ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3262/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3262/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la

16 septembrie 2011, reclamanta SC P.C. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC

G.S.G. SRL, solicitând rezilierea contractului de subantrepriză nr. Legea nr.

11 din 09 iunie 2009, obligarea pârâtei la plata sumei de 141.625,35 lei, cu

titlu de preț și a sumei de 145.168,22 lei, cu titlu de penalități de

întârziere calculate până la 16 septembrie 2011 și penalități în continuare,

până la achitarea integrală a debitului principal.

Prin sentința civilă nr. 7271 din 25

mai 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis în parte cererea

de chemare în judecată și a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma

de 141.625,35 lei cu titlu de preț, precum si cheltuieli de judecată în cuantum

de 4.448,51 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că prin contractul de subantrepriză nr. Legea nr. 11 din 09 iunie,

reclamanta, în calitate de subantreprenor s-a obligat să execute, să întrețină

și să asigure până la recepție, contra cost, în beneficiul pârâtei, lucrările

de instalații la un imobil cu destinația de bloc de locuințe situat în mun.

Sfântu Gheorghe din județul Covasna, beneficiar final fiind A.N.L.

În continuare, tribunalul a notat că,

pentru plata lucrărilor efectuate în beneficiul pârâtei, reclamanta a emis trei

facturi fiscale și a citat clauzele contractului de subantrepriză privind

efectuarea plății și încetarea contractului.

Reținând că părțile au poziții

divergente asupra modului în care au încetat efectele contractului de

subantrepriză, prima instanță a apreciat că, în pofida celor susținute de

pârâtă, contractul de subantrepriză nu a încetat prin abandonarea contractului

de către reclamantă, în condițiile art. 52 lit. c) și 53 din contract, dar că

efectele acestuia au încetat anterior formulării cererii de chemare în

judecată, prin denunțarea sa unilaterală de către reclamantă, conform art. 49

și 51 din contract; astfel, întrucât la data la care reclamanta a solicitat

rezilierea contractului de subantrepriză efectele acestuia încetaseră prin denunțare

unilaterală, tot la inițiativa acesteia, cererea de aplicare a sancțiunii

rezilierii judiciare nu este întemeiată.

De asemenea, analizând probatoriul

administrat în cauză, tribunalul a reținut că pârâta datorează reclamantei suma

de 141 625,35 lei, pretinsă cu titlu de preț, în baza celor trei facturi

fiscale emise de aceasta din urmă.

Cu privire la capătul de cerere

privind penalitățile de întârziere, constatând că reclamanta pretinde obligarea

pârâtei la plata penalităților de întârziere într-un cuantum superior celui

datorat, ca urmare a calculării acestora de la un moment diferit de la cel de

la care sunt datorate conform clauzelor contractuale, prima instanță a apreciat

că cererea accesorie este nefondată.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți

au declarat apel, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin Decizia civilă nr. 509 din 10

decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a admis apelul

formulat de reclamanta SC P.C. SRL, a schimbat în parte sentința atacată în

sensul că a admis în parte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata

de penalități de întârziere și în consecință a obligat-o pe pârâtă la plata

sumei de 141.625,35 lei reprezentând penalități de întârziere; a respins restul

pretențiilor reclamantei ca neîntemeiate; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei

de 4.443,51 lei cheltuieli de judecată către reclamantă; a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței atacate; a respins ca neîntemeiat apelul formulat de

pârâta SC G.S.G. SRL și a obligat-o la plata sumei de 4.179,775 lei cheltuieli

de judecată către reclamantă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel

a reținut că, în ceea ce privește apelul declarat de pârâta SC G.S.G. SRL, nu

poate fi avută în vedere critica acesteia vizând faptul că reclamanta a

abandonat șantierul, lăsând lucrări neterminate, iar cele executate, fiind de

slabă calitate, au fost executate fie de către beneficiar, fie de către alți

subantreprenori.

Astfel, instanța de apel a apreciat că

încetarea raporturilor dintre părți nu a avut loc ca urmare a abandonării

șantierului, ci a denunțării contractului de către reclamantă prin notificarea din

27 octombrie 2009, ca urmare a neplății lucrărilor deja efectuate, cu

respectarea art. 51 din contractul în litigiu, iar faptul că lucrările nu au

fost executate integral nu are relevanță în ceea ce privește dreptul

executantului de a obține plata lucrărilor deja realizate.

A mai reținut curtea de apel că

facturile aferente plății lucrărilor deja executate au fost fie primite fără

obiecții de către pârâtă, fie emise în baza unor documente acceptate de aceasta

și, mai mult, prin procesele-verbale de verificare a calității lucrărilor

încheiate în perioada iulie 2009-august 2009, semnate de ambele părți, ca și

prin procesul-verbal de control al calității lucrărilor din 30 septembrie 2009,

încheiat de I.S.C. - jud. Covasna și semnat atât de părți, cât și de investitor

(A.N.L.), s-a atestat executarea lucrărilor, fără a se reține vreo deficiență.

De asemenea, s-a reținut că prin

raportul de expertiză contabilă s-a arătat că lucrările ce au făcut obiectul

facturilor în litigiu se regăsesc (atât cantitativ, cât și valoric) în

facturile emise de pârâtă în favoarea A.N.L., acestea fiind plătite de

beneficiarul final și, deși pârâta susține că ar fi efectuat lucrări fie prin

proprii angajați, fie prin subantreprenori pentru a remedia lucrările făcute de

reclamantă, nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens, astfel încât aceste

susțineri nu pot fi luate în considerare.

În ceea ce privește apelul formulat de

reclamanta SC P.C. SRL, curtea de apel a subliniat în prealabil că, întrucât

aceasta nu a criticat soluția pe capătul de cerere privind rezilierea

contractului de subantrepriză nr Legea nr. 11 din 09 iunie 2009, în sensul

respingerii acestuia pe motiv că acest contract încetase deja la 13 octombrie

2009 prin denunțare de către reclamantă, hotărârea a rămas definitivă pe acest

aspect.

În continuare, instanța de apel a

apreciat ca fiind întemeiată critica referitoare la neacordarea penalităților,

reținând că, potrivit art. 5 din contract, beneficiarul va face plata în 10

zile de la data efectuării plăților de către A.N.L. (beneficiarul final), iar

art. 48 din același contract stabilește că, în cazul în care beneficiarul nu

achită factura în 30 de zile de la primirea acesteia, executantul poate

solicita penalități de întârziere în procent de 0,15 %. Or, conform raportului

de expertiză contabilă întocmit în cauză, factura din 16 octombrie 2009 a fost

plătită de A.N.L. la 27 octombrie 2009, factura din 05 noiembrie 2009 la 10

decembrie 2009, iar factura din 08 septembrie 2009 la 30 septembrie 2009,

astfel încât de la aceste momente a început să curgă termenul de 10 zile pentru

plată.

A mai reținut curtea de apel că

susținerea reclamantei în sensul că instanța de fond a respins în mod greșit

cererea de încuviințare a probei cu acte pentru dovedirea datei plăților făcute

de către A.N.L. este adevărată, însă, în cursul soluționării căii de atac, s-au

administrat probe în acest sens, solicitându-se A.N.L. sa depună aceste acte,

iar, în lipsa răspunsului din partea acestei autorități, s-a dispus efectuarea

unei expertize contabile, astfel încât s-a remediat acest viciu.

Totodată, s-a reținut că, întrucât

potrivit art. 48 din contract, penalitățile curg până la plata facturii, prin

raportul de expertiză s-au calculat penalități până la 29 octombrie 2012, dată

la care au fost acoperite facturile solicitate la plată ca urmare a executării

silite, astfel cum susține pârâta.

Astfel, pentru factura din 08

septembrie 2009, penalitățile sunt de 125.081,69 lei (calculate de la 10

octombrie 2009 până la 29 octombrie 2012), pentru factura din 16 octombrie 2009

penalitățile sunt de 26.444,45 lei (calculate de la 06 noiembrie 2009 până la

24 octombrie 2012 (fila 80, vol. II, dosar C.A.B., fila 301, vol. I, dosar

Curtea de Apel București), iar pentru factura din 05 noiembrie 2009

penalitățile sunt de 79.293,45 lei (calculate de la 20 decembrie 2009 până la

29 octombrie 2012).

Împotriva acestei decizii, SC G.S.G.

SRL a declarat recurs, solicitând modificarea în tot a deciziei recurate, în

sensul admiterii cererii de apel și pe fond în sensul respingerii cererii de

chemare în judecată.

În motivare, recurenta a arătat că

instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, dar și că

decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii; a

invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea primului motiv de

recurs, a arătat că, în ceea ce privește propriul apel, instanța de prim

control judiciar nu a luat în considerare niciuna din apărările formulate și

susținute de probele administrate de ea.

A arătat recurenta-pârâtă că instanța

de apel a reținut greșit situația de fapt, subliniind că intimata reclamantă se

afla în culpă contractuală evidentă, prin abandonarea lucrărilor neterminate,

executate de slabă calitate și nepredate conform contractului; astfel, contrar

celor reținute de curtea de apel, contractul în litigiu a încetat în condițiile

art. 52 lit. c) al acestuia, prin abandonarea nejustificată a lucrărilor de

către reclamantă.

De asemenea, a mai arătat că, urmare a

acestei situații, pentru a respecta termenul de execuție față de beneficiarul

final A.N.L., a executat lucrările cu forțe proprii, pe propria cheltuială și

în subantrepriză cu alți subcontractanti și că, în dovedirea acestei situații

de fapt, contrar celor reținute de instanța de apel, a prezentat înscrisuri

doveditoare, în volum considerabil, în susținerea apelului și îndeosebi atașate

obiecțiunilor la raportul de expertiză.

O altă critică vizează faptul că

reclamanta nu a făcut dovada pretențiilor sale, conform art. 1169 C. civ. și

art. 46 C. com. Astfel, recurenta a arătat că instanța de apel, în motivarea

deciziei, a preluat în fapt motivele sentinței apelate, fără a analiza dacă

reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale, deși conform textelor de

lege mai sus menționate obligațiile comerciale se probează cu acte autentice,

cu acte sub semnătură privată, cu facturi acceptate etc. Or, în speță,

facturile în litigiu nu au fost emise în conformitate cu prevederile contractului

de subantrepriză încheiat de părți, care impunea emiterea lor după acceptarea

situației de plată aferentă lucrărilor executate.

Subsumat aceluiași motiv de recurs,

autoarea căii de atac a arătat că, în ceea ce privește apelul reclamantei,

aceasta în mod greșit a apreciat că îndeplinește condițiile încuviințării de

către instanța de apel a penalităților de întârziere aferente facturilor în

litigiu.

În continuare, recurenta a citat

prevederile art. 5 și art. 48 din contractul de subantrepriză, subliniind că

penalitățile erau datorate numai în cazul în care erau îndeplinite cumulativ

condițiile impuse de acestea, respectiv emiterea facturii după acceptarea

situației de plată aferentă lucrărilor executate și vina exclusivă a

beneficiarului pentru neonorarea facturilor în termen de 30 de zile de la

primirea acestora. Or, în speță nu poate fi vorba de culpa sa, ci mai degrabă

de culpa reclamantei, care a abandonat și lucrările și care, după părăsirea

șantierului, a emis facturile fără a avea la bază situații de plată acceptate.

A mai arătat recurenta că, întrucât a

fost executată silit la 11 octombrie 2012, în mod greșit au fost calculate

penalități de întârziere până la 29 octombrie 2012, subliniind că acest aspect

a fost pus în vedere prin obiecțiunile la raportul de expertiză.

Subsumat celui de-al doilea motiv de

recurs, autoarea căii de atac a arătat că instanțele de fond au confundat

„situațiile de plată" cu „notele de comandă suplimentară", astfel cum

au fost acestea definite în contractul de subantrepriză, subliniind că

singurele documente justificative în baza cărora se pot emite facturi, pe baza

cărora să se poată efectua plata lucrărilor sunt „situațiile de plată",

iar nu „notele de comandă suplimentară", cum greșit au apreciat atât tribunalul,

cât și curtea de apel.

În continuare, recurenta a arătat că

singura factură emisă în baza unei situații de plată este factura din 08

septembrie 2009, a cărei neachitare în totalitate este justificată de

neajunsurile constatate în urma analizei de către comisia proprie de

autorecepție.

În ce privește celelalte două facturi

în litigiu, recurenta a arătat că emiterea acestora s-a făcut cu nerespectarea

contractului, neavând la bază situații de plată acceptate, ci doar note de

comandă suplimentară, care erau pregătite în vederea încheierii unui nou

contract sau unui act adițional la contractul de bază, act care însă nu a mai

fost încheiat ca urmare a abandonării acestuia de către reclamantă.

La 29 septembrie 2014,

intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a

solicitat respingerea recursului, susținând că motivele invocate nu se

încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., apărare calificată de Înalta

Curte drept excepția nulității recursului, subsumată dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Înalta Curte, în conformitate cu art.

137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., văzând

dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit.  c) C. proc. civ., a luat în

examinare excepția nulității recursului.

Potrivit art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea

nulității dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu

raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute

de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Pentru a conduce la casarea sau

modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea

uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi

încadrate într-unui dintre acestea.

Or, critica vizând modul de aplicare

și de calcul al penalităților de întârziere, cea prin care recurenta a imputat

instanțelor de fond că nu au dat eficiență clauzei contractuale care reglementa

încetarea contractului prin abandonul șantierului, ca și critica referitoare la

modul în care reclamanta și-a dovedit pretențiile, nu pot fi circumscrise

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care impune

exclusiv schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al

actului juridic dedus judecății, realizată ca urmare a interpretării greșite a

acestuia.

Pe de altă parte, aserțiunile

recurentei potrivit cărora instanțele de fond au confundat „situațiile de

plată" cu „notele de comandă suplimentară", astfel cum au fost

acestea definite în contract, dar și că singura factură emisă în baza unei

situații de plată este factura din 08 septembrie 2009, celelalte două nefiind

emise conform contractului, nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în lipsa indicării exprese a unui text de

lege încălcat sau greșit aplicat de către instanța de apel.

De aceea, examinarea memoriului de

recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată

fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar indicarea celor reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. a fost

făcută doar formal.

În realitate, criticile recurentei

relevă nemulțumirea sa fată de modul de administrare sau interpretare a

probelor ori față de modul de soluționare a apelului în raport cu situația de

fapt, însă ele nu răspund exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Or, recursul este reglementat drept o

cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile

aduse de recurentă, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Sancțiunea nulității recursului

intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și

în cazul motivării necorespunzătoare. O astfel de situație intervine și în

cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, recurenta nu dezvoltă critici

de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art.

304 C. proc. civ., ci se limitează la simpla afirmare a netemeiniciei și

nelegalității deciziei atacate.

Pentru considerentele ce preced,

Înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIV

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

recurenta-pârâtă SC G.S.G. SRL împotriva Deciziei civile nr. 509 din 10

decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

24 octombrie 2014.