ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3262/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la 16 septembrie 2011, reclamanta SC P.C. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC G.S.G. SRL, solicitând rezilierea contractului de subantrepriză nr. Legea nr. 11 din 09 iunie 2009, obligarea pârâtei la plata sumei de 141.625,35 lei, cu titlu de preț și a sumei de 145.168,22 lei, cu titlu de penalități de întârziere calculate până la 16 septembrie 2011 și penalități în continuare, până la achitarea integrală a debitului principal. Prin sentința civilă nr. 7271 din 25 mai 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 141.625,35 lei cu titlu de preț, precum si cheltuieli de judecată în cuantum de 4.448,51 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin contractul de subantrepriză nr. Legea nr. 11 din 09 iunie, reclamanta, în calitate de subantreprenor s-a obligat să execute, să întrețină și să asigure până la recepție, contra cost, în beneficiul pârâtei, lucrările de instalații la un imobil cu destinația de bloc de locuințe situat în mun. Sfântu Gheorghe din județul Covasna, beneficiar final fiind A.N.L. În continuare, tribunalul a notat că, pentru plata lucrărilor efectuate în beneficiul pârâtei, reclamanta a emis trei facturi fiscale și a citat clauzele contractului de subantrepriză privind efectuarea plății și încetarea contractului.

Reținând că părțile au poziții divergente asupra modului în care au încetat efectele contractului de subantrepriză, prima instanță a apreciat că, în pofida celor susținute de pârâtă, contractul de subantrepriză nu a încetat prin abandonarea contractului de către reclamantă, în condițiile art. 52 lit. c) și 53 din contract, dar că efectele acestuia au încetat anterior formulării cererii de chemare în judecată, prin denunțarea sa unilaterală de către reclamantă, conform art. 49 și 51 din contract; astfel, întrucât la data la care reclamanta a solicitat rezilierea contractului de subantrepriză efectele acestuia încetaseră prin denunțare unilaterală, tot la inițiativa acesteia, cererea de aplicare a sancțiunii rezilierii judiciare nu este întemeiată.

De asemenea, analizând probatoriul administrat în cauză, tribunalul a reținut că pârâta datorează reclamantei suma de 141 625,35 lei, pretinsă cu titlu de preț, în baza celor trei facturi fiscale emise de aceasta din urmă. Cu privire la capătul de cerere privind penalitățile de întârziere, constatând că reclamanta pretinde obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere într-un cuantum superior celui datorat, ca urmare a calculării acestora de la un moment diferit de la cel de la care sunt datorate conform clauzelor contractuale, prima instanță a apreciat că cererea accesorie este nefondată. Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin Decizia civilă nr. 509 din 10 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanta SC P.C. SRL, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a admis în parte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere și în consecință a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 141.625,35 lei reprezentând penalități de întârziere; a respins restul pretențiilor reclamantei ca neîntemeiate; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 4.443,51 lei cheltuieli de judecată către reclamantă; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a respins ca neîntemeiat apelul formulat de pârâta SC G.S.G. SRL și a obligat-o la plata sumei de 4.179,775 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că, în ceea ce privește apelul declarat de pârâta SC G.S.G. SRL, nu poate fi avută în vedere critica acesteia vizând faptul că reclamanta a abandonat șantierul, lăsând lucrări neterminate, iar cele executate, fiind de slabă calitate, au fost executate fie de către beneficiar, fie de către alți subantreprenori. Astfel, instanța de apel a apreciat că încetarea raporturilor dintre părți nu a avut loc ca urmare a abandonării șantierului, ci a denunțării contractului de către reclamantă prin notificarea din 27 octombrie 2009, ca urmare a neplății lucrărilor deja efectuate, cu respectarea art. 51 din contractul în litigiu, iar faptul că lucrările nu au fost executate integral nu are relevanță în ceea ce privește dreptul executantului de a obține plata lucrărilor deja realizate.

A mai reținut curtea de apel că facturile aferente plății lucrărilor deja executate au fost fie primite fără obiecții de către pârâtă, fie emise în baza unor documente acceptate de aceasta și, mai mult, prin procesele-verbale de verificare a calității lucrărilor încheiate în perioada iulie 2009-august 2009, semnate de ambele părți, ca și prin procesul-verbal de control al calității lucrărilor din 30 septembrie 2009, încheiat de I.S.C. - jud. Covasna și semnat atât de părți, cât și de investitor (A.N.L.), s-a atestat executarea lucrărilor, fără a se reține vreo deficiență.

De asemenea, s-a reținut că prin raportul de expertiză contabilă s-a arătat că lucrările ce au făcut obiectul facturilor în litigiu se regăsesc (atât cantitativ, cât și valoric) în facturile emise de pârâtă în favoarea A.N.L., acestea fiind plătite de beneficiarul final și, deși pârâta susține că ar fi efectuat lucrări fie prin proprii angajați, fie prin subantreprenori pentru a remedia lucrările făcute de reclamantă, nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens, astfel încât aceste susțineri nu pot fi luate în considerare. În ceea ce privește apelul formulat de reclamanta SC P.C. SRL, curtea de apel a subliniat în prealabil că, întrucât aceasta nu a criticat soluția pe capătul de cerere privind rezilierea contractului de subantrepriză nr Legea nr. 11 din 09 iunie 2009, în sensul respingerii acestuia pe motiv că acest contract încetase deja la 13 octombrie 2009 prin denunțare de către reclamantă, hotărârea a rămas definitivă pe acest aspect.

În continuare, instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiată critica referitoare la neacordarea penalităților, reținând că, potrivit art. 5 din contract, beneficiarul va face plata în 10 zile de la data efectuării plăților de către A.N.L. (beneficiarul final), iar art. 48 din același contract stabilește că, în cazul în care beneficiarul nu achită factura în 30 de zile de la primirea acesteia, executantul poate solicita penalități de întârziere în procent de 0,15 %. Or, conform raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, factura din 16 octombrie 2009 a fost plătită de A.N.L. la 27 octombrie 2009, factura din 05 noiembrie 2009 la 10 decembrie 2009, iar factura din 08 septembrie 2009 la 30 septembrie 2009, astfel încât de la aceste momente a început să curgă termenul de 10 zile pentru plată.

A mai reținut curtea de apel că susținerea reclamantei în sensul că instanța de fond a respins în mod greșit cererea de încuviințare a probei cu acte pentru dovedirea datei plăților făcute de către A.N.L. este adevărată, însă, în cursul soluționării căii de atac, s-au administrat probe în acest sens, solicitându-se A.N.L. sa depună aceste acte, iar, în lipsa răspunsului din partea acestei autorități, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, astfel încât s-a remediat acest viciu. Totodată, s-a reținut că, întrucât potrivit art. 48 din contract, penalitățile curg până la plata facturii, prin raportul de expertiză s-au calculat penalități până la 29 octombrie 2012, dată la care au fost acoperite facturile solicitate la plată ca urmare a executării silite, astfel cum susține pârâta.

Astfel, pentru factura din 08 septembrie 2009, penalitățile sunt de 125.081,69 lei (calculate de la 10 octombrie 2009 până la 29 octombrie 2012), pentru factura din 16 octombrie 2009 penalitățile sunt de 26.444,45 lei (calculate de la 06 noiembrie 2009 până la 24 octombrie 2012 (fila 80, vol. II, dosar C.A.B., fila 301, vol. I, dosar Curtea de Apel București), iar pentru factura din 05 noiembrie 2009 penalitățile sunt de 79.293,45 lei (calculate de la 20 decembrie 2009 până la 29 octombrie 2012). Împotriva acestei decizii, SC G.S.G. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de apel și pe fond în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurenta a arătat că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, dar și că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea primului motiv de recurs, a arătat că, în ceea ce privește propriul apel, instanța de prim control judiciar nu a luat în considerare niciuna din apărările formulate și susținute de probele administrate de ea.

A arătat recurenta-pârâtă că instanța de apel a reținut greșit situația de fapt, subliniind că intimata reclamantă se afla în culpă contractuală evidentă, prin abandonarea lucrărilor neterminate, executate de slabă calitate și nepredate conform contractului; astfel, contrar celor reținute de curtea de apel, contractul în litigiu a încetat în condițiile art. 52 lit. c) al acestuia, prin abandonarea nejustificată a lucrărilor de către reclamantă. De asemenea, a mai arătat că, urmare a acestei situații, pentru a respecta termenul de execuție față de beneficiarul final A.N.L., a executat lucrările cu forțe proprii, pe propria cheltuială și în subantrepriză cu alți subcontractanti și că, în dovedirea acestei situații de fapt, contrar celor reținute de instanța de apel, a prezentat înscrisuri doveditoare, în volum considerabil, în susținerea apelului și îndeosebi atașate obiecțiunilor la raportul de expertiză.

O altă critică vizează faptul că reclamanta nu a făcut dovada pretențiilor sale, conform art. 1169 C. civ. și art. 46 C. com. Astfel, recurenta a arătat că instanța de apel, în motivarea deciziei, a preluat în fapt motivele sentinței apelate, fără a analiza dacă reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale, deși conform textelor de lege mai sus menționate obligațiile comerciale se probează cu acte autentice, cu acte sub semnătură privată, cu facturi acceptate etc. Or, în speță, facturile în litigiu nu au fost emise în conformitate cu prevederile contractului de subantrepriză încheiat de părți, care impunea emiterea lor după acceptarea situației de plată aferentă lucrărilor executate. Subsumat aceluiași motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că, în ceea ce privește apelul reclamantei, aceasta în mod greșit a apreciat că îndeplinește condițiile încuviințării de către instanța de apel a penalităților de întârziere aferente facturilor în litigiu.

În continuare, recurenta a citat prevederile art. 5 și art. 48 din contractul de subantrepriză, subliniind că penalitățile erau datorate numai în cazul în care erau îndeplinite cumulativ condițiile impuse de acestea, respectiv emiterea facturii după acceptarea situației de plată aferentă lucrărilor executate și vina exclusivă a beneficiarului pentru neonorarea facturilor în termen de 30 de zile de la primirea acestora. Or, în speță nu poate fi vorba de culpa sa, ci mai degrabă de culpa reclamantei, care a abandonat și lucrările și care, după părăsirea șantierului, a emis facturile fără a avea la bază situații de plată acceptate. A mai arătat recurenta că, întrucât a fost executată silit la 11 octombrie 2012, în mod greșit au fost calculate penalități de întârziere până la 29 octombrie 2012, subliniind că acest aspect a fost pus în vedere prin obiecțiunile la raportul de expertiză.

Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că instanțele de fond au confundat „situațiile de plată" cu „notele de comandă suplimentară", astfel cum au fost acestea definite în contractul de subantrepriză, subliniind că singurele documente justificative în baza cărora se pot emite facturi, pe baza cărora să se poată efectua plata lucrărilor sunt „situațiile de plată", iar nu „notele de comandă suplimentară", cum greșit au apreciat atât tribunalul, cât și curtea de apel. În continuare, recurenta a arătat că singura factură emisă în baza unei situații de plată este factura din 08 septembrie 2009, a cărei neachitare în totalitate este justificată de neajunsurile constatate în urma analizei de către comisia proprie de autorecepție.

În ce privește celelalte două facturi în litigiu, recurenta a arătat că emiterea acestora s-a făcut cu nerespectarea contractului, neavând la bază situații de plată acceptate, ci doar note de comandă suplimentară, care erau pregătite în vederea încheierii unui nou contract sau unui act adițional la contractul de bază, act care însă nu a mai fost încheiat ca urmare a abandonării acestuia de către reclamantă. La 29 septembrie 2014, intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, susținând că motivele invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., apărare calificată de Înalta Curte drept excepția nulității recursului, subsumată dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. Înalta Curte, în conformitate cu art. 137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., a luat în examinare excepția nulității recursului. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unui dintre acestea. Or, critica vizând modul de aplicare și de calcul al penalităților de întârziere, cea prin care recurenta a imputat instanțelor de fond că nu au dat eficiență clauzei contractuale care reglementa încetarea contractului prin abandonul șantierului, ca și critica referitoare la modul în care reclamanta și-a dovedit pretențiile, nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care impune exclusiv schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, realizată ca urmare a interpretării greșite a acestuia.

Pe de altă parte, aserțiunile recurentei potrivit cărora instanțele de fond au confundat „situațiile de plată" cu „notele de comandă suplimentară", astfel cum au fost acestea definite în contract, dar și că singura factură emisă în baza unei situații de plată este factura din 08 septembrie 2009, celelalte două nefiind emise conform contractului, nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în lipsa indicării exprese a unui text de lege încălcat sau greșit aplicat de către instanța de apel. De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar indicarea celor reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. a fost făcută doar formal. În realitate, criticile recurentei relevă nemulțumirea sa fată de modul de administrare sau interpretare a probelor ori față de modul de soluționare a apelului în raport cu situația de fapt, însă ele nu răspund exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Or, recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare. O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, recurenta nu dezvoltă critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci se limitează la simpla afirmare a netemeiniciei și nelegalității deciziei atacate. Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIV

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă SC G.S.G. SRL împotriva Deciziei civile nr. 509 din 10 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2014.