ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 782/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 2975/118/2006, contestatoarea Z.M. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Constanța prin Primar, anularea dispoziției din 27 septembrie 2006 emisă de primar și în consecință, să se dispună restituirea în natură a terenului în suprafață de 468 mp situat în Constanța, iar în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă să-i fie acordate titluri de despăgubiri. În motivarea cererii contestatoarea a arătat că are calitatea de persoană îndreptățită la restituire pentru că este moștenitoarea legală a tatălui său, (C.I.I., decedat în 1985), acesta având calitatea de proprietar al terenului în litigiu conform actului de vânzare - cumpărare autentificat din 27 februarie 1937 încheiat cu Primăria Constanța și transcris la 27 februarie 1935 la Tribunalul Constanța.

S-a mai arătat că deposedarea autorului de bunul cumpărat s-a realizat abuziv, prin rechiziționarea imobilului și potrivit Deciziei nr. 264/1956 a Sfatului popular regional Constanța, în baza Hotărârii fostului Consiliu de Miniștri nr. 738/1956. Urmare a notificării Primăriei Constanța, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, pentru restituirea imobilului preluat abuziv, a fost emisă dispoziția nr. 2989/2006 prin care a fost respinsă notificarea, invocându-se existența unui pact comisoriu de grad IV în favoarea vânzătorului, pact care a operat ca urmare a neîndeplinirii, de către cumpărător, a obligației de a construi o casă de locuit, până la momentul rechiziționării de către stat.

S-a susținut că dispoziția astfel motivată este nelegală, deoarece în contract nu este prevăzut niciun termen în care cumpărătorul să-și îndeplinească obligația de a construi și, prin urmare, un pact comisoriu de grad IV nu poate opera în cazul acestei obligații contractuale, fiind ineficient. Prin sentința civilă nr. 418 din 19 februarie 2007 Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins acțiunea ca nefondată, reținând, că rezoluțiunea de drept era prevăzută în contract pentru nerespectarea obligației de a construi și pentru neplata prețului. Reclamanta nu a dovedit nici plata prețului și nici edificarea construcției, iar pentru neexecutarea contractului nu a administrat nicio dovadă care să înlăture culpa cumpărătorului în neexecutarea obligațiilor.

S-a mai reținut că vânzătorul și-a manifestat voința în sensul rezolvirii contractului prin preluarea bunului în patrimoniul său și reintrarea în posesia acestuia. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Z.M.D. , arătând că hotărârea este netemeinică și nelegală întrucât în sistemul nostru de drept rezoluțiunea nu operează de drept, fiind necesară manifestarea de voință a creditorului. Această manifestare de voința nu a existat în speță, iar instanța nu a fost învestită să statueze că a intervenit rezoluțiunea contractului. Nu s-a observat ineficiența pactului comisoriu ca urmare a nestipulării unui termen în care cumpărătorul trebuia să-și îndeplinească obligația de a construi și nici faptul că nu există vina cumpărătorului în neexecutarea obligației de construire întrucât la scurt timp după încheierea contractului, cumpărătorul a intrat în rândul forțelor armate, apoi a intervenit războiul și ulterior imobilul a fost rechiziționat.

Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 228/ C din 20 iunie 2007 a Curții de Apel Constanța. Pentru pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că autorul reclamantei a dobândit proprietatea imobilului ce face obiectul litigiului în temeiul unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1937, în care s-a menționat că destinația terenului este aceea a construirii unei case de locuit, cu plata prețului în 20 rate egale anuale și că nerespectarea vreunei obligații din cele asumate atrage rezilierea de plin drept „fără somațiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere”. S-a motivat că, potrivit termenilor folosiți, a fost inserat în contract un pact comisoriu de gradul IV, situație în care rolul instanței de judecată în aplicarea sancțiunii rezoluțiunii este înlăturat în totalitate, întrucât sancțiunea desființării este efectul direct al neexecutării obligației debitorului.

De aceea, a fost înlăturată critica referitoare la necesitatea intervenției instanței, singura care ar fi putut aprecia asupra efectelor pactului comisoriu. Referitor la momentul în care are loc desființarea contractului în cuprinsul căruia este inserat un pact comisoriu de gradul IV, s-a apreciat că aceasta nu se produce doar ca efect al unei împrejurări obiective (neexecutarea obligațiilor unei părți), dar și ca efect al manifestării voinței creditorului de a face efectivă sancțiunea. Susținerea apelantei potrivit căreia manifestarea de voință a creditorului ar fi avut loc după împlinirea termenului de prescripție (apreciat de aceasta în mod oscilant, ca fiind de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și respectiv, de 10 ani, reglementat de C. civ.) a fost înlăturată ca neîntemeiată.

Aceasta întrucât pe de o parte, termenul general de 3 ani nu-și poate găsi aplicare, el fiind cuprins într-o reglementare (Decretul nr. 167/1958) ulterioară încheierii contractului și fără putere retroactivă, iar pe de altă parte, reglementarea C. civ. stabilește un termen de prescripție pentru toate acțiunile reale și personale, de 30 de ani (art. 1890 C. civ.), iar nu de 10 ani cum s-a pretins. S-a mai constatat că manifestarea de voință a creditorului, de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii a avut loc în anul 1956, prin emiterea Deciziei nr. 264/1956, anterior împlinirii termenului de prescripție. Cu referire la această decizie, s-a apreciat că ea nu reprezintă un act abuziv de naționalizare cum s-a pretins, ci doar manifestarea de voință a creditorului de a da eficiență pactului comisoriu și de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, în condițiile în care, dată fiind rezoluțiunea de plin drept, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătorului.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs reclamanta, care a susținut că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), cu referire în concret, la pactul comisoriu inserat în contract. Pe acest aspect, trebuia observat că obligația de a construi un imobil de locuit a fost contractată pur și simplu, fără stipularea unui termen de executare. Or, față de caracterul acestei obligații care, prin natura ei presupune un termen, rezultă că cerința de valabilitate a obiectului actului juridic – potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil - nu este îndeplinită, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute a obligației de a construi.

În plus, instanța a reținut greșit că manifestarea de voință în sensul invocării pactului comisoriu ar fi intervenit în anul 1956, prin Decizia nr. 264/1956 de preluare, prin rechiziționare, a imobilului. În realitate, se face confuzie între manifestarea voinței creditorului de a opera pactul comisoriu și manifestarea voinței exprimată prin emiterea Deciziei nr. 264/1956 din conținutul căreia rezultă fără echivoc că în fapt, manifestarea de voință a fost în sensul rechiziționării bunului, fără nicio legătură cu efectele contractului. Interpretarea instanței este eronată și în legătură cu aprecierea asupra rolului acesteia în situația pactului comisoriu, ipoteză în care, chiar dacă nu pronunță rezoluțiunea, trebuie să constate dacă rezoluțiunea convențională a intervenit.

S-a susținut de asemenea, că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), respectiv, a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a modalității în care s-a apreciat incidența art. 1890 C. civ. Recursul a fost admis prin Decizia nr. 3829/11 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, conform căreia a fost casată decizia din apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În considerentele deciziei de casare s-a reținut că judecata cauzei de către instanțele de fond s-a realizat în condițiile neelucidării împrejurărilor de fapt, care să permită aplicarea corectă a legii.

Aceasta, întrucât nu a fost determinat cu certitudine temeiul preluării bunului, având în vedere că Decizia nr. 264 din 26 mai 1956 (nedepusă la dosar) a fostului Sfat popular Constanța a fost indicată de către reclamantă ca reprezentând concretizarea ordinului de rechiziționare a imobilului), iar de către pârât, ca fiind manifestarea de voință în sensul producerii efectelor pactului comisoriu inserat în contractul de vânzare - cumpărare. Totodată, s-a constatat că Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 invocată de asemenea, de către intimatul-pârât, în justificarea titlului statului, face referire la o porțiune de „pământ și nisipuri” în suprafață totală de 192 ha și 9.705 mp, fără a se putea determina dacă lotul care a constituit obiectul contractului de vânzare - cumpărare încheiat de autorul reclamantei este inclus în respectiva suprafață de teren.

Constatându-se așadar, că nu a fost lămurit temeiul preluării bunului - în funcție de care să se aprecieze asupra incidenței sau nu, a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 - s-a dispus casarea hotărârii, cu indicația pentru instanța de rejudecare, de a suplimenta probatoriul. În acest sens, s-a reținut obligația pentru instanța devolutivă de a stabili dacă terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1937 de către autorul reclamantei, a intrat sub incidența Deciziei nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat popular Constanța. Totodată, raportat la interpretările diferite date de părți conținutului Deciziei nr. 264 din 26 mai 1956 și de apărarea intimatului conform căreia în arhiva instituției nu se mai regăsește acest act, s-a dispus solicitarea de relații suplimentare în legătură cu evidențele primăriei (în care se fac trimiteri la respectiva decizie, permitând indicarea ei ca temei al preluării), cu H.C.M.

nr. 738 din 28 aprilie 1956 (menționată de reclamantă în notificare, ca reprezentând baza normativă care a permis adoptarea deciziei), precum și cu deciziile fostului Consiliu comunal al municipiului Constanța (din 30 martie 1931, 18 martie 1935 și 17 mai 1935). Rejudecând cauza, Curtea de Apel Constanța a pronunțat Decizia nr. 301/ C din 15 decembrie 2008, prin care a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că temeiul preluării bunului imobil l-a reprezentat Decizia nr. 264/1956 a fostului Sfat popular Constanța și că aceasta nu reprezintă un act abuziv, întrucât constituie manifestarea de voință a vânzătorului - creditor în sensul producerii efectelor pactului comisoriu de gradul IV.

S-au făcut de asemenea, aprecieri în legătură cu termenul de prescripție a dreptului de a cere rezoluțiunea contractului, reținându-se incidența dispozițiilor art. 1890 C. civ. Cu referire la art. 315 alin. (1) C. proc. civ., s-a constatat că, deși s-a cerut Municipiului Constanța depunerea la dosar a actelor menționate în decizia de casare, în vederea stabilirii regimului juridic aplicabil terenului în litigiu, din adresa înaintată instanței de către intimat, rezultă că acesta nu deține documentele solicitate: Împotriva deciziei a declarat recurs apelanta - reclamantă, care a formulat următoarele critici: - Hotărârea este nelegală întrucât a interpretat greșit actul juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.), cu referire la pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare - cumpărare și la faptul că acesta era neoperant în speță datorită particularității obligației asumate de cumpărător și respectiv, inexistenței unei manifestări neîndoielnice din partea vânzătorului pentru operarea pactului comisoriu (în condițiile în care Decizia nr. 264/1956 a fost emisă pentru rechiziționarea bunului). - Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), respectiv, a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor nr. 315 C. proc. civ., referitoare la obligativitatea îndrumărilor date de instanța de recurs pentru judecătorii fondului. Astfel, în condițiile în care titlul autorului recurentei - reclamante nu a fost desființat, întrucât pactul comisoriu nu a operat, rezultă că a fost aplicat greșit art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul a fost preluat abuziv, prin rechiziționare.

La rejudecare, au fost nesocotite dispozițiile deciziei de casare, de suplimentare a probatoriului pentru stabilirea temeiului preluării bunului. Deși intimatul a comunicat că nu deține actele solicitate de instanță și în lipsa cărora nu putea fi dovedit caracterul neabuziv al preluării, instanța a reținut contrariul, răsturnând astfel, prezumția preluării abuzive de către stat care opera în favoarea reclamantei. Recursul este fondat în sensul următoarelor considerente: Procedând la rejudecarea cauzei, instanța de apel a nesocotit dispozițiile deciziei de casare și a încălcat astfel, prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Ignorând îndrumările obligatorii - vizând stabilirea modalității de preluare a imobilului de către stat - instanța s-a limitat la preluarea considerentelor anterioare ale hotărârii date în apel și la precizarea că, solicitării de a fi depune actele (menționate de instanța de recurs) care să justifice deținerea bunului de către stat, intimatul-pârât a arătat că nu se regăsesc în arhiva instituției. În aceste condiții, fără fundament probatoriu, instanța a concluzionat că temeiul trecerii bunului imobil în patrimoniul statului a fost constituit de Decizia nr. 264/1956 a fostului Sfat popular Constanța, care ar fi reprezentat manifestarea de voință în sensul producerii efectelor pactului comisoriu.

Or, în absența depunerii acestei decizii la dosar și față de susținerile contradictorii ale părților - în sensul că ar fi vorba de un ordin de rechiziție respectiv, de concretizarea efectelor pactului comisoriu - instanța de recurs a dispus completarea probatoriului cu elemente suplimentare, extrinseci respectivei decizii dar de natură să ajute la lămurirea temeiului adoptării acesteia (având în vedere trimiterile care se fac de la aceste acte către menționata decizie). Constatând imposibilitatea administrării probelor suplimentare (pentru că, așa cum a comunicat intimatul-pârât, nu sunt deținute în arhiva acestuia), instanța de apel concluzionează, de o manieră nejustificată, nesprijinită pe mijloace de probă, că Decizia nr. 264/1956 ar fi dat eficiență pactului comisoriu și astfel, ar reprezenta o preluare valabilă a bunului de către stat.

Or, inexistența deciziei în materialitatea ei și imposibilitatea administrării unor probe suplimentare care să ajute la determinarea conținutului respectivului act nu îndreptățește concluzia instanței în sensul trecerii valabile a imobilului în patrimoniul statului. Aceasta, în condițiile în care potrivit Legii nr. 10/2001, prezumția care operează atunci când statul nu exhibă un titlu (situație căreia îi este asimilată și aceea a invocării unei decizii care nu este înfățișată judecății) este aceea a caracterului abuziv al trecerii imobilului în patrimoniul său.

În același timp, având în vedere că intimatul - pârât a invocat și un alt temei al preluării imobilului - respectiv, Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat popular Constanța (depusă la dosar, în cadrul judecății recursului anterior) - fără ca datele rezultate din conținutul acesteia să permită să se stabilească dacă a vizat și lotul cumpărat de către autorul reclamantei, prin decizia de casare s-a dispus completarea probatoriului inclusiv pe acest aspect.

Instanța de trimitere a ignorat total această îndrumare, ce presupunea ca, pe baza unei expertize de specialitate, să se individualizeze - în funcție de reperele existente în contractul de vânzare-cumpărare - lotul ce a făcut obiectul înstrăinării către autorul reclamantei și în continuare, dacă acesta a fost inclus în suprafața de teren vizată de Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958. Așadar, pe de o parte, instanța de apel a reținut un temei al preluării abuzive în absența suplimentării probatoriului indicat prin decizia de casare ca fiind necesar pentru ca, în lipsa actului de preluare în materialitatea lui, să poată fi determinat conținutul și temeiul adoptării acestuia. Pe acest aspect, în considerentele hotărârii se reține în mod contradictoriu că actele enumerate în decizia de casare erau necesare pentru stabilirea regimului juridic al terenului dar că, în absența lor, concluzia este aceea a preluării neabuzive.

Un asemenea considerent nesocotește dispozițiile de principiu ale Legii nr. 10/2001 potrivit cărora există preluare abuzivă ori de câte ori statul nu exhibă un titlu valabil de stăpânire a bunului. Pe de altă parte, ignorându-se indicațiile instanței de recurs nu a fost lămurită situația celuilalt temei al preluării, reprezentat de invocata Decizie nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat popular Constanța. Față de aceste considerente și văzând dispoz. art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în care se încadrează încălcarea unor norme procedurale în desfășurarea judecății), decizia va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța să se conformeze indicațiilor anterioare vizând stabilirea temeiului preluării bunului, în funcție de care să se poată aprecia asupra normei de drept material incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta Z.M.D. împotriva Deciziei nr. 310/ C din 15 decembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.