ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2770/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului Constanța la data de 30 august 2010 reclamantul P.D. a investit instanța în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța cu soluționarea acțiunii civile având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 210 000 euro, pentru prejudiciul moral suferit atât de către reclamant, cât și de către defuncții părinți P.V. și P.M., ca urmare a dislocării din sat Veteranu, jud. Constanța și stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea Izvoru Mare, jud. Constanța, în perioada 1949-1955. În drept, s-au invocat dispozițiile cuprinse în Legea nr. 221/2009 – art. 3, art. 4 și art. 5 alin. (1) lit. a). Soluționând pe fond cauza, Tribunalul Constanța a pronunțat sentința civilă nr. 1809 din 11 noiembrie 2010, prin care a respins cererea formulată de reclamantul P.D.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul împreună cu întreaga familie a fost dislocat din satul Veteranu, județul Constanța, stabilindu-i-se domiciliu obligatoriu în localitatea Izvoru Mare, județul Constanța în perioada 1949-1955. Instanța în soluționarea cauzei a ținut seama de faptul că reclamantul este beneficiarul unor drepturi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, potrivit deciziei nr. 592 din 11 iunie 2003 a Direcției Generale de Muncă. În privința întinderii prejudiciului, instanța a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile de drept comun privitoare la prejudiciu, în general, dar și cele privitoare la prejudiciul moral, în special.

Prejudiciul invocat de către reclamant trebuie să existe și să nu fi fost reparat încă – trebuie în același timp să-l dovedească. În speță, reclamantul la data dislocării avea vârsta de 3 ani și probele administrate în cauză nu dovedesc producerea unor efecte de durată care să afecteze evoluția reclamantului în plan profesional și social. După ridicarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu, viața reclamantului și-a urmat cursul firesc fără a se face dovada vreunor interdicții sau vătămări ulterioare. În raport de cele reținute s-a apreciat că măsurile reparatorii acordate reclamantului sub forma unor prestații periodice sunt suficiente în raport cu suferința resimțită, fără a se mai impune reparații suplimentare cu caracter pecuniar.

În termen legal, împotriva sentinței civile nr. 1809 din 11 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța a declarat apel – reclamantul P.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelantul a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere că el și autorii săi au fost persoane persecutate politic începând cu anul 1949 și până în anul 1989; că, timp de peste 30 de ani (de la ridicarea măsurii și până în anul 2002) nu au beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului român; de asemenea, că se impunea a se avea în vedere natura diferită a indemnizației primite în baza Decretului-lege nr. 118/1990 – aceasta fiind prevăzută pentru vechimea în muncă aferentă perioadei stabilirii domiciliului obligatoriu; că nu au mai primit alte despăgubiri din partea Statului Român, că persecuțiile politice și-au pus amprenta asupra personalității și sănătății acestora, că lipsa celor mai elementare condiții de viață au atras suferințe de neimaginat, că efectele măsurii administrative au fost cel puțin la fel de grele că și perioada petrecută în lagăr – suferințe fizice și psihice.

Indemnizația primită în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu este de natură a înlocui valorile de care au fost privați, timp de aproximativ 6 ani de zile, în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu, cât și ulterior, de a atenua consecințele ulterioare, stigmatul deportării marcându-le existența și urmărindu-i până în anul 1989, precum și ulterior, consecințele măsurii fiind dovedite, consecințe ce le-au afectat negativ tot restul vieții.

Suferințele fizice și psihice îndurate în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu, din partea regimului comunist, disprețul la care au fost supuși, și ulterior resimțind consecințe nefavorabile, datorită faptului că purtau eticheta dislocării, fiind considerați pușcăriași, sentimentul de dezumanizare, de afectare a personalității, spaima, teama continuă, nesiguranța, privarea de drepturi, foamea, frigul, disperarea familiei, imposibilitatea continuării școlii, instabilitatea domiciliară datorită regimurilor politice, imposibilitatea de a se reîntoarce în Timiș, necesitatea de a o lua de la capăt, nu au fost acoperite de indemnizația primită începând cu anul 2002. Dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 apreciază că nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanța investită cu soluționarea unei astfel de cereri.

Pentru cele menționate a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Prin decizia nr. 242/ C din 18 aprilie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de apelantul reclamant P.D. împotriva sentinței civile nr. 1809 din 11 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 10663/118/2010, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, ca nefondat.

În motivarea deciziei s-a reținut că legiuitorul român a adoptat - începând cu anul 1990 - o serie de acte normative menite să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului comunist totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral și material generate prin actele normative emise în perioada de referință (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989). În acest context a fost adoptată Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege 118/1990 și Legea nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, noua lege statuând însă adițional și asupra vocației de a pretinde anumite,,compensații morale’’, pentru acele situații în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică. Dată fiind natura acestei răspunderi, atragerea ei presupune și în acest caz întrunirea simultană a celor trei elemente privind: 1. existența unei fapte culpabile a unei persoane – în speță, a statului – prin care s-a produs un prejudiciu; 2. dovedirea prejudiciului în patrimoniul celui pretins vătămat; 3. legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Dacă în privința faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui prejudiciu cert (material sau moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii și condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate dintre faptă și vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecințe negative asupra celui pretins vătămat. În speță, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral în perioada regimului totalitar comunist (prin strămutarea în perioada 1949-1955 a părinților săi, P.V.

și M., precum și a sa din localitatea sat Veteranu, în sat Izvoru Mare, județul Constanța) prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantului. Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a C.E.

nr. 1096 (1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic. În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezidă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate, pe criteriul reparării suferințelor de ordin psihologic (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

S-a statuat, în egală măsură, că prin deschiderea posibilității moștenitorilor de gradul I de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive. În raport de toate aceste considerente s-a reținut că, în speță, reclamantul este fiul lui P.V. și Maria, strămutați în perioada 1949-1951 și au beneficiat - până la data decesului intervenit în anul 2009 și respectiv 2005 - de măsuri compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-le stabilită o indemnizație lunară, recunoscută vechime în muncă și fiindu-le conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.

Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul avea vârsta de 3 ani, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana sa, măsura represivă luată asupra antecesorului său, ca și consecințele în plan social produse asupra familiei sale justificând recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi, în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind neconstituționale), cât și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990. Referitor la apelantul reclamant P.D., care a fost dislocat împreună cu părinții săi în perioada 1949-1955, în mod corect instanța de fond soluționând cauza a reținut că acesta, de 20 de ani, este beneficiarul măsurilor reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Mai mult, este beneficiarul direct al unor despăgubiri pentru daunele morale ce i-au fost cauzate, ca urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, conform deciziei nr. 592 din 11 iunie 2003 emisă de Direcția Generală de Muncă și Solidaritate Socială Constanța. Pentru daunele morale solicitate, urmare a prejudiciului suferit în perioada dislocării, reclamantul nu a făcut dovada producerii unor efecte de durată care să afecteze evoluția sa în plan social și profesional. După ridicarea restricției domiciliare, cel în cauză la fel nu a făcut dovada vreunor interdicții sau vătămări ulterioare. Mai mult, prin trecerea timpului a intervenit o atenuare semnificativă a prejudiciului moral.

Măsurile reparatorii acordate apelantului, conform Decretului-lege nr. 118/1990 și deciziei nr. 592/2003 emisă de Direcția Generală de Muncă și Solidaritate Socială Constanța, dovedesc faptul că Statul Român și-a îndeplinit obligația reparatorie față de acesta, încât nu se mai justifică acordarea altor daune morale, astfel cum a reținut și instanța de fond. Pentru considerentele expuse, Curtea în baza art. 296 C. proc. civ., a respins ca nefondat apelul. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul P.D., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că în mod nelegal a reținut instanța că indemnizația și celelalte drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, au fost îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat părinților și reclamantului prin luarea de măsuri administrative cu caracter politic.

A arătat reclamantul că autorii săi și el însuși, au fost persoane persecutate politic începând cu anul 1949 și până în anul 1989, perioadă în care nu au primit nicio despăgubire din partea Statului Român, deși Constituția din anul 1948 garanta o protecție deosebită pentru minori, prin măsura luată fiindu-i afectată dezvoltarea pe plan social, profesional, familial etc. Suferințele fizice și psihice îndurate de acesta și părinții săi, în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu le-au produs un evident prejudiciu moral, iar efectele măsurii administrative s-au produs și ulterior ridicării măsurii, măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 fiind evident că nu acoperă întreg prejudiciul moral cauzat.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Prin susținerile formulate în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 se tinde la schimbarea situației de fapt în ce privește reținerea existenței prejudiciului moral și repararea acestuia, recurentul susținând existența prejudiciului și a faptului că măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu au fost îndestulătoare și nu au acoperit integral prejudiciul moral produs acestuia și autorilor săi, prejudiciul moral produs în perioada domiciliului obligatoriu fiind evident și major în raport de valorile lezate, consecințele continuând să se producă și după ridicarea măsurii administrative.

Or, actuala structură a recursului nu mai permite reevaluarea situației de fapt reținute în etapele procesuale anterioare, în urma abrogării motivului de casare care permitea verificări ale situației de fapt în raport de probele administrate, respectiv art. 304 pct. II al C. proc. civ., abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. În consecință, în raport de cele stabilite în fapt de către instanța anterioară, sub aspectul faptului că indemnizația și celelalte drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, au fost îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral produs reclamantului și autorilor acestuia, prejudiciu care a fost analizat raportat la perioada măsurii, la valorile lezate, la efectele avute asupra fiecărei persoane supuse măsurii administrative cu caracter politic, în mod corect Curtea de Apel a considerat în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza II că acțiunea este neîntemeiată.

În mod legal a reținut instanța că măsura administrativă cu caracter politic nu este suficientă prin ea însăși pentru a se solicita despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin luarea măsurii administrative, fiind necesar a se dovedi existența prejudiciului și întinderea acestuia, și nerepararea integrală prin măsurile legislative dispuse de Statul Român anterior, toate acestea fiind chestiuni de fapt care nu mai pot face obiect de analiză în recurs. De altfel prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acțiunile fondate pe acest text de lege neavând temei juridic, deciziile Curții Constituționale fiind obligatorii.

Pentru aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.D. împotriva deciziei nr. 242 C din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2012.