ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5178/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1914 din 11 decembrie 2012, Tribunalul Vâlcea, în Dosarul nr. 1974/90/2012, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența soluționării cererii formulate de reclamantele D.E., T.P.M., G.E., L.E., F.M., L.C.G. și G.M.R. în contradictoriu cu pârâții SC A. SA Râmnicu Vâlcea, M.A.P.D.R., A.V.A.S. și C.J.S.D.P.T. Vâlcea, precum și a cererii de intervenție formulate de P.O., în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a reținut că, inițial, prin acțiunea formulată, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei SC A. SA Râmnicu Vâlcea de a le respecta dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.208 mp și de a le achita daune de 1.000 lei, solicitând, totodată, să se dispună rectificarea parțială a cărții funciare – Bujoreni, în sensul radierii suprafeței de 1.208 mp.

De asemenea, reclamantele au solicitat constatarea nulității actelor de vânzare – cumpărare de acțiuni din 20 iunie 1996 și din 31 iulie 1998. Ulterior, prin cererea înregistrată la data de 25 octombrie 2012, reclamantele au învederat instanței că, în baza art. 247 C. proc. civ., renunță la însuși dreptul pretins, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității actelor de vânzare – cumpărare menționate. În aceste condiții, tribunalul a constatat că a rămas investit cu judecarea celorlalte două capete de cerere, respectiv obligarea pârâtei la respectarea dreptului de proprietate asupra terenului de 1208 mp și la plata de daune civile de 1.000 lei, precum și rectificarea parțială a C.F.

Bujoreni, pretenții ce atrag competența Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ. și art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Prin Sentința civilă nr. 4866 din 20 mai 2013, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a declinat competența materială a soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea și, constatând ivit conflictul negativ de competență a trimis dosarul Curții de Apel Pitești în vederea pronunțării regulatorului de competență. Prin considerentele sentinței menționate, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 18 1 C. proc. civ., și că, prin Decizia civilă nr. 1229/ R din 27 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Vâlcea ca instanță de recurs, decizie irevocabilă și obligatorie, s-a statuat cu putere de lucru judecat competența Tribunalului Vâlcea de a soluționa cauza în primă instanță.

Curtea de Apel Pitești, secția a I-a civilă, prin Sentința civilă nr. 65 din 28 august 2013, din camera de consiliu, a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, reținând că, prin Decizia civilă nr. 1229/ R din 27 octombrie 2011 a Tribunalului Vâlcea, intrată în puterea lucrului judecat, s-a admis recursul și s-a casat Sentința civilă nr. 3125 din 15 martie 2011 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea și s-a declinat competența în funcție de valoarea obiectului cererii (de 684.694.000 lei) și de dispozițiile art. 2 lit. b) C. proc. civ., în favoarea tribunalului. S-a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 18 1 C. proc. civ.

și că, deși reclamantele au renunțat la însuși dreptul pretins, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare – cumpărare din 20 iunie 1996 și din 31 iulie 1998, competența de soluționare a cauzei în primă instanță a fost stabilită irevocabil prin Decizia de casare nr. 1229/ R din 27 octombrie 2011. Împotriva sentinței menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamantele D.E., T.P.M., G.E., L.E., F.M., L.G.C., G.R.M. și intervenienta P.O., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamantele au susținut, într-o primă critică, faptul că la data investirii instanței, valoarea reală a contractelor de vânzare – cumpărare de acțiuni a căror nulitate s-a solicitat să se constate era de 68.469 lei, astfel încât litigiul era de competența judecătoriei, întrucât contractul a fost încheiat la 20 iunie 1996, cu 9 ani înainte de denominarea monedei naționale. S-a învederat că reconsiderarea cuantumului valorii reale a contractului nu are semnificația modificării valorii obiectului litigiului, în sensul art. 18 1 C. proc. civ. Prin cea de a doua critică, reclamantele au susținut că soluția recurată este nelegală întrucât s-a stabilit competența tribunalului pentru capete de cerere ce cad în competența exclusivă a judecătoriei, respectiv revendicarea prin acțiunea principală a 1.208 mp teren situat în mediul rural, în valoare de 2.000 lei, cererea de intervenție principală prin care P.O.

a revendicat un teren de 1.800 mp, în valoare de 3.000 lei, cererea reconvențională prin care pârâta SC A. SA a solicitat, în baza legii fondului funciar, constatarea nulității titlurilor de proprietate emise pentru cele două terenuri revendicate și cererile prin care reclamantele și intervenienta au solicitat daune civile de câte 1000 lei. Cea de a treia critică formulată de reclamante și intervenientă a vizat lipsa autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 1229/ R din 27 octombrie 2012 a Tribunalului Vâlcea și, pe cale de consecință, posibilitatea ca instanța investită ca urmare a casării cu trimitere să-și verifice competența materială în baza normelor de ordine publică. Ultima critică s-a referit la inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 18 1 C. proc.

civ., care fac trimitere la valoarea obiectului litigiului în cererea principală. Recurenții au susținut că, în disprețul dispozițiilor art. 17 și 18 1 C. proc. civ., s-a ajuns la situația de neconceput ca tribunalul să judece cererea principală și celelalte cereri incidente, toate de competența judecătoriei. Examinând criticile invocate de recurenți, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Prin Decizia civilă nr. 1229/ R din 27 octombrie 2011 a Tribunalului Vâlcea s-a admis recursul declarat de pârâta SC A. SA Râmnicu Vâlcea împotriva Sentinței civile nr. 3125 din 18 martie 2011 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, s-a casat această sentință, s-a reținut cererea spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea în primă instanță și s-a disjuns cererea privind constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate M. Of.

nr. 1092 din 28 septembrie 1995 și cu trimiterea spre competentă soluționare la Curtea de Apel Pitești, secția contencios administrativ și fiscal. Curtea va constata că, în mod legal, soluționând conflictul de competență, instanța a dat eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a considerentelor Deciziei civile nr. 1229/ R din 27 octombrie 2011, hotărâre irevocabilă prin care s-a examinat chestiunea competenței materiale în soluționarea capătului de cerere privind nulitatea parțială a contractelor de vânzare – cumpărare de acțiuni, față de dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 și art. 56 C. com., precum și ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990.

Prin decizia menționată, s-a reținut, totodată, cu putere de lucru judecat că litigiul privind constatarea nulității acestor contracte este susceptibil de evaluare patrimonială și se supune criteriului valorii obiectului litigiului care privitor la contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 654 este de 684.694.003 lei (fila 120), astfel că este în competența de primă instanță a tribunalului, conform art. 2 lit. b) C. proc. civ. Chiar dacă, ulterior, pe parcursul rejudecării cauzei, reclamantele au arătat că renunță la însuși dreptul pretins, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare – cumpărare din 20 iunie 1996 și din 31 iulie 1998, tribunalul a rămas competent material să soluționeze celelalte capete de cerere.

Competența instanței se stabilește în funcție de valoarea indicată în acțiunea introductivă, fiind atrasă de cererea principală, în acord cu dispozițiile art. 17 C. proc. civ., astfel încât disjungerea unor capete de cerere sau renunțarea la altele nu poate determina o altă competență decât cea stabilită cu putere de lucru judecat printr-o decizie irevocabilă de casare, prin care s-au făcut statuări exprese privitoare la competență. Într-adevăr dispozițiile legale cu privire la competența materială au caracter imperativ și nu pot fi înlăturate prin acordul sau achiesarea părților. Caracterul acestor dispoziții de norme de ordine publică nu poate conduce, însă, la concluzia că necompetența materială ar putea fi invocată în orice fază a procesului, conform art. 159 alin. (2) introdus prin Legea nr. 202/2010, aceasta putând fi invocată numai în fața primei instanțe, nu și după casarea cu reținere, în care s-a examinat expres această chestiune.

Împrejurarea că după casare, reclamantele au renunțat la o parte dintre petitele acțiunii inițiale nu este de natură să determine stabilirea competenței în favoarea judecătoriei, întrucât valoarea pretențiilor rămase este sub limita prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., față de faptul că în raport de cererea inițială de chemare în judecată sesizarea instanței a fost conformă legii. Față de considerentele expuse, Curtea va constata că nu sunt fondate nici criticile formulate prin primul motiv de recurs, referitoare la reținerea, dintr-o eroare materială, a unei alte valori a contractelor de vânzare – cumpărare de acțiuni, decât cea reală, care ar fi determinat stabilirea eronată a competenței tribunalului în primă instanță.

De altfel, această critică nu se circumscrie motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Așa cum s-a arătat, față de dispozițiile art. 17 C. proc. civ., nu sunt întemeiate nici criticile referitoare la faptul că atât cererea de intervenție principală formulată de P.O. cât și cererea reconvențională prin care pârâta SC A. SA a solicitat constatarea nulității titlurilor de proprietate emise cu privire la terenurile revendicate, ar atrage competența judecătoriei. Potrivit dispozițiilor art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală, astfel încât prin ele însele, aceste pretenții nu pot determina stabilirea unei alte competențe materiale decât cea determinată de cererea principală.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că nu este întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantelor și intervenientei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate, Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D.E., F.M., T.P.M., G.E., L.E., L.C.G., G.M.R. și intervenienta P.O. împotriva Sentinței civile nr. 65 din 28 august 2013 a Curții de Apel Pitești, secția a I-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2013.