ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5178/2013

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1914 din 11

decembrie 2012, Tribunalul Vâlcea, în Dosarul nr. 1974/90/2012, a admis

excepția de necompetență materială și a declinat competența soluționării cererii

formulate de reclamantele D.E., T.P.M., G.E., L.E., F.M.,

L.C.G. și G.M.R. în contradictoriu cu pârâții SC A. SA

Râmnicu Vâlcea, M.A.P.D.R., A.V.A.S. și C.J.S.D.P.T. Vâlcea, precum și a

cererii de intervenție formulate de P.O., în favoarea Judecătoriei Râmnicu

Vâlcea.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a reținut că, inițial,

prin acțiunea formulată, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei SC A. SA

Râmnicu Vâlcea de a le respecta dreptul de proprietate asupra terenului în

suprafață de 1.208 mp și de a le achita daune de 1.000 lei, solicitând,

totodată, să se dispună rectificarea parțială a cărții funciare – Bujoreni, în

sensul radierii suprafeței de 1.208 mp.

De asemenea,

reclamantele au solicitat constatarea nulității actelor de vânzare – cumpărare

de acțiuni din 20 iunie 1996 și din 31 iulie 1998.

Ulterior, prin

cererea înregistrată la data de 25 octombrie 2012, reclamantele au învederat

instanței că, în baza art. 247 C. proc. civ., renunță la însuși dreptul

pretins, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea

nulității actelor de vânzare – cumpărare menționate.

În aceste condiții,

tribunalul a constatat că a rămas investit cu judecarea celorlalte două capete

de cerere, respectiv obligarea pârâtei la respectarea dreptului de proprietate

asupra terenului de 1208 mp și la plata de daune civile de 1.000 lei, precum și

rectificarea parțială a C.F. Bujoreni, pretenții ce atrag competența

Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ. și art. 1 pct.

1 C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr.

4866 din 20 mai 2013, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a declinat competența

materială a soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea și, constatând

ivit conflictul negativ de competență a trimis dosarul Curții de Apel Pitești

în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin considerentele

sentinței menționate, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reținut că sunt aplicabile

dispozițiile art. 18

1

C. proc. civ., și că, prin Decizia civilă nr. 1229/

R din 27 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Vâlcea ca instanță de recurs,

decizie irevocabilă și obligatorie, s-a statuat cu putere de lucru judecat

competența Tribunalului Vâlcea de a soluționa cauza în primă instanță.

Curtea de Apel

Pitești, secția a I-a civilă, prin Sentința civilă nr. 65 din 28 august 2013,

din camera de consiliu, a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea

Tribunalului Vâlcea, reținând că, prin Decizia civilă nr. 1229/ R din 27

octombrie 2011 a Tribunalului Vâlcea, intrată în puterea lucrului judecat, s-a

admis recursul și s-a casat Sentința civilă nr. 3125 din 15 martie 2011

pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea și s-a declinat competența în funcție

de valoarea obiectului cererii (de 684.694.000 lei) și de dispozițiile art. 2 lit.

b) C. proc. civ., în favoarea tribunalului.

S-a

constatat că sunt incidente dispozițiile art. 18

1

C. proc. civ.

și că, deși

reclamantele au renunțat la însuși dreptul pretins, în ceea ce privește capătul

de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare –

cumpărare din 20 iunie 1996 și din 31 iulie 1998, competența de soluționare a

cauzei în primă instanță a fost stabilită irevocabil prin Decizia de casare nr.

1229/ R din 27 octombrie 2011.

Împotriva sentinței

menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamantele D.E., T.P.M., G.E.,

L.E., F.M., L.G.C., G.R.M. și intervenienta P.O., criticând-o ca nelegală

pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele

de recurs, reclamantele au susținut, într-o primă critică, faptul că la data

investirii instanței, valoarea reală a contractelor de vânzare – cumpărare de acțiuni

a căror nulitate s-a solicitat să se constate era de 68.469 lei, astfel încât

litigiul era de competența judecătoriei, întrucât contractul a fost încheiat la

20 iunie 1996, cu 9 ani înainte de denominarea monedei naționale.

S-a învederat că

reconsiderarea cuantumului valorii reale a

contractului

nu are semnificația modificării valorii obiectului

litigiului, în sensul

art. 18

1

C. proc. civ.

Prin cea de a doua

critică, reclamantele au susținut că soluția recurată este nelegală întrucât

s-a stabilit competența tribunalului pentru capete de cerere ce cad în

competența exclusivă a judecătoriei, respectiv revendicarea prin acțiunea

principală a 1.208 mp teren situat în mediul rural, în valoare de 2.000 lei,

cererea de intervenție principală prin care P.O. a revendicat un teren de 1.800

mp, în valoare de 3.000 lei, cererea reconvențională prin care pârâta SC A. SA

a solicitat, în baza legii fondului funciar, constatarea nulității titlurilor

de proprietate emise pentru cele două terenuri revendicate și cererile prin

care reclamantele și intervenienta au solicitat daune civile de câte 1000 lei.

Cea de a treia

critică formulată de reclamante și intervenientă a vizat lipsa autorității de

lucru judecat a Deciziei nr. 1229/ R din 27 octombrie 2012 a Tribunalului Vâlcea și, pe cale de consecință, posibilitatea ca instanța investită ca urmare a

casării cu trimitere să-și verifice competența materială în baza normelor de

ordine publică.

Ultima critică s-a

referit la inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 18

1

C.

proc. civ., care fac trimitere la valoarea obiectului litigiului în cererea

principală.

Recurenții au

susținut că, în disprețul dispozițiilor art. 17 și 18

1

C. proc. civ.,

s-a ajuns la situația de neconceput ca tribunalul să judece cererea principală

și celelalte cereri incidente, toate de competența judecătoriei.

Examinând criticile

invocate de recurenți, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Prin Decizia civilă nr.

1229/ R din 27 octombrie 2011 a Tribunalului Vâlcea s-a admis recursul declarat

de pârâta SC A. SA Râmnicu Vâlcea împotriva Sentinței civile nr. 3125 din 18

martie 2011 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, s-a casat această

sentință, s-a reținut cererea spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea în primă instanță și s-a disjuns cererea privind constatarea nulității

certificatului de atestare a dreptului de proprietate M. Of. nr. 1092 din 28

septembrie 1995 și cu trimiterea spre competentă soluționare la Curtea de Apel Pitești, secția contencios administrativ și fiscal.

Curtea va constata

că, în mod legal, soluționând conflictul de competență, instanța a dat

eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a considerentelor Deciziei

civile nr. 1229/ R din 27 octombrie

2011,

hotărâre irevocabilă prin care s-a examinat chestiunea

competenței

materiale în soluționarea capătului de cerere privind nulitatea parțială a

contractelor de vânzare – cumpărare de acțiuni, față de dispozițiile art. 40 alin.

(1) din Legea nr. 137/2002 și art. 56 C. com., precum și ale art. 20 alin. (1)

din Legea nr. 15/1990.

Prin decizia

menționată, s-a reținut, totodată, cu putere de lucru judecat că litigiul

privind constatarea nulității acestor contracte este susceptibil de evaluare

patrimonială și se supune criteriului valorii obiectului litigiului care

privitor la contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 654 este de

684.694.003 lei (fila 120), astfel că este în competența de primă instanță a

tribunalului, conform art. 2 lit. b) C. proc. civ.

Chiar dacă, ulterior,

pe parcursul rejudecării cauzei, reclamantele au arătat că renunță la însuși

dreptul pretins, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect

constatarea nulității contractelor de vânzare – cumpărare din 20 iunie 1996 și

din 31 iulie 1998, tribunalul a rămas competent material să soluționeze

celelalte capete de cerere. Competența instanței se stabilește în funcție de

valoarea indicată în acțiunea introductivă, fiind atrasă de cererea principală,

în acord cu dispozițiile art. 17 C. proc. civ., astfel încât disjungerea unor

capete de cerere sau renunțarea la altele nu poate determina o altă competență

decât cea stabilită cu putere de lucru judecat printr-o decizie irevocabilă de

casare, prin care s-au făcut statuări exprese privitoare la competență.

Într-adevăr

dispozițiile legale cu privire la competența materială au caracter imperativ și

nu pot fi înlăturate prin acordul sau achiesarea părților.

Caracterul acestor

dispoziții de norme de ordine publică nu poate conduce, însă, la concluzia că

necompetența materială ar putea fi invocată în orice fază a procesului, conform

art. 159 alin. (2) introdus prin Legea nr. 202/2010, aceasta putând fi invocată

numai în fața primei instanțe, nu și după casarea cu reținere, în care s-a

examinat expres această chestiune.

Împrejurarea că după

casare, reclamantele au renunțat la o parte dintre petitele acțiunii inițiale

nu este de natură să determine stabilirea competenței în favoarea judecătoriei,

întrucât valoarea pretențiilor rămase este sub limita prevăzută de art. 2 pct. 1

lit. a) C. proc. civ., față de faptul că în raport de cererea inițială de

chemare în judecată sesizarea instanței a fost conformă legii.

Față de

considerentele expuse, Curtea va constata că nu sunt fondate nici criticile

formulate prin primul motiv de recurs, referitoare la reținerea, dintr-o eroare

materială, a unei alte valori a contractelor de vânzare – cumpărare de acțiuni,

decât cea reală, care ar fi determinat stabilirea eronată a competenței

tribunalului în primă instanță. De altfel, această critică nu se circumscrie

motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Așa cum s-a arătat,

față de dispozițiile art. 17 C. proc. civ., nu sunt întemeiate nici criticile

referitoare la faptul că atât cererea de intervenție principală formulată de P.O.

cât și cererea reconvențională prin care pârâta SC A. SA a solicitat

constatarea nulității titlurilor de proprietate emise cu privire la terenurile

revendicate, ar atrage competența judecătoriei.

Potrivit

dispozițiilor art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii și incidentale sunt în

căderea instanței competente să judece cererea principală, astfel încât prin

ele însele, aceste pretenții nu pot

determina

stabilirea unei alte competențe materiale decât cea

determinată de cererea

principală.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea va constata că nu este întrunit motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul reclamantelor și intervenientei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În

majoritate,

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D.E., F.M., T.P.M., G.E., L.E., L.C.G.,

G.M.R. și intervenienta P.O. împotriva Sentinței civile nr. 65 din 28 august 2013 a Curții de Apel Pitești, secția a I-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2013.