ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8453/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8453/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Prin Decizia nr. 28/C

din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de

pârâtul-intimat Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța împotriva

Sentinței civile nr. 1661 din 19 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul

Constanța, în sensul că a schimbat în tot sentința apelată și pe fond a respins

în totalitate acțiunea ca nefondată.

A respins apelul

declarat de reclamantul-intimat G.I. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 1661 din 19 octombrie 2010 a Tribunalului Constanța a fost admisă în parte

acțiunea reclamantului G.I., pârâtul STATUL ROMÂN prin M.F.P. reprezentat prin

D.G.F.P. Constanța fiind obligat la plata sumei de 2500 euro în echivalent în

RON la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, conform

Legii nr. 221/2009. Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenții. Pârâtul

a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 300 RON reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că reclamantul a solicitat

constatarea caracterului politic al măsurilor administrative abuzive la care a

fost supus împreună cu familia sa, precum și acordarea de despăgubiri în sumă

de 100.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării din

Mangalia și stabilirii de domiciliu obligatoriu la Târgu Mureș, în baza

Deciziei Ministerului Administrației și Internelor nr. 239 din 17 aprilie 1952.

Din adresa din 07

aprilie 2010 emisă de către M.A.N. - Secția Instanțelor Militare rezultă că

reclamantul G.I., fiul lui G.C. și G.M., a fost strămutat la data de 20 aprilie

1952 prin Decizia Ministerului Administrației și Internelor nr. 239/1952,

împreună cu familia sa formată din G.C. - 53 ani, G.M. - 48 ani, M.G. - 16 ani,

G.E. - 18 ani și G.Z. - 9 ani, din localitatea Mangalia, județ Constanța și li

s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Târgu Mureș. Prin Decizia

Ministerului Administrației și Internelor nr. 5076/1954, persoanelor menționate

li s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Prin Decizia nr. 2903

din 29 noiembrie 2007 emisă de către Comisia pentru constatarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă, în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, i s-a

acordat reclamantului G.I. această calitate.

Sub aspectul daunelor

pretinse, valoarea acestora s-a stabilit conform criteriilor definite de către

legiuitor prin O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au stabilit limitele acestora,

în speță acordându-i-se părții 2500 euro, cu respingerea celorlalte pretenții.

Cu privire la

apelurile declarate de părți împotriva sentinței primei instanțe, instanța a

reținut următoarele:

Sunt nefondate

susținerile apelantului pârât potrivit cărora acțiunea întemeiată pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și pe modificarea

intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010 ar fi lipsită de temei legal după

constatarea neconstituționalității textelor prin Deciziile nr. 1358/2010 și

1354/2010 ale Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu

(Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna

fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă

în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința

legiuitorului, cadrul general de reglementare.

Lipsa temeiului legal

nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării

instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care

complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul

enunțat.

Astfel, înlăturarea

unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu

legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest

caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate

cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin

condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte

compensații decât cele acordate.

Aceasta însemnă că

răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins

vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă

corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și

cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea

proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în

ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de

astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Reclamantul a

beneficiat de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 414 RON lunar,

conform Hotărârii nr. 1004 din 05 martie 1991 emisă de Comisia Județeană

Constanța de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990, sumă primită în toată

această perioadă.

În egală măsură, prin

hotărârea sus-menționată Statul a recunoscut reclamantului perioada

restricțiilor domiciliare (09 aprilie 1952 - 05 mai 1954) ca fiind asimilată

vechimii neîntrerupte în muncă în aceeași unitate, conferindu-i-se astfel un

stagiu valorificat în cadrul drepturilor de pensie, de 3 ani 1 lună și 9 zile.

La aceste măsuri

direct pecuniare s-au adăugat și cele adiacente de care a putut beneficia în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 (prin Decizia nr.

2903 din 29 noiembrie 2007 fiindu-i recunoscută și calitatea de luptător în

rezistența anticomunistă) și anume: scutirea de la plata impozitelor și a

taxelor locale; asistență medicală și medicamente în mod gratuit și prioritar;

transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu decontarea

abonamentelor de transport - în cazul societăților cu capital privat - integral

de la bugetul local al unității administrativ-teritoriale de domiciliu;

douăsprezece călătorii gratuite anuale, pe cale ferată cl. I pe toate

categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace

de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă și de

către însoțitori, membri de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit

pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o stațiune

balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament radio și

televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la

plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de

veci.

Nu pot fi considerate

ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură

conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează în aceeași

măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse

drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, chiar dacă acesta a

înțeles sau nu să le pretindă efectiv.

În concluzie,

recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și

nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost

justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost

materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite

prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamantul a

putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind

relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta

acțiune.

Nu ar putea fi

reținută susținerea în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute și

acordate acestuia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantul ar fi

dobândit

"

o speranță legitimă

"

în obținerea unor

compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a

adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) (care ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această

speranță ar fi devenit iluzorie.

Curtea a reținut sub

acest aspect că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu

a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor - neputându-se invoca

așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul

desfășurării procesului declanșat de reclamant - ea încetându-și efectul ca

rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului

de constituționalitate. Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza

Slavov ș.a. contra Bulgariei - Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko

contra Letoniei - Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra

Letoniei - Hotărârea din 18 februarie 2009), instanța de contencios european

reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a

dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea

mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor

produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă

parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel

încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5

noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei).

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul G.I., criticând-o pentru următoarele

motive:

Motivația că

beneficiază de indemnizația prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990, precum și

de drepturi adiacente, nu este de natură a limita cererea pentru prejudicial

moral suferit urmare abuzului autorităților statului polițienesc în perioada

1952 - 1956.

În aplicarea art. 41

din Convenția C.E.D.O, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o

poziție constantă prin acordarea unor sume cu titlu de reparație morală.

Indemnizația primită

în baza Decretului-lege nr. 118/1990 este acordată pentru măsura strămutării,

în timp ce prin acțiunea formulată a solicitat acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral produs de statul comunist urmare măsurilor abuzive cu

caracter penal.

Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin Decizia în

interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011

s-a statuat că,

Urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of., în considerarea, în esență, a următoarelor argumente:

Prin Deciziile nr.

1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M.

Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,

precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării,

deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că

nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Aceasta presupune, în

ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în

curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în

vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este

supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor

deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii

la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la

momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă

ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința

părților).

Pe de altă parte,

noțiunea de "bunuri" din perspectiva art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate

cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru

că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a

calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ

jurisdicțional.

În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi

considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost

constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului

judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea

din 18 octombrie 2002).

Rezultă că în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării

deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește

noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes

patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit

ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv

atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și

concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României,

parag. 137).

O asemenea

jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării

deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu

definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care

să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu

exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de

"speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui

drept de creanță și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Aplicând decizia în

interesul legii la situația în speță și cum sentința primei instanțe nu era

definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea

acțiunii.

Limitele de judecată

sunt cele fixate prin cererea de chemare în judecată, iar acestea vizează o

măsură administrativă și nu o condamnare penală, iar art. 41 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului se pune în discuție în cadrul procedurilor

desfășurate în fața Curții Europene.

În considerarea

argumentelor reținute mai sus, Înalta Curte va dispune respingerea recursului

ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul G.I. împotriva Deciziei nr. 28/C din 24

ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 noiembrie 2011.