ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 782/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 782/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului

civil de față;

Din examinarea

actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța sub nr. 2975/118/2006,

contestatoarea Z.M. a solicitat, în

contradictoriu cu Municipiul Constanța prin Primar, anularea dispoziției din 27

septembrie 2006 emisă de primar și în consecință, să se dispună restituirea în

natură a terenului în suprafață de 468 mp situat în Constanța, iar în cazul în

care restituirea în natură nu mai este posibilă să-i fie acordate titluri de

despăgubiri.

În motivarea cererii

contestatoarea a arătat că are calitatea de persoană îndreptățită la restituire

pentru că este moștenitoarea legală a tatălui său, (C.I.I., decedat în 1985),

acesta având calitatea de proprietar al terenului în litigiu conform actului de

vânzare - cumpărare autentificat din 27 februarie 1937 încheiat cu Primăria

Constanța și transcris la 27 februarie 1935 la Tribunalul Constanța.

S-a mai arătat că

deposedarea autorului de bunul cumpărat s-a realizat abuziv, prin

rechiziționarea imobilului și potrivit Deciziei nr. 264/1956 a Sfatului popular

regional Constanța, în baza Hotărârii fostului Consiliu de Miniștri nr. 738/1956.

Urmare a notificării

Primăriei Constanța, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, pentru

restituirea imobilului preluat abuziv, a fost emisă dispoziția nr. 2989/2006

prin care a fost respinsă notificarea, invocându-se existența unui pact

comisoriu de grad IV în favoarea vânzătorului, pact care a operat ca urmare a

neîndeplinirii, de către cumpărător, a obligației de a construi o casă de

locuit, până la momentul rechiziționării de către stat.

S-a susținut că

dispoziția astfel motivată este nelegală, deoarece în contract nu este prevăzut

niciun termen în care cumpărătorul să-și îndeplinească obligația de a construi

și, prin urmare, un pact comisoriu de grad IV nu poate opera în cazul acestei

obligații contractuale, fiind ineficient.

Prin sentința civilă nr.

418 din 19 februarie 2007 Tribunalul Constanța, secția civilă,

a respins acțiunea

ca nefondată, reținând, că rezoluțiunea de drept era prevăzută în contract

pentru nerespectarea obligației de a construi și pentru neplata prețului.

Reclamanta nu a dovedit nici plata prețului și nici edificarea construcției,

iar pentru neexecutarea contractului nu a administrat nicio dovadă care să

înlăture culpa cumpărătorului în neexecutarea obligațiilor.

S-a mai reținut că

vânzătorul și-a manifestat voința în sensul rezolvirii contractului prin

preluarea bunului în patrimoniul său și reintrarea în posesia acestuia.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta Z.M.D.

, arătând că hotărârea este netemeinică și

nelegală întrucât în sistemul nostru de drept rezoluțiunea nu operează de

drept, fiind necesară manifestarea de voință a creditorului. Această

manifestare de voința nu a existat în speță, iar instanța nu a fost învestită

să statueze că a intervenit rezoluțiunea contractului.

Nu s-a observat

ineficiența pactului comisoriu ca urmare a nestipulării unui termen în care

cumpărătorul trebuia să-și îndeplinească obligația de a construi și nici faptul

că nu există vina cumpărătorului în neexecutarea obligației de construire

întrucât la scurt timp după încheierea contractului, cumpărătorul a intrat în

rândul forțelor armate, apoi a intervenit războiul și ulterior imobilul a fost

rechiziționat.

Apelul a fost

respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 228/ C din 20 iunie 2007 a Curții

de Apel Constanța.

Pentru pronunțarea

acestei soluții, instanța de apel a reținut că autorul reclamantei a dobândit

proprietatea imobilului ce face obiectul litigiului în temeiul unui contract de

vânzare - cumpărare încheiat în anul 1937, în care s-a menționat că destinația

terenului este aceea a construirii unei case de locuit, cu plata prețului în 20

rate egale anuale și că nerespectarea vreunei obligații din cele asumate atrage

rezilierea de plin drept „fără somațiune, curs de judecată sau altă punere în

întârziere”.

S-a motivat că,

potrivit termenilor folosiți, a fost inserat în contract un pact comisoriu de

gradul IV, situație în care rolul instanței de judecată în aplicarea sancțiunii

rezoluțiunii este înlăturat în totalitate, întrucât sancțiunea desființării

este efectul direct al neexecutării obligației debitorului.

De aceea, a fost

înlăturată critica referitoare la necesitatea intervenției instanței, singura

care ar fi putut aprecia asupra efectelor pactului comisoriu.

Referitor la momentul

în care are loc desființarea contractului în cuprinsul căruia este inserat un

pact comisoriu de gradul IV, s-a apreciat că aceasta nu se produce doar ca

efect al unei împrejurări obiective (neexecutarea obligațiilor unei părți), dar

și ca efect al manifestării voinței creditorului de a face efectivă sancțiunea.

Susținerea apelantei

potrivit căreia manifestarea de voință a creditorului ar fi avut loc după

împlinirea termenului de prescripție (apreciat de aceasta în mod oscilant, ca

fiind de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și respectiv, de 10 ani,

reglementat de C. civ.) a fost înlăturată ca neîntemeiată.

Aceasta întrucât pe

de o parte, termenul general de 3 ani nu-și poate găsi aplicare, el fiind

cuprins într-o reglementare (Decretul nr. 167/1958) ulterioară încheierii

contractului și fără putere retroactivă, iar pe de altă parte, reglementarea C.

civ. stabilește un termen de prescripție pentru toate acțiunile reale și

personale, de 30 de ani (art. 1890 C. civ.), iar nu de 10 ani cum s-a pretins.

S-a mai constatat că

manifestarea de voință a creditorului, de a face efectivă sancțiunea

rezoluțiunii a avut loc în anul 1956, prin emiterea Deciziei nr. 264/1956,

anterior împlinirii termenului de prescripție.

Cu referire la

această decizie, s-a apreciat că ea nu reprezintă un act abuziv de

naționalizare cum s-a pretins, ci doar manifestarea de voință a creditorului de

a da eficiență pactului comisoriu și de a prelua efectiv în posesia sa terenul

în litigiu, în condițiile în care, dată fiind rezoluțiunea de plin drept,

terenul a reintrat în patrimoniul vânzătorului.

Împotriva hotărârii

instanței de apel a declarat recurs reclamanta, care a susținut că instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), cu referire în

concret, la pactul comisoriu inserat în contract.

Pe acest aspect,

trebuia observat că obligația de a construi un imobil de locuit a fost contractată

pur și simplu, fără stipularea unui termen de executare. Or, față de caracterul

acestei obligații care, prin natura ei presupune un termen, rezultă că cerința

de valabilitate a obiectului actului juridic – potrivit căreia nimeni nu poate

fi obligat la imposibil - nu este îndeplinită, ceea ce atrage sancțiunea

nulității absolute a obligației de a construi.

În plus, instanța a

reținut greșit că manifestarea de voință în sensul invocării pactului comisoriu

ar fi intervenit în anul 1956, prin Decizia nr. 264/1956 de preluare, prin

rechiziționare, a imobilului.

În realitate, se face

confuzie între manifestarea voinței creditorului de a opera pactul comisoriu și

manifestarea voinței exprimată prin emiterea Deciziei nr. 264/1956 din

conținutul căreia rezultă fără echivoc că în fapt, manifestarea de voință a

fost în sensul rechiziționării bunului, fără nicio legătură cu efectele

contractului.

Interpretarea instanței este eronată

și în legătură cu aprecierea asupra rolului acesteia în situația pactului

comisoriu, ipoteză în care, chiar dacă nu pronunță rezoluțiunea, trebuie să

constate dacă rezoluțiunea convențională a intervenit.

S-a susținut de

asemenea, că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.), respectiv, a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a modalității în

care s-a apreciat incidența art. 1890 C. civ.

Recursul a fost

admis prin Decizia nr. 3829/11 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, conform căreia a fost

casată decizia din apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

În considerentele

deciziei de casare s-a reținut că judecata cauzei de către instanțele de fond

s-a realizat în condițiile neelucidării împrejurărilor de fapt, care să permită

aplicarea corectă a legii.

Aceasta, întrucât nu

a fost determinat cu certitudine temeiul preluării bunului, având în vedere că Decizia

nr. 264 din 26 mai 1956 (nedepusă la dosar) a fostului Sfat popular Constanța a

fost indicată de către reclamantă ca reprezentând concretizarea ordinului de

rechiziționare a imobilului), iar de către pârât, ca fiind manifestarea de

voință în sensul producerii efectelor pactului comisoriu inserat în contractul

de vânzare - cumpărare.

Totodată, s-a

constatat că Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 invocată de asemenea, de

către intimatul-pârât, în justificarea titlului statului, face referire la o

porțiune de „pământ și nisipuri” în suprafață totală de 192 ha și 9.705 mp,

fără a se putea determina dacă lotul care a constituit obiectul contractului de

vânzare - cumpărare încheiat de autorul reclamantei este inclus în respectiva

suprafață de teren.

Constatându-se

așadar, că nu a fost lămurit temeiul preluării bunului - în funcție de care să

se aprecieze asupra incidenței sau nu, a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 - s-a

dispus casarea hotărârii, cu indicația pentru instanța de rejudecare, de a

suplimenta probatoriul.

În acest sens, s-a

reținut obligația pentru instanța devolutivă de a stabili dacă terenul ce a

făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1937 de

către autorul reclamantei, a intrat sub incidența Deciziei nr. 22043 din 24

octombrie 1958 a fostului Sfat popular Constanța.

Totodată, raportat la

interpretările diferite date de părți conținutului Deciziei nr. 264 din 26 mai 1956

și de apărarea intimatului conform căreia în arhiva instituției nu se mai

regăsește acest act, s-a dispus solicitarea de relații suplimentare în legătură

cu evidențele primăriei (în care se fac trimiteri la respectiva decizie,

permitând indicarea ei ca temei al preluării), cu H.C.M. nr. 738 din 28 aprilie

1956 (menționată de reclamantă în notificare, ca reprezentând baza normativă

care a permis adoptarea deciziei), precum și cu deciziile fostului Consiliu

comunal al municipiului Constanța (din 30 martie 1931, 18 martie 1935 și 17 mai

1935).

Rejudecând cauza,

Curtea de Apel Constanța a pronunțat Decizia nr. 301/ C din 15 decembrie 2008,

prin care a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că temeiul preluării bunului imobil l-a reprezentat Decizia

nr. 264/1956 a fostului Sfat popular Constanța și că aceasta nu reprezintă un

act abuziv, întrucât constituie manifestarea de voință a vânzătorului - creditor

în sensul producerii efectelor pactului comisoriu de gradul IV.

S-au făcut de

asemenea, aprecieri în legătură cu termenul de prescripție a dreptului de a

cere rezoluțiunea contractului, reținându-se incidența dispozițiilor art. 1890 C.

civ.

Cu referire la art. 315

alin. (1) C. proc. civ., s-a constatat că, deși s-a cerut Municipiului

Constanța depunerea la dosar a actelor menționate în decizia de casare, în

vederea stabilirii regimului juridic aplicabil terenului în litigiu, din adresa

înaintată instanței de către intimat, rezultă că acesta nu deține documentele

solicitate:

Împotriva deciziei a

declarat recurs apelanta - reclamantă, care a formulat următoarele critici:

- Hotărârea este

nelegală întrucât a interpretat greșit actul juridic dedus judecății (art. 304 pct.

8 C. proc. civ.), cu referire la pactul comisoriu inserat în contractul de

vânzare - cumpărare și la faptul că acesta era neoperant în speță datorită

particularității obligației asumate de cumpărător și respectiv, inexistenței

unei manifestări neîndoielnice din partea vânzătorului pentru operarea pactului

comisoriu (în condițiile în care Decizia nr. 264/1956 a fost emisă pentru

rechiziționarea bunului).

- Hotărârea este dată

cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), respectiv, a

normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor nr.

315 C. proc. civ., referitoare la obligativitatea îndrumărilor date de instanța

de recurs pentru judecătorii fondului.

Astfel, în condițiile

în care titlul autorului recurentei - reclamante nu a fost desființat, întrucât

pactul comisoriu nu a operat, rezultă că a fost aplicat greșit art. 2 lit. g)

din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul a fost preluat abuziv, prin

rechiziționare.

La rejudecare, au

fost nesocotite dispozițiile deciziei de casare, de suplimentare a

probatoriului pentru stabilirea temeiului preluării bunului.

Deși intimatul a

comunicat că nu deține actele solicitate de instanță și în lipsa cărora nu

putea fi dovedit caracterul neabuziv al preluării, instanța a reținut

contrariul, răsturnând astfel, prezumția preluării abuzive de către stat care

opera în favoarea reclamantei.

Recursul este fondat

în sensul următoarelor considerente:

Procedând la

rejudecarea cauzei, instanța de apel a nesocotit dispozițiile deciziei de

casare și a încălcat astfel, prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Ignorând îndrumările

obligatorii - vizând stabilirea modalității de preluare a imobilului de către

stat - instanța s-a limitat la preluarea considerentelor anterioare ale

hotărârii date în apel și la precizarea că, solicitării de a fi depune actele

(menționate de instanța de recurs) care să justifice deținerea bunului de către

stat, intimatul-pârât a arătat că nu se regăsesc în arhiva instituției.

În aceste condiții,

fără fundament probatoriu, instanța a concluzionat că temeiul trecerii bunului

imobil în patrimoniul statului a fost constituit de Decizia nr. 264/1956 a

fostului Sfat popular Constanța, care ar fi reprezentat manifestarea de voință

în sensul producerii efectelor pactului comisoriu.

Or, în absența

depunerii acestei decizii la dosar și față de susținerile contradictorii ale

părților - în sensul că ar fi vorba de un ordin de rechiziție respectiv, de

concretizarea efectelor pactului comisoriu - instanța de recurs a dispus

completarea probatoriului cu elemente suplimentare, extrinseci respectivei

decizii dar de natură să ajute la lămurirea temeiului adoptării acesteia (având

în vedere trimiterile care se fac de la aceste acte către menționata decizie).

Constatând

imposibilitatea administrării probelor suplimentare (pentru că, așa cum a

comunicat intimatul-pârât, nu sunt deținute în arhiva acestuia), instanța de

apel concluzionează, de o manieră nejustificată, nesprijinită pe mijloace de

probă, că Decizia nr. 264/1956 ar fi dat eficiență pactului comisoriu și

astfel, ar reprezenta o preluare valabilă a bunului de către stat.

Or, inexistența

deciziei în materialitatea ei și imposibilitatea administrării unor probe

suplimentare care să ajute la determinarea conținutului respectivului act nu

îndreptățește concluzia instanței în sensul trecerii valabile a imobilului în

patrimoniul statului. Aceasta, în condițiile în care potrivit Legii nr. 10/2001,

prezumția care operează atunci când statul nu exhibă un titlu (situație căreia

îi este asimilată și aceea a invocării unei decizii care nu este înfățișată

judecății) este aceea a caracterului abuziv al trecerii imobilului în

patrimoniul său.

În același timp,

având în vedere că intimatul - pârât a invocat și un alt temei al preluării

imobilului - respectiv, Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat

popular Constanța (depusă la dosar, în cadrul judecății recursului anterior) -

fără ca datele rezultate din conținutul acesteia să permită să se stabilească

dacă a vizat și lotul cumpărat de către autorul reclamantei, prin decizia de

casare s-a dispus completarea probatoriului inclusiv pe acest aspect.

Instanța de trimitere

a ignorat total această îndrumare, ce presupunea ca, pe baza unei expertize de

specialitate, să se individualizeze - în funcție de reperele existente în

contractul de vânzare-cumpărare - lotul ce a făcut obiectul înstrăinării către

autorul reclamantei și în continuare, dacă acesta a fost inclus în suprafața de

teren vizată de Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958.

Așadar, pe de o

parte, instanța de apel a reținut un temei al preluării abuzive în absența

suplimentării probatoriului indicat prin decizia de casare ca fiind necesar

pentru ca, în lipsa actului de preluare în materialitatea lui, să poată fi

determinat conținutul și temeiul adoptării acestuia.

Pe acest aspect, în

considerentele hotărârii se reține în mod contradictoriu că actele enumerate în

decizia de casare erau necesare pentru stabilirea regimului juridic al terenului

dar că, în absența lor, concluzia este aceea a preluării neabuzive.

Un asemenea

considerent nesocotește dispozițiile de principiu ale Legii nr. 10/2001

potrivit cărora există preluare abuzivă ori de câte ori statul nu exhibă un

titlu valabil de stăpânire a bunului.

Pe de altă parte,

ignorându-se indicațiile instanței de recurs nu a fost lămurită situația

celuilalt temei al preluării, reprezentat de invocata Decizie nr. 22043 din 24

octombrie 1958 a fostului Sfat popular Constanța.

Față de aceste considerente

și văzând dispoz. art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct.

5 C. proc. civ. (în care se încadrează încălcarea unor norme procedurale în

desfășurarea judecății), decizia va fi casată cu trimiterea cauzei spre

rejudecare pentru ca instanța să se conformeze indicațiilor anterioare vizând

stabilirea temeiului preluării bunului, în funcție de care să se poată aprecia

asupra normei de drept material incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de

reclamanta Z.M.D. împotriva Deciziei nr. 310/ C din 15 decembrie 2008 a Curții

de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2010.