ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2770/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2770/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Constanța la

data de 30 august  2010 reclamantul P.D. a investit instanța în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P. Constanța cu soluționarea acțiunii civile având ca obiect obligarea

pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 210 000 euro, pentru

prejudiciul moral suferit atât de către reclamant, cât și de către defuncții

părinți P.V. și P.M., ca urmare a dislocării din sat Veteranu, jud. Constanța

și stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea Izvoru Mare, jud.

Constanța, în perioada 1949-1955.

În drept, s-au

invocat dispozițiile cuprinse în Legea nr. 221/2009 – art. 3, art. 4 și art. 5 alin.

(1) lit. a).

Soluționând pe fond

cauza, Tribunalul Constanța a pronunțat sentința civilă nr. 1809 din 11

noiembrie 2010, prin care a respins cererea formulată de reclamantul P.D. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul împreună cu

întreaga familie a fost dislocat din satul Veteranu, județul Constanța,

stabilindu-i-se domiciliu obligatoriu în localitatea Izvoru Mare, județul

Constanța în perioada 1949-1955.

Instanța în

soluționarea cauzei a ținut seama de faptul că reclamantul este beneficiarul

unor drepturi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, potrivit

deciziei nr. 592 din 11 iunie 2003 a Direcției Generale de Muncă.

În privința

întinderii prejudiciului, instanța a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile

de drept comun privitoare la prejudiciu, în general, dar și cele privitoare la

prejudiciul moral, în special.

Prejudiciul invocat

de către reclamant trebuie să existe și să nu fi fost reparat încă – trebuie în

același timp să-l dovedească.

În speță, reclamantul

la data dislocării avea vârsta de 3 ani și probele administrate în cauză nu

dovedesc producerea unor efecte de durată care să afecteze evoluția

reclamantului în plan profesional și social.

După ridicarea

măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu, viața reclamantului și-a urmat

cursul firesc fără a se face dovada vreunor interdicții sau vătămări

ulterioare.

În raport de cele

reținute s-a apreciat că măsurile reparatorii acordate reclamantului sub forma

unor prestații periodice sunt suficiente în raport cu suferința resimțită, fără

a se mai impune reparații suplimentare cu caracter pecuniar.

În termen legal,

împotriva sentinței civile nr. 1809 din 11 noiembrie 2010 pronunțată de

Tribunalul Constanța a declarat apel – reclamantul P.D., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Apelantul a arătat că

instanța de fond nu a avut în vedere că el și autorii săi au fost persoane

persecutate politic începând cu anul 1949 și până în anul 1989; că, timp de

peste 30 de ani (de la ridicarea măsurii și până în anul 2002) nu au beneficiat

de nicio despăgubire din partea Statului român; de asemenea, că se impunea a se

avea în vedere natura diferită a indemnizației primite în baza Decretului-lege nr.

118/1990 – aceasta fiind prevăzută pentru vechimea în muncă aferentă perioadei

stabilirii domiciliului obligatoriu; că nu au mai primit alte despăgubiri din

partea Statului Român, că persecuțiile politice și-au pus amprenta asupra

personalității și sănătății acestora, că lipsa celor mai elementare condiții de

viață au atras suferințe de neimaginat, că efectele măsurii administrative au

fost cel puțin la fel de grele că și perioada petrecută în lagăr – suferințe

fizice și psihice.

Indemnizația primită

în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu este de natură a înlocui valorile de

care au fost privați, timp de aproximativ 6 ani de zile, în perioada stabilirii

domiciliului obligatoriu, cât și ulterior, de a atenua consecințele ulterioare,

stigmatul deportării marcându-le existența și urmărindu-i până în anul 1989,

precum și ulterior, consecințele măsurii fiind dovedite, consecințe ce le-au

afectat negativ tot restul vieții.

Suferințele fizice și

psihice îndurate în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu, din partea

regimului comunist, disprețul la care au fost supuși, și ulterior resimțind

consecințe nefavorabile, datorită faptului că purtau eticheta dislocării, fiind

considerați pușcăriași, sentimentul de dezumanizare, de afectare a

personalității, spaima, teama continuă, nesiguranța, privarea de drepturi,

foamea, frigul, disperarea familiei, imposibilitatea continuării școlii,

instabilitatea

domiciliară datorită regimurilor politice,

imposibilitatea de a se reîntoarce în Timiș,

necesitatea de a o lua de la capăt, nu au fost acoperite de indemnizația

primită începând cu anul 2002.

Dezdăunarea morală

reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter

politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 apreciază că nu

poate fi lăsată în derizoriu de către instanța investită cu soluționarea unei

astfel de cereri.

Pentru cele menționate

a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și pe

fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia nr. 242/

C din 18 aprilie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de

apelantul reclamant P.D. împotriva sentinței civile nr. 1809 din 11 noiembrie

2010 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 10663/118/2010, în

contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, ca

nefondat.

În

motivarea deciziei s-a reținut că legiuitorul român a adoptat - începând cu

anul 1990 - o serie de acte normative menite să răspundă interesului public în

asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului

comunist totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea

prejudiciilor de ordin moral și material generate prin actele normative emise

în perioada de referință (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).

În acest

context a fost adoptată Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte

prevederi deja statuate prin Decretul-lege 118/1990 și Legea nr. 214/1999 cu

privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor

cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin

condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate

acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, noua

lege statuând însă adițional și asupra vocației de a pretinde anumite,,compensații

morale’’, pentru acele situații în care măsurile reparatorii deja acordate în

temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu

caracter politic.

Fundamentul

juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în

materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și

prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor

aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică. Dată fiind

natura acestei răspunderi, atragerea ei presupune și în acest caz întrunirea

simultană a celor trei elemente privind:

1.

existența unei fapte culpabile a unei persoane – în speță, a statului – prin

care s-a produs un prejudiciu;

2.

dovedirea prejudiciului în patrimoniul celui pretins vătămat;

3.

legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Dacă în

privința faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin

actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus

atingere drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui

prejudiciu cert (material sau moral) este una care implică probe sub aspectul

întinderii și condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate

dintre faptă și vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate

fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor

consecințe negative asupra celui pretins vătămat.

În speță, reclamantul

a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral în perioada regimului

totalitar comunist (prin strămutarea în perioada 1949-1955 a părinților săi, P.V. și M., precum și a sa din localitatea sat Veteranu, în sat Izvoru Mare,

județul Constanța) prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator –

exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din

acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă

valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei

reclamantului.

Or, nici

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă

prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și

excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de

altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a C.E. nr.

1096 (1996), care

privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul

de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.

În egală măsură,

această perspectivă a fost înlăturată

și prin

mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională

arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de

persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât

repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută

anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții

prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a

reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte

normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii

proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane

vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor

despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezidă dintr-o obligație impusă

statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale

deja acordate, pe criteriul reparării suferințelor de ordin psihologic (element

apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu

principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să

guverneze răspunderea civilă delictuală).

S-a statuat, în egală

măsură, că prin deschiderea posibilității moștenitorilor de gradul I de a

beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi

prin persecuțiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la

principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași

îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

În raport

de toate aceste considerente s-a reținut că,

în speță, reclamantul este fiul lui P.V.

și Maria, strămutați în perioada 1949-1951 și au beneficiat - până la data

decesului intervenit în anul 2009 și respectiv 2005 - de măsuri compensatorii

acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-le stabilită o

indemnizație lunară, recunoscută vechime în muncă și fiindu-le conferit dreptul

de a beneficia de călătorii gratuite.

Împrejurarea că, în

acea perioadă, reclamantul avea vârsta de 3 ani, nu prezumă de plano producerea

unui prejudiciu moral în persoana sa, măsura represivă luată asupra

antecesorului său, ca și consecințele în plan social produse asupra familiei

sale justificând recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin

patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi, în această perioadă

istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după

înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind neconstituționale), cât și

acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat

încă din anul 1990.

Referitor la

apelantul reclamant P.D., care a fost dislocat împreună cu părinții săi în

perioada 1949-1955, în mod corect instanța de fond soluționând cauza a reținut

că acesta, de 20 de ani, este beneficiarul măsurilor reparatorii acordate în

baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Mai mult, este

beneficiarul direct al unor despăgubiri pentru daunele morale ce i-au fost

cauzate, ca urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, conform

deciziei nr. 592 din 11 iunie 2003 emisă de Direcția Generală de Muncă și

Solidaritate Socială Constanța.

Pentru daunele morale

solicitate, urmare a prejudiciului suferit în perioada dislocării, reclamantul

nu a făcut dovada producerii unor efecte de durată care să afecteze evoluția sa

în plan social și profesional.

După ridicarea

restricției domiciliare, cel în cauză la fel nu a făcut dovada vreunor

interdicții sau vătămări ulterioare.

Mai mult, prin

trecerea timpului a intervenit o atenuare semnificativă a prejudiciului moral.

Măsurile reparatorii

acordate apelantului, conform Decretului-lege nr. 118/1990 și deciziei nr. 592/2003

emisă de Direcția Generală de Muncă și Solidaritate Socială Constanța, dovedesc

faptul că Statul Român și-a îndeplinit obligația reparatorie față de acesta,

încât nu se mai justifică acordarea altor daune morale, astfel cum a reținut și

instanța de fond.

Pentru considerentele

expuse, Curtea în baza art. 296 C. proc. civ., a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul P.D., invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a invocat că în mod nelegal a reținut instanța că

indemnizația și celelalte drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, au

fost îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat părinților și

reclamantului prin luarea de măsuri administrative cu caracter politic.

A arătat reclamantul

că autorii săi și el însuși, au fost persoane persecutate politic începând cu

anul 1949 și până în anul 1989, perioadă în care nu au primit nicio despăgubire

din partea Statului Român, deși Constituția din anul 1948 garanta o protecție

deosebită pentru minori, prin măsura luată fiindu-i afectată dezvoltarea pe

plan social, profesional, familial etc.

Suferințele fizice și

psihice îndurate de acesta și părinții săi, în perioada stabilirii domiciliului

obligatoriu le-au produs un evident prejudiciu moral, iar efectele măsurii

administrative s-au produs și ulterior ridicării măsurii, măsurile reparatorii

acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 fiind evident că nu acoperă

întreg prejudiciul moral cauzat.

Recursul nu este

fondat pentru următoarele considerente:

Prin susținerile

formulate în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

9 se tinde la schimbarea situației de fapt în ce privește reținerea existenței

prejudiciului moral și repararea acestuia, recurentul susținând existența

prejudiciului și a faptului că măsurile reparatorii acordate în baza

Decretului-lege nr. 118/1990 nu au fost îndestulătoare și nu au acoperit

integral prejudiciul moral produs acestuia și autorilor săi, prejudiciul moral

produs în perioada domiciliului obligatoriu fiind evident și major în raport de

valorile lezate, consecințele continuând să se producă și după ridicarea

măsurii administrative.

Or, actuala structură

a recursului nu mai permite reevaluarea situației de fapt reținute în etapele

procesuale anterioare, în urma abrogării motivului de casare care permitea

verificări ale situației de fapt în raport de probele administrate, respectiv art.

304 pct. II al C. proc. civ., abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În consecință, în

raport de cele stabilite în fapt de către instanța anterioară, sub aspectul

faptului că indemnizația și celelalte drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990,

au fost îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral produs

reclamantului și autorilor acestuia, prejudiciu care a fost analizat raportat

la perioada măsurii, la valorile lezate, la efectele avute asupra fiecărei

persoane supuse măsurii administrative cu caracter politic, în mod corect

Curtea de Apel a considerat în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

Teza II că acțiunea este neîntemeiată.

În mod legal a

reținut instanța că măsura administrativă cu caracter politic nu este

suficientă prin ea însăși pentru a se solicita despăgubiri morale pentru

prejudiciul moral suferit prin luarea

măsurii

administrative, fiind necesar a se dovedi existența

prejudiciului și

întinderea acestuia, și nerepararea integrală prin măsurile legislative dispuse

de Statul Român anterior, toate acestea fiind chestiuni de fapt care nu mai pot

face obiect de analiză în recurs.

De altfel prin

decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

acțiunile fondate pe acest text de lege neavând temei juridic, deciziile Curții

Constituționale fiind obligatorii.

Pentru aceste

considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 a se respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.D. împotriva deciziei nr. 242 C

din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 aprilie 2012.