ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1856/2013

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele;

Prin sentința comercială nr. 2319

din 4 martie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială

în Dosarul nr. 27940/3/2010, în urma declinării competenței de către Judecătoria

Buftea, s-a anulat ca netimbrată cererea principală formulată de reclamanta

A.B. GMBH având ca obiect  obligarea pârâtei SC L.C. SRL la remedierea tuturor

defecțiunilor constatate în urma notificărilor venite din partea beneficiarului

lucrărilor, Administrația Domeniului Public, precum și din partea reclamantei,

în calitate de antreprenor general, la lucrările obiect al contractului de

antrepriză din data de 28 septembrie 2007 și s-a disjuns cererea

reconvențională a pârâtei, aceasta formând un dosar separat înregistrat la

aceeași instanță.

Prin sentința

comercială nr. 25073 din 19 decembrie 2011 Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a admis excepția de necompetență a instanțelor române, a respins,

ca nefiind de necompetență a instanțelor române cererea formulată de reclamanta

SC L.C. SRL în contradictoriu cu pârâta A.B. GMBH.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut că părțile au încheiat

contractul de prestări servicii din 28 septembrie 2007 în baza căruia

reclamanta SC L.C. SRL, în calitate de subantreprenor, s-a obligat să presteze

în favoarea pârâtei A.B. GMBH, în calitate de antreprenor general, lucrări de

subantrepriză pentru reabilitarea structurii stradale zona 15: b-dul

P.-C.F.-str. I.

Potrivit art.

10.1 din contract „litigiile dintre părți se rezolvă pe cale amiabilă, iar dacă

nu este posibil vor fi supuse spre soluționare instanțelor judecătorești

material competente de la sediul Antreprenorului General.”

Prima

instanță a mai reținut că antreprenorul general, pârâta A.B. GMBH are sediul în

Austria și că în speță sunt aplicabile dispozițiilor Regulamentului CE nr.

44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor

în materie civilă și comercială, care la art. 23 alin. (1) prevede că „dacă

părțile, dintre care cel puțin una are domiciliul pe teritoriul unui stat

membru, au convenit că instanța sau instanțele dintr-un stat membru urmează să

fie competente pentru soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni

în legătură cu raportul juridic determinat, competența revine acelei instanțe

sau instanțelor respective. Această competență este exclusivă, cu excepția unei

convenții contrare a părților”.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC L.C. SRL prin administrator

judiciar G.M.R. IPURL criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin decizia

civilă nr. 202/2012 din 2 mai 2012 Curtea de Apel București, secția a VI-a, a

respins ca nefondat apelul.

Pentru a

hotărî astfel instanța de apel a reținut că prima instanță a aplicat în mod

corect prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001, aplicabil în mod direct și în

România după aderarea la Uniunea Europeană. După aderare, dispozițiile

regulamentului mai sus evocat privind competența judiciară, recunoașterea și

executarea hotărârilor în materie civilăși comercială, instrument juridic cu

caracter imperativ și de aplicare directă, ce cuprinde și norme referitoare la

conflictele de competență în materie civilă și comercială ivite între

instanțele statelor membre ale Uniunii Europene, au înlocuit prevederile Legii

nr. 105/1992 cu privire la aceste aspecte.

A mai reținut

instanța de apel că la stabilirea necompetenței instanțelor române s-a avut în

vedere alegerea de competență în favoarea instanțelor din Austria inserată în

art. 10 din contractul părților. Clauza contractuală face trimitere la instanțele

de la sediul antreprenorului, în speță pârâta, neavând nicio relevanță

existența unei sucursale a acesteia pe teritoriul României.

Totodată, a

reținut că nu se poate reține afirmația reclamantei privind încălcarea unor

norme de ordine publică prin inserarea unei asemenea clauze, acestea

reprezentând doar considerații cu titlu particular privind eventuale efecte de

drept substanțial decurgând din eventuala aplicare a legii austriece în materie

de prescripție și nu nelegalitatea clauzei atributive de competență. La

momentul semnării contractului se cunoșteau toate elementele care erau de

natură a justifica alegerea competenței instanțelor române, iar reclamanta și-a

asumat în mod expres clauza atributivă de competență, fiind ținută de aceasta

prin forța obligatorie a contractului.

Împotriva

acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC L.C. SRL invocând ca și motive

de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea

motivului de recurs invocat recurenta a arătat că inițial Tribunalul București

a anulat ca netimbrată cererea principală formulată de A.B. GMBH, nepunând în

discuție competența, or, în prezenta cauză, având ca obiect soluționarea

cererii sale reconvenționale, disjunsă, instanța a constatat necompetența

instanțelor române arătând totodată că însuși pârâta a renunțat la clauza

atributivă de competență din contract, introducând cererea de chemare în

judecată pe rolul instanțelor române.

Recurenta

susține că, față de aceste considerente, este evident că părțile au renunțat la

clauza contractuală atributivă de competență arătând că această renunțare este

posibilă în conformitate cu prevederile art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001.

A mai

susținut recurenta că în speță sunt aplicabile prevederile Legii nr. 105/1992,

aceasta fiind numai parțial abrogată și că nesoluționarea pe fond a litigiului

încalcă ordinea publică din România arătând că dacă se stabilește competența

instanțelor din Austria, neexecutarea contractului va rămâne nesancționată

întrucât potrivit legislației austriece, termenul în care ar fi putut fi

valorificate drepturile izvorâte din contract a expirat.

Totodată

recurenta a arătat că fiind vorba despre competența teritorială, aceasta

trebuia invocată la primul termen de judecată.

Analizând

criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate,

Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de

recurenta SC L.C. SRL să fie respins, pentru următoarele considerente:

Modificarea

sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din

perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuție stabilirea de

către prima instanță și de către instanța de apel a necompetenței instanțelor

române în soluționarea cauzei.

Având în

vedere că în cauză există un element de extraneitate care privește teritoriul

Uniunii Europene, regulile de competențe se stabilesc în conformitate cu

prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001, aplicabil în mod direct și în

România după aderarea la Uniunea Europeană.

În

conformitate cu prevederile art. 23 din regulamentul de mai sus evocat „dacă

părțile, dintre care cel puțin una are domiciliul pe teritoriul unui stat

membru, au convenit că instanța sau instanțele dintr-un stat membru urmează să

fie competente pentru soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni

în legătură cu raportul juridic determinat, competența revine acelei instanțe

sau instanțelor respective. Această competență este exclusivă, cu excepția unei

convenții contrare a părților”.

Potrivit art.

10.1 din contractul încheiat între reclamantă și pârâtă „litigiile dintre părți

se rezolvă pe cale amiabilă, iar dacă nu este posibil vor fi supuse spre

soluționare instanțelor judecătorești material competente de la sediul

Antreprenorului General”, or, în speță, antreprenorul general, pârâta are

sediul în Austria, fiind fără relevanță existența unei sucursale a acesteia pe

teritoriul României.

Față de

aceste considerente, justificat instanța de apel a reținut că prima instanță a

aplicat în mod corect prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001, aplicabil în

mod direct și în România după aderarea la Uniunea Europeană în 2007, dispozițiile

acestui regulament privind competența judiciară, recunoașterea și executarea

hotărârilor în materie civilă și comercială, instrument juridic cu caracter

imperativ și aplicarea directă, ce cuprinde și norme referitoare la conflictele

de competență în materie civilă și comercială ivite între instanțele statelor

membre ale Uniunii Europene înlocuind prevederile Legii nr. 105/1992 cu privire

la aceste aspecte.

Susținerea

recurentei conform căreia pârâta a reținut la clauza atributivă de competență

din contract, introducând cererea inițială de chemare în judecată pe rolul

instanțelor române nu poate fi reținută întrucât simpla introducere a acținuii

pe rolul instanțelor române nu are valoarea unei convenții a părților de

stabilire a competenței instanțelor române, în sensul prevederilor art. 23 din

Regulamentul CE nr. 44/2001.

De asemenea,

va fi respinsă și critica recurentei referitoare la faptul că cererea

principală introdusă inițial de pârâtă pe rolul instanțelor române a fost

anulată ca netimbrată fără a fi pusă în discuție competența instanței deoarece

având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora

instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra

celor de fond, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului,

pentru a se constata necompetența cererea trebuia să fie timbrată.

Cât privește

critica recurentei referitoare la faptul că nesoluționarea pe fond a litigiului

încalcă ordinea publică din România, în mod corect instanța de apel a reținut

ca nu se poate reține afirmația reclamantei privind încălcarea unor norme de

ordine publică prin inserarea unei asemenea clauze, acestea reprezentând doar

considerații cu titlu particular privind eventuale efecte de drept substanțial

decurgând din eventuala aplicare a legii austriece în materie de prescripție și

nu nelegalitatea clauzei atributive de competență.

Nu poate fi

reținută nici critica recurentei privind neinvocarea excepției necompetenței

teritoriale la primul termen de judecată, justificat instanța de apel reținând

că spre deosebire de situația alegerii de competență între instanțe competente

teritorial de pe teritoriul României, în cazul de față, cu element de

extraneitate de natură intracomunitară, convenția părților privind atribuirea

competenței către instanțelor dintr-un anume stat membru devine obligatorie,

acționând asemenea unei norme imperative privind competența, putând fi invocată

în condiții similare competenței absolute.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta SC L.C. SRL București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC L.C. SRL București împotriva deciziei civile

nr. 202/2012 din 2 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 aprilie 2013.