ÎCCJ, Secția penală

Asupra

plângeri de față

constată următoarele;

La

data de 27 septembrie 2012 s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - Serviciul de Resurse Umane și Documentare sub nr. 15378/2012

plângerea trimisă prin e-mail de către R.A. prin care a solicitat tragerea la

răspundere penală a magistraților menționați anterior „pentru operațiuni

conspirative și de mușamalizare la nivel înalt în regim militarizat împotriva

cetățenilor acestui stat

”

.

Plângerea

a fost înaintată la Secția de urmărire penală și criminalistică și înregistrată

în evidența cauzelor penale sub nr. 775/P/2012.

Din

verificările efectuate în cauză prin prisma celor sesizate, a fost reținută

următoarea situație de fapt:

În

cursul anului 2012, persoana vătămată R.A. a adresat mai multe memorii

Consiliului Superior al Magistraturii și înregistrate la Inspecția Judiciară -

Direcția Inspecție Judiciară pentru judecători prin care a solicitat să i se

transmită, pe cale poștală, fișele propriilor dosare extrase de către

inspectori din aplicația E.C.R.I.S. mai precis pentru următoarele dosare:

-

Dosar nr. 1419/46/2011 din cadrul Curții de Apel Pitești;

-

Dosar nr. 10892/2/2011 din cadrul Curții de Apel București;

-

Dosarele cu nr. 1844/223/2011 și nr. 1873/223/2011 de la Judecătoria Drăgășani;

-

Dosarele cu nr. 4968/4/2011 și nr. 4968/4/2011 de la Judecătoria Sectorului 4

București.

Ca

urmare a verificărilor efectuate s-a constatat faptul că petentului i s-au

comunicat în repetate rânduri răspunsuri cu privire la petițiile formulate și

reveniri la lucrările înregistrate sub nr. 875/IJ/657/SIJ/2012, nr.

292/IJ/261/SU/2012, nr. 521/IJ/438/SIJ/2012, nr. 163/IJ/l59/SIJ/2012, nr. 578/IJ/479/SIJ/2012.

S-a

mai reținut că întrucât memoriul înregistrat la data de 1 martie 2012 sub nr. 711/IJ/584/DIJ/2012

cu revenirile din datele de 20 martie 2012, 17 martie 2012, 10 aprilie 2012, 13

martie 2012, 18 aprilie 2012, petentul nu a invocat alte aspecte decât cele

care au fost deja analizate, iar cu privire la eliberarea de înscrisuri aceasta

nu poate fi efectuată decât de către instanța la care se află arhivat dosarul

după justificarea interesului, care va putea elibera copii certificate pentru

conformitate cu originalul, Inspecția Judiciară și-a menținut punctele de

vedere exprimate în răspunsurile deja comunicate.

În

acest context, nemulțumit de modul de soluționare a memoriilor de către Inspecția

Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, persoana vătămată a

formulat plângere penală împotriva - inspectorului șef și al președintelui

Consiliului Superior al Magistraturii.

S-a

reținut că din analiza actelor existente la dosar nu au rezultat indicii și

dovezi privind săvârșirea vreunei fapte penale de către persoanele reclamate

în. plângere, aspectele sesizate de către petiționar fiind lipsite de temei

real.

Conform

dispozițiilor art. 246 C. pen., constituie infracțiune de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor fapta funcționarului public, care în exercițiul

atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește

în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale altei persoane.

Memoriile

formulate de petent la Consiliul Superior al Magistraturii au fost soluționate

în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior

al Magistraturii.

În

concluzie s-a reținut că nemulțumirea petentului de răspunsurile la memoriile

soluționate de către Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al

Magistraturii nu poate conduce în nici un caz la concluzia întrunirii

elementelor constitutive ale infracțiunii pe care acesta a indicat-o în

plângere.

Prin

rezoluția nr. 775/P/2012 din 5 februarie 2013, Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, față de

judecătorii A.N.G. și V.C.R. a dispus neînceperea urmăririi penale, în

conformitate cu art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

astfel: A.N.G. - membru al Consiliului Superior al Magistraturii, V.C.R. -

inspector șef - Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al

Magistraturii, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de

art. 246 C. pen., întrucât fapta nu există.

Împotriva

rezoluției nr. 775/P/2012 din 5 februarie 2013 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a

formulat plângere petentul R.A. care a solicitat admiterea plângerii, desființarea

soluției atacate și trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii

urmăririi penale.

A

criticat rezoluția atacată criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice

arătând că i-a fost încălcat dreptul la apărare, dreptul la propriul dosar,

dreptul la libertate de gândire și conștiință și de religie, dreptul la

libertatea de exprimare, dreptul la un proces echitabil și la repararea

pagubelor suferite, dar nu a adus nici un argument care să susțină aceste critici.

Examinând

cauza sub toate aspectele conform art. 278

1

C. proc. pen., Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că plângerea nu este fondată, pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Înalta

Curte reține că legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca, orice persoană

nemulțumită de actele și măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă

plângere împotriva acestora, ca o garanție a respectării legalității în

procesul penal.

În

concepția legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale

cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură

procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei

hotărâri definitive de condamnare. Accesul liber la justiție este reglementat

de legiuitor, iar cel nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa

judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni potrivit legii, competența să

judece cauza în primă instanță, așa cum, de altfel, a procedat și petiționarul,

prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de față.

Potrivit

dispozițiilor art. 200 C. proc. pen. „Urmărirea penala are ca obiect strângerea

probelor necesare cu privire la existenta infracțiunilor, la identificarea

făptuitorilor si la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata daca

este sau nu cazul sa se dispună trimiterea in judecata

”

.

Organul

de urmărire penală sesizat potrivit unuia din modurile prevăzute de art. 221 C.

proc. pen., efectuează acte premergătoare și de urmărire penală în succesiunea

determinată de lege, acte care au menirea de a clarifica aspectele care

confirmă sau infirmă existența infracțiunii și pot conduce la constatarea unuia

din cazurile reglementate de art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare

sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În

cauză, în urma actelor premergătoare efectuate, Înalta Curte constată, că

procurorul de caz a reținut corect situația de fapt potrivit căreia intimații A.N.G.

și V.C.R., nu au săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor prev. de art. 246 C. pen.

Totodată,

se mai constată că soluția de neîncepere a urmăririi penale împotriva

intimaților pentru săvârșirea infracțiunii precizate anterior, este legală și

temeinică, întrucât din actele premergătoare administrate în cauză nu a

rezultat faptul că intimații ar fi săvârșit infracțiunea pentru care a fost

sesizat parchetul sau care să fi cauzat o vătămare intereselor legale ale unei

persoane.

Întrucât,

în speță, nu s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte că

în timpul efectuării atribuțiilor de serviciu de către intimați aceștia ar fi

săvârșit cu intenție vreo faptă de natură a antrena răspunderea lor penală și,

cu atât mai puțin, săvârșirea unor fapte prin care să aducă atingere

intereselor legale ale vreunei persoane, s-a apreciat, în mod justificat, de

Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, prin pronunțarea rezoluției atacate cu prezenta

plângere,, că susținerile petiționarului nu au niciun suport probator.

De

altfel, Înalta Curte constată că petiționarul nu a produs dovezi în sprijinul

celor relevate și nu a făcut referire la aspecte concrete, ce țin de elementele

constitutive ale acestei infracțiuni, fiind simple afirmații lipsite de orice

fundament real.

Împrejurarea

că petentul a fost nemulțumit de modul în care intimații și-au desfășurat

activitatea de serviciu și au răspuns memoriilor petentului, în condițiile în

care intimații au respectat cadrul legislativ în luarea măsurilor decizionale,

nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârșite fapte penale care

să-atragă răspunderea penală, disciplinară a intimaților atâta timp cât au fost

avute în vedere actele administrate de părți în vederea dispunerii de către

parchet a unei soluții legale și temeinice. De asemenea fapta nu există. în

materialitatea sa cât timp nu se poate reține că au fost săvârșite cu intenție și

că. prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei.

În

consecință, respingând plângerea și dispunând neînceperea urmăririi penale față

de intimați, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

urmărire penală și criminalistică, a dispus o rezoluție temeinică și legală.

În

baza art. 278 alin. (8) lit. a) teza ultimă C. proc. pen., va respinge, ca

nefondată, plângerea formulată de petentul R.A. împotriva rezoluției nr. 775/P/2012

din 5 februarie 2013 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Va

menține ca legală și temeinică rezoluția atacată.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului prezentei sentințe.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge,

ca nefondată, plângerea formulată de petentul R.A. împotriva rezoluției nr. 775/P/2012

din 5 februarie 2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Menține

ca legală și temeinică rezoluția atacată.

Obligă

petentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 10 octombrie 2013.