aplicabile prevederile Legii nr. 105/1992, aceasta fiind numai parțial abrogată și că nesoluționarea pe fond a litigiului încalcă ordinea publică din România arătând că dacă se stabilește competența instanțelor din Austria, neexecutarea contractului va rămâne nesancționată întrucât potrivit legislației austriece, termenul în care ar fi putut fi valorificate drepturile izvorâte din contract a expirat. Totodată recurenta a arătat că fiind vorba despre competența teritorială, aceasta trebuia invocată la primul termen de judecată. Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de recurenta SC L.C.

SRL să fie respins, pentru următoarele considerente: Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuție stabilirea de către prima instanță și de către instanța de apel a necompetenței instanțelor române în soluționarea cauzei. Având în vedere că în cauză există un element de extraneitate care privește teritoriul Uniunii Europene, regulile de competențe se stabilesc în conformitate cu prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001, aplicabil în mod direct și în România după aderarea la Uniunea Europeană.

În conformitate cu prevederile art. 23 din regulamentul de mai sus evocat „dacă părțile, dintre care cel puțin una are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au convenit că instanța sau instanțele dintr-un stat membru urmează să fie competente pentru soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu raportul juridic determinat, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților”. Potrivit art. 10.1 din contractul încheiat între reclamantă și pârâtă „litigiile dintre părți se rezolvă pe cale amiabilă, iar dacă nu este posibil vor fi supuse spre soluționare instanțelor judecătorești material competente de la sediul Antreprenorului General”, or, în speță, antreprenorul general, pârâta are sediul în Austria, fiind fără relevanță existența unei sucursale a acesteia pe teritoriul României.

Față de aceste considerente, justificat instanța de apel a reținut că prima instanță a aplicat în mod corect prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001, aplicabil în mod direct și în România după aderarea la Uniunea Europeană în 2007, dispozițiile acestui regulament privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, instrument juridic cu caracter imperativ și aplicarea directă, ce cuprinde și norme referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială ivite între instanțele statelor membre ale Uniunii Europene înlocuind prevederile Legii nr. 105/1992 cu privire la aceste aspecte.

Susținerea recurentei conform căreia pârâta a reținut la clauza atributivă de competență din contract, introducând cererea inițială de chemare în judecată pe rolul instanțelor române nu poate fi reținută întrucât simpla introducere a acținuii pe rolul instanțelor române nu are valoarea unei convenții a părților de stabilire a competenței instanțelor române, în sensul prevederilor art. 23 din Regulamentul CE nr. 44/2001. De asemenea, va fi respinsă și critica recurentei referitoare la faptul că cererea principală introdusă inițial de pârâtă pe rolul instanțelor române a fost anulată ca netimbrată fără a fi pusă în discuție competența instanței deoarece având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului, pentru a se constata necompetența cererea trebuia să fie timbrată. Cât privește critica recurentei referitoare la faptul că nesoluționarea pe fond a litigiului încalcă ordinea publică din România, în mod corect instanța de apel a reținut ca nu se poate reține afirmația reclamantei privind încălcarea unor norme de ordine publică prin inserarea unei asemenea clauze, acestea reprezentând doar considerații cu titlu particular privind eventuale efecte de drept substanțial decurgând din eventuala aplicare a legii austriece în materie de prescripție și nu nelegalitatea clauzei atributive de competență.

Nu poate fi reținută nici critica recurentei privind neinvocarea excepției necompetenței teritoriale la primul termen de judecată, justificat instanța de apel reținând că spre deosebire de situația alegerii de competență între instanțe competente teritorial de pe teritoriul României, în cazul de față, cu element de extraneitate de natură intracomunitară, convenția părților privind atribuirea competenței către instanțelor dintr-un anume stat membru devine obligatorie, acționând asemenea unei norme imperative privind competența, putând fi invocată în condiții similare competenței absolute. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta SC L.C.

SRL București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC L.C. SRL București împotriva deciziei civile nr. 202/2012 din 2 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2013.