ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2029/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 4209 din 16 martie 2009

pronunțată de Secția a VI-a comercială a Tribunalului București a fost admisă

excepția necompetenței instanțelor române și a fost respinsă ca nefiind de

competența instanțelor române cererea formulată de reclamanta SC A.R.A. SA în

contradictoriu cu pârâta A.S.I.C.O. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea

pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, inițial, la

termenul din data de 26 ianuarie 2009, tribunalul a respins, ca neîntemeiată,

excepția necompetentei instanțelor române invocată de pârâtă, fiind luate în

considerare doar motivele invocate de aceasta în sprijinul excepției.

La termenul din data de 9 martie

2009, tribunalul a invocat, din oficiu, excepția necompetentei instanțelor

române, punând în discuția părților de această dată aplicabilitatea în cauză a

prevederilor Legii nr. 105/1992 și a reținut că instanțele judecătorești române

nu sunt competente dacă sediul pârâtului, persoană juridică, nu se află în

România, aceasta fiind ipoteza din cauza de față.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, a declarat apel reclamanta solicitând desființarea sentinței

apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, arătând că

instanța de fond nu mai putea reveni la soluția dată excepției de necompetență

materială și trebuia să judece cauza pe fond, în opinia sa, oricum prima

instanță fiind legal sesizată și, deci, trebuia să judece cauza pe fond.

Astfel, instanța de fond a

interpretat în mod eronat prevederile Legii nr. 105/1992, întrucât art. 148 din

lege, prevede că instanțele judecătorești române sunt competente dacă locul

unde a luat naștere sau trebuie executată, fie chiar în parte o obligație

izvorâtă dintr-un contract, se află în România.

Chiar dacă nu s-ar fi încadrat în pct.

4 din art. 148, apelanta consideră că i s-ar fi aplicat punctul 8 referitor la

alte procese prevăzute de lege, caz în care ar fi fost aplicabilă în speță

competența tribunalului prevăzută de Codul de procedură civilă.

Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, prin decizia comercială nr. 82 din 9 februarie 2010, a admis

apelul reclamantei, a desființat hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța astfel, a avut

ca singur argument juridic faptul că instanța de fond a încălcat normele de

procedură civilă atunci când a revenit asupra soluției date excepției de

necompetență materială printr-o încheiere interlocutorie pronunțată în același

ciclu procesual, încheiere care, potrivit dispozițiilor art. 282 C. proc. civ.,

nu poate fi atacată decât odată cu fondul cauzei.

Având în vedere aceste considerente

curtea de apel a apreciat, totodată, că nu se impune a se pronunța și asupra

excepției de necompetență materială, aplicând dispozițiile art. 297 alin. (1) C.

proc. civ. și, în consecință, a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași

instanțe.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat recurs pârâta invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și a arătat, în esență, că instanța de apel a considerat greșit că

prima instanță ar fi revenit nelegal asupra soluției date excepției de

necompetență materială și că nu este obligată să soluționeze cererea de apel și

sub acest aspect deși a fost învestită.

Astfel, la termenul din 26 ianuarie

2009, prima instanță a respins cererea recurentei – pârâte cu motivarea că dacă

ar pleca de la premisa că există contractul de reasigurare ceea ce ar atrage

jurisdicția engleză față de invocarea formei M.A.R. 91 a contractului, ar

însemna de fapt să se pronunțe și asupra fondului cauzei, or instanța a fost

învestită cu o cerere prin care s-a solicitat să se constate chiar inexistența

contractului de asigurare încheiat între părți, iar în ipoteza în care se

constată contrariul, să se constate nulitatea acestuia.

Ulterior, la termenul de judecată

din 9 martie 2009, din oficiu, instanța a pus în discuție excepția de

necompetență materială prin raportare la dispozițiile art. 148 și următoarele

ale Legii nr. 105/1992, în urma căreia la aceeași dată a pronunțat sentința

atacată și a admis excepția de necompetență materială, reținând pe baza altor

considerente de drept că speța de față nu se încadrează în niciuna din

ipotezele prevăzute de art. 149 și următoarele ale Legii nr. 105/1992, articole

ce reglementează competența instanțelor române de a soluționa litigii cu

element de extranietate.

În opinia recurentei, în mod just

s-a reținut de către prima instanță că prin aplicarea art. 4 coroborat cu art. 22

și 23 din Regulamentul CE 44/2001, instanța română sesizată își va determina

competența de soluționare a litigiului în raport de dispozițiile Legii nr. 105/1992.

Or, art. 148 și următoarele ale

Legii nr. 105/1992, prevăd în mod limitativ cazurile în care instanțele române

sunt competente să judece litigii de drept internațional privat, prezentul

litigiu neputând fi încadrat în dispozițiile pct. 4 al art. 149 din lege, așa

cum susține A., întrucât articolul amintit are în vedere ipoteza unui litigiu

izvorât din executarea unor obligații contractuale, or A., prin cererea

introductivă a solicitat constatarea inexistenței unor raporturi juridice între

părți.

De asemenea, normele de competență

prevăzute de Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4 C. proc. civ., art. 11 alin.

(2) C. proc. civ., nu sunt aplicabile în cauză, întrucât A. nu invocă un raport

contractual, ci inexistența unui raport contractual, așa cum corect a reținut

și instanța de fond.

În concluzie, instanța sesizată nu

era competentă să soluționeze cauza cu care a fost învestită, astfel încât, în

temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, corect s-a respins cererea ca

inadmisibilă.

Mai mult, contractul de reasigurare

încheiat între A. și A.S.I.C.O. prevede în mod expres că acesta va fi guvernat

și interpretat în conformitate cu legea engleză și este supus jurisdicției

instanțelor engleze.

Intimata – reclamantă a formulat

întâmpinare la recurs solicitând respingerea acestuia și a reiterat toate

apărările din apel.

Analizând recursul se găsește fondat.

Instanța de apel, în considerentele

hotărârii sale prin care a desființat hotărârea primei instanțe și a trimis

cauza spre rejudecare, a reținut că, față de faptul că prima instanță nu mai

putea reveni la o încheiere interlocutorie pronunțată anterior, conform art. 266

alin. (1) C. proc. civ., fiind legată de această încheiere, ci doar să mențină

cele deja hotărâte, această soluție atrage incidența art. 297 (1) C. proc. civ.

și, deci, nu se mai impune și analizarea modului de soluționare a excepției de

necompetență materială ce a făcut obiectul acestei încheieri și a hotărârii

apelate.

Or, potrivit art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., în vigoare la data aplicării acestuia, se prevedea că în cazul în

care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a

intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a

fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va

trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

În cauză, prima instanță indiferent

de modul de soluționare a excepției de necompetență materială prin încheiere și

hotărâre, aceasta, în final, a admis-o.

Chiar dacă s-ar admite, deci,

temeinicia susținerilor reclamantei din apel, potrivit cărora prima instanță

odată ce a rezolvat excepția de necompetență materială formulată de pârâtă, în

sensul respingerii acesteia prin încheiere, nu ar mai fi putut să revină asupra

acestei soluții prin hotărârea finală, aceasta este supusă controlului judiciar

sub toate aspectele, instanța de apel fiind învestită și cu un asemenea motiv

de apel de către partea interesată, strict legat de legala învestire a

instanței române și numai în funcție de soluția de admitere sau respingere a

excepției de necompetență materială urma să se admită sau nu apelul, cu

consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, după caz, altfel, nu se justifică

legal din perspectiva aplicării art. 297 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Prin modul cum a procedat, instanța

de apel a nesocotit dispozițiile art. 292, art. 295 C. proc. civ. și a aplicat

greșit art. 297 C. proc. civ.

Prin urmare, în baza art. 312 alin. (5)

C. proc. civ., raportat și la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite

recursul și se va trimite cauza aceleiași instanțe care va avea în vedere și

criticile din recurs strict legate de apărările referitoare la excepția de

necompetență materială a instanței române.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul formulat de pârâta A.S.I.C.O.

București, împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 82 din 9 februarie

2010, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi,

25

mai 2011.