ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8453/2011

Prin Decizia nr. 28/C din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâtul-intimat Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța împotriva Sentinței civile nr. 1661 din 19 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, în sensul că a schimbat în tot sentința apelată și pe fond a respins în totalitate acțiunea ca nefondată. A respins apelul declarat de reclamantul-intimat G.I. împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1661 din 19 octombrie 2010 a Tribunalului Constanța a fost admisă în parte acțiunea reclamantului G.I., pârâtul STATUL ROMÂN prin M.F.P.

reprezentat prin D.G.F.P. Constanța fiind obligat la plata sumei de 2500 euro în echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, conform Legii nr. 221/2009. Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenții. Pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 300 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamantul a solicitat constatarea caracterului politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supus împreună cu familia sa, precum și acordarea de despăgubiri în sumă de 100.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării din Mangalia și stabilirii de domiciliu obligatoriu la Târgu Mureș, în baza Deciziei Ministerului Administrației și Internelor nr. 239 din 17 aprilie 1952. Din adresa din 07 aprilie 2010 emisă de către M.A.N.

- Secția Instanțelor Militare rezultă că reclamantul G.I., fiul lui G.C. și G.M., a fost strămutat la data de 20 aprilie 1952 prin Decizia Ministerului Administrației și Internelor nr. 239/1952, împreună cu familia sa formată din G.C. - 53 ani, G.M. - 48 ani, M.G. - 16 ani, G.E. - 18 ani și G.Z. - 9 ani, din localitatea Mangalia, județ Constanța și li s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Târgu Mureș. Prin Decizia Ministerului Administrației și Internelor nr. 5076/1954, persoanelor menționate li s-au ridicat restricțiile domiciliare. Prin Decizia nr. 2903 din 29 noiembrie 2007 emisă de către Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, în temeiul O.U.G.

nr. 214/1999, i s-a acordat reclamantului G.I. această calitate. Sub aspectul daunelor pretinse, valoarea acestora s-a stabilit conform criteriilor definite de către legiuitor prin O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au stabilit limitele acestora, în speță acordându-i-se părții 2500 euro, cu respingerea celorlalte pretenții. Cu privire la apelurile declarate de părți împotriva sentinței primei instanțe, instanța a reținut următoarele: Sunt nefondate susținerile apelantului pârât potrivit cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și pe modificarea intervenită prin O.U.G.

nr. 62/2010 ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității textelor prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare. Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Astfel, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate. Aceasta însemnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.

și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Reclamantul a beneficiat de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 414 RON lunar, conform Hotărârii nr. 1004 din 05 martie 1991 emisă de Comisia Județeană Constanța de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990, sumă primită în toată această perioadă. În egală măsură, prin hotărârea sus-menționată Statul a recunoscut reclamantului perioada restricțiilor domiciliare (09 aprilie 1952 - 05 mai 1954) ca fiind asimilată vechimii neîntrerupte în muncă în aceeași unitate, conferindu-i-se astfel un stagiu valorificat în cadrul drepturilor de pensie, de 3 ani 1 lună și 9 zile.

La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat și cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 (prin Decizia nr. 2903 din 29 noiembrie 2007 fiindu-i recunoscută și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă) și anume: scutirea de la plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente în mod gratuit și prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu decontarea abonamentelor de transport - în cazul societăților cu capital privat - integral de la bugetul local al unității administrativ-teritoriale de domiciliu; douăsprezece călătorii gratuite anuale, pe cale ferată cl.

I pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă și de către însoțitori, membri de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament radio și televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de veci. Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, chiar dacă acesta a înțeles sau nu să le pretindă efectiv.

În concluzie, recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Nu ar putea fi reținută susținerea în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute și acordate acestuia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantul ar fi dobândit " o speranță legitimă " în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie. Curtea a reținut sub acest aspect că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor - neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant - ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate.

Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Slavov ș.a. contra Bulgariei - Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei - Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei - Hotărârea din 18 februarie 2009), instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.I., criticând-o pentru următoarele motive: Motivația că beneficiază de indemnizația prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990, precum și de drepturi adiacente, nu este de natură a limita cererea pentru prejudicial moral suferit urmare abuzului autorităților statului polițienesc în perioada 1952 - 1956. În aplicarea art. 41 din Convenția C.E.D.O, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o poziție constantă prin acordarea unor sume cu titlu de reparație morală. Indemnizația primită în baza Decretului-lege nr. 118/1990 este acordată pentru măsura strămutării, în timp ce prin acțiunea formulată a solicitat acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral produs de statul comunist urmare măsurilor abuzive cu caracter penal.

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: Prin Decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011 s-a statuat că, Urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., în considerarea, în esență, a următoarelor argumente: Prin Deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Aceasta presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Pe de altă parte, noțiunea de "bunuri" din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României, parag. 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Aplicând decizia în interesul legii la situația în speță și cum sentința primei instanțe nu era definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii. Limitele de judecată sunt cele fixate prin cererea de chemare în judecată, iar acestea vizează o măsură administrativă și nu o condamnare penală, iar art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se pune în discuție în cadrul procedurilor desfășurate în fața Curții Europene. În considerarea argumentelor reținute mai sus, Înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.I. împotriva Deciziei nr. 28/C din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2011.