ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5771/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5771/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând, în
condițiile art. 256 C proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut
următoarele:
Hotărârea instanței de
apel
Prin Decizia civilă nr. 166/ A din 22
octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze
privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta
SC W. SRL împotriva sentinței civile nr. 963 din 27 mai 2008 pronunțată de
Tribunalul București, secția a IV-a civilă.
A fost
admis în parte apelul declarat de pârâții Z.M. și P.F. împotriva sentinței
civile nr. 1687 din 11 noiembrie 2008 pronunțată de aceeași instanță. Sentința
a fost schimbată în parte în sensul că reclamanta a fost obligată să plătească
pârâților cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 2.300 euro în echivalent
lei la data plății.
Pentru a
decide astfel, instanța de apel a reținut că demersul tribunalului, de a se
pronunța cu prioritate asupra excepției privind necompetența instanțelor
române, este corect, față de necesitatea verificării propriei competențe
anterior analizării oricărui alt aspect legat de corecta învestire.
Este adevărat
că nu este tocmai riguroasă exprimarea din dispozitivul sentinței, deoarece în
speță este vorba despre necompetența generală a instanțelor române și nu despre
necompetența materială a tribunalului, astfel că aceasta din urmă nu putea face
obiectul discuției, însă această inadvertență nu poate atrage nelegalitatea
sentinței, câtă vreme instanța s-a raportat și la necompetența generală a
instanțelor române.
Prin cererea
de chemare în judecată inițială, cât și în forma completată și modificată a
cererii, reclamanta a învestit instanța cu o cerere de anulare a deciziei
pronunțate de Centrul de Mediere și Arbitraj al O.M.P.I. la data de 24
decembrie 2007 în urma soluționării disputei referitoare la domeniul de nume de
internet „desprecopii.ro"
prin intermediul Politicii Uniforme de Soluționare a Disputelor privind Numele
de Domeniu.
De vreme
ce reclamanta a criticat în dezvoltarea cererii sale decizia dată de organismul
mai sus menționat și solicitând anularea deciziei și respingerea solicitării
formulată de pârâți rezultă că a formulat o cale de atac împotriva actului emis
în procedura de mediere.''
Or,
niciuna dintre reglementările invocate de reclamantă (inclusiv regulile
Politicii Uniforme de Soluționare a Disputelor privind Numele de Domeniu) nu
prevăd posibilitatea atacării în justiție a deciziei emise în procedura de
mediere.
Dimpotrivă,
regulile invocate de reclamantă prevăd că decizia va fi adusă la îndeplinire
dacă în termen de 10 zile cel interesat nu a sesizat una dintre instanțele
prevăzute în regulile de procedură (parag.4 lit. k) din Politica de Dispute),
fără însă a prevedea vreo cale de atac" ce poate fi îndreptată împotriva
deciziei ori competența instanțelor pentru o asemenea procedură de atac.
Aceasta
nu exclude posibilitatea reclamantei de a supune pretenția sa privind
valorificarea dreptului la numele de domeniu de internet unei instanțe de
judecată, după cum reglementarea analizată o prevede expres, însă nu în forma
unei căi de atac împotriva deciziei în discuție, ci în forma unui litigiu de
drept comun.
Cât privește
apelul pârâților, s-a reținut că tribunalul a motivat sentința exclusiv sub
aspectul incidenței prevederilor art. 281
2
C proc. civ. însă nu a
arătat criteriile de fapt în baza cărora a aplicat prevederile art. 274 C.
proc. civ., deoarece acest text, chiar dacă lasă la latitudinea instanței
posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată constând în onorariu
avocațial, impune existența unor criterii cum sunt valoarea pricinii și munca îndeplinită
de avocat.'
Deși pricina
s-a soluționat într-un interval de timp relativ scurt, fără a fi fost judecate
în fond pretențiile reclamantei și apărările pârâților, aceștia din urmă au
formulat două apărări cuprinzând atât apărări de fond, cât și chestiuni
procedurale (a doua întâmpinare fiind cauzată de modificarea de către
reclamantă la prima zi de înfățișare a acțiunii introductive), au depus la
dosar în apărare numeroase înscrisuri, iar cauza a prezentat un grad de
complexitate ridicat prin natura sa, precum și prin argumentele prezentate și
analizate.
În
consecință, nu există în cauză împrejurări de fapt care să justifice o reducere
a onorariului avocațial.
2.
Recursul
2.1.
Motive
Reclamanta
a declarat recurs, motivat în drept pe dispozițiile art. 299, 301-303, 304 pct.
4-9 C proc. civ., art. 948, 969, 970 C. civ. și „dispozițiile Legii nr. 84/1998",
prin care, după ce a expus pe larg situația de fapt și de drept anterioară
litigiului, precum și greșelile pe care le-ar fi săvârșit prima instanță, a
formulat următoarele critici împotriva hotărârii instanței de apel:
Instanța de judecată a depășit
atribuțiile puterii judecătorești iar prin hotărârea dată, instanța de apel a
încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzută de art.
105 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit
art. 129 alin. (5) și (6) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie,
prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea
adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a
legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea
ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile
se împotrivesc. In toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului
cererii deduse judecății.
Instanța de
fond a încălcat principiile contradictorialității, oralității și dreptului la
apărare, iar instanța de apel a ignorat acest aspect.
Atât
instanța de fond, cât și cea de apel au motivat necorespunzător hotărârile.
Nu au fost
invocate și nici puse în discuție excepția necompetenței materiale a
Tribunalului București în soluționarea cauzei și excepția necompetenței
generale a instanțelor de judecată în soluționarea cauzei. Cu toate acestea,
instanța de fond s-a pronunțat pe cele două excepții în mod greșit
considerându-le întemeiate.
Instanța
de apel a recunoscut că instanța de fond s-a pronunțat pe ceva ce nu s-a cerut
și menționat dar, prin hotărârea pronunțată a întărit greșeala instanței de
fond, ignorând principiile contradictorialității, oralității și dreptului la
apărare.
Instanța de
apel a analizat încălcarea principiilor contradictorialității, oralității și
dreptului la apărare raportate doar la excepțiile puse în discuția părților și
nu la cele care nu au fost puse în discuția părților și pe care s-a pronunțat
instanța de judecată.
Instanța
de apel a ignorat critica adusă de reclamantă privitoare la cheltuielile de
judecată și nu a analizat și „nici nu a motivat apelul nostru" referitor
la cheltuielile de judecată.
Instanța
de judecată a acordat ceea ce nu s-a cerut pentru că, încălcând dispozițiile art.
129 C proc. civ., instanța de fond s-a pronunțat pe excepții cu care nu a fost
învestită iar instanța de apel a repetat aceeași greșeală.
Hotărârea
cuprinde motive contradictorii și străine de natură pricinii. Reclamanta a
învederat instanței de apel faptul că hotărârea instanței de fond cuprinde
motive contradictorii și străine de natura pricinii pentru că a schimbat natura
actului juridic dedus judecății și a considerat în mod greșit că înscrisul
numit Decizie este o hotărâre a unei instanțe de arbitraj, deși atât în
Politica de Dispute cât și în Regulile de aplicare a Politicii se specifică
explicit faptul că procedura derulată este o procedură administrativă și nu una
arbitrară.
Analiza
excepției necompetenței generale a instanțelor din România s-a întemeiat pe
norme legale străine de natura pricinii și anume Convenția pentru recunoașterea
sentințelor arbitrale străine, semnată la 10 iunie 1958 la New York.
În mod eronat
instanța de fond a considerat că între părțile cauzei au existat raporturi
comerciale internaționale în baza unei convenții arbitrare, fără a indica
raporturile comerciale internaționale și nici care este convenția arbitrară
încheiată.
Instanța de
apel a preluat motivarea instanței de fond privitoare la Politica de Dispute.
Instanța de
apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura și
înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia.
Prin
înregistrarea domeniului www.desprecopii.ro.
între reclamantă și IQ-registrul R.O.T.L.D. s-a perfectat un Contract de
adeziune încheiat în temeiul art. 942 C civ. Atât instanța de fond cât și
instanța de apel au ignorat faptul că între părți există o convenție potrivit
căreia actul numit Decizie va fi suspus controlului instanțelor de judecată.
Atât
instanța de fond cât și instanța de apel au încadrat greșit actul dedus
judecății. Judecătorii fondului au considerat că este o decizie arbitrară, iar
cei din apel rezultatul procedurii de mediere, ignorând cu desăvârșire faptul
că prin convenția dintre părți acest act poate fi contestat în fața instanțelor
de judecată conform dispozițiilor art. 969 C civ.
Hotărârea este
lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a
legii pentru că situația de fapt a fost greșit calificată.
2.2. Întâmpinarea,
Intimații Z.M.
și P.F. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, cu
cheltuieli de judecată. -
în esență, s-a arătat că
motivele de recurs reprezintă o reiterare a argumentelor prezentate la fondul
cauzei și în apel, iar eriticile sunt în totalitate raportate la sentința
pronunțată în fondul cauzei.
- Criticile
formulate vizează nemulțumirea recurentei față de modalitatea în care au fost
puse în discuție excepțiile, recurenta făcând o adevărată interpretare literară
a motivării curții de apel, fără să indice în ce constă presupusa încălcare a
legii.
2.3. Analiza făcuta de
instanța de recurs
Recursul
nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:
Criticile
vizând nepronunțarea instanțelor de fond asupra unor excepții nepuse în
discuția părților, cu consecința încălcării principiilor fundamentale
privitoare la contradictorialitate, oralitate și drept la apărare vor fi
încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. cu
toate că, reluând aceeași problemă, recurenta a considerat că prin nepronunțare
instanțele ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut și s-au depășit atribuțiile
puterii judecătorești.
Aceste critici
ar fi fost întemeiate dacă instanțele ar fi pronunțat soluția în raport de
excepții procesuale nepuse în discuția părților, numai astfel fiind încălcate
principiile enunțate, drept consecință a vătămării procesuale provocate părții
care invocă nulitatea actului de procedură.
Or, câtă
vreme, fiind învestite concomitent cu mai multe excepții procesuale, instanțele
au optat pentru aceea privitoare la necompetența de a analiza o anumită cerere,
și au dat soluția în raport doar de această excepție procesuală, nu mai aveau a
le analiza pe celelalte. Tocmai în aceasta constă necesitatea determinării
ordinii de soluționare a excepțiilor procesuale invocate concomitent - trebuie
cercetată cu prioritate excepția procesuală a cărei rezolvare face de prisos
analiza celorlalte.
Împrejurarea că
instanța de apel a dat calificarea corectă a felului necompetenței instanțelor
nu atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., tocmai pentru
că lipsește vătămarea procesuală, întrucât din considerentele sentinței rezultă
că și prima instanță a avut în vedere același aspect. Instanța de apel a
constatat, corect, faptul că „inadvertența" decurgând din reținerea în
dispozitivul sentinței a lipsei competenței materiale a tribunalului nu atrage
nelegalitatea, câtă vreme prima instanță s-a raportat și la necompetența
generală.
De altfel,
prin întâmpinările depuse de pârâții persoane fizice s-a invocat atât excepția
necompetenței materiale a Tribunalului București, cât și excepția necompetenței
generale a instanțelor romane, arătându-se care sunt argumentele cu care sunt
susținute excepțiile, iâr din încheierea de dezbateri rezultă că această
chestiune de drept a fost pusă în dezbatere contradictorie, iar reprezentanta
reclamantei a învederat că „instanțele române sunt competente".
Excepția de
necompetență a fost soluționată corect, având în vedere obiectul pretenției
deduse judecății, respectiv anularea Deciziei Comisiei Administrative
pronunțate la 24 decembrie 2007 de Centrul pentru Mediere și Arbitraj al O.M.P.I.
în cazul DRO2007-0008.
Această
decizie a fost dată într-o procedură administrativă supusă regulilor
procedurale de judecată - ceea ce include și eventualele căi de atac -
acceptate de ambele părți. Or, parag. 4 lit; k) din Politica Uniformă de
Soluționare a Disputelor cu privire la Numele de Domeniu („U.D.R.P.") nu
poate fi interpretat în sensul că recunoaște o cale de atac împotriva
dispozitivului hotărârii U.D.R.P., căile de atac trebuind să fie expres
prevăzute iar nu decurgând dintr-o interpretare a uneia sau alteia dintre
părțile implicate într-o anumită procedură. Ceea ce arată paragraful menționat
este faptul că printr-o acțiune de drept comun poate fi supusă analizei
instanțelor ordinare soluția dată în procedură administrativă de Centrul de
Mediere și Arbitraj al O.M.P.I.
Pe cale de
consecință, nu a avut loc nici o interpretare greșită a contractului de
adeziune, acceptarea unor reguli privitoare la înregistrarea numelor de domenii
prin care nu sunt recunoscute căi de atac împotriva hotărârilor date în
procedura administrativă neputâiid fi înțeleasă drept „creatoare" de căi
de atac prin voința părților. Ca atăreși nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct.
8 C proc. civ.
Hotărârea
instanței de apel este temeinic motivată, judecătorul redactor realizând în
condiții nesusceptibile de critică sintetizarea și determinarea concretă a
motivelor de apel cu privire la care a avut de răspuns instanța superioară de
fond. Așadar, nici critica motivată pe dispozițiile art, 304 pct. 7 C proc.
civ. nu este întemeiată.
Împrejurarea că
prin motivele de recurs s-a arătat că instanța de apel nu a analizat și nici nu
a motivat „apelul nostru" referitor la cheltuielile de judecată, în lipsa
prezentării unor argumente care să vizeze nelegalitatea hotărârii, nu atrage
pentru instanța de recurs obligația de verificare a acestui aspect, față de
natura recursului de cale extraordinară de atac.
Având în
vedere cele mai sus arătate, înalta Curte a apreciat că instanța de apel a
pronunțat o hotărâre legală motiv pentru care; în temeiul art. 312 alin. (1) C
proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
În raport de
dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta căzută în pretenții va
fi obligată la cheltuieli de judecată către intimații Z.M. și P.F.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC W. SRL împotriva Deciziei civile
nr. 166/ A din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a
civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă pe
recurentă să plătească intimaților Z.M. și P.F., cu titlu de cheltuieli de
judecată, echivalentul în lei la data plății a sumei de 5.546 euro.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2010.