ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1457/2011

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC A.R.A. SA a

chemat în judecată pe pârâta A.S.I.C., solicitând ca, în principal, să se

constate inexistența unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în

calitate de asigurător și pârâtă, în calitate de reasigurat prin intermediul

brokerului Z.S. - Beirut, Lebanon, iar, în subsidiar, să se constate nulitatea

absolută a contractului.

Prin sentința

comercială nr. 14066 din 18 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a

VI-a comercială, s-a admis excepția de necompetență a instanței române SC A.R.A.

SA în contradictoriu cu A.S.I.C., instanța de fond reținând sub aspectul

competenței că, în speță, litigiul nu poate fi încadrat în niciuna din

ipotezele dispozițiilor art. 148-152 Legea nr. 105/1992 care reglementează

raporturile de drept internațional privat, instanțele române nefiind

competente, conform art. 157, din evocata lege. În ceea ce privește art. 103

lit. d) Legea nr. 105/1992, invocat de reclamantă, s-a reținut că excede cadrul

competenței jurisdicționale întrucât reclamanta nu invocă un raport

contractual, ci inexistența unui raport contractual, nefiind aplicabile

dispozițiile art. 15 Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4 C. proc. civ., art. 11

alin. (2) C. proc. civ., fiind deci incidente normele speciale care

reglementează raportul juridic de drept internațional.

Împotriva acestei

sentințe a declarat în termen legal apel reclamanta, cu achitarea taxelor

judiciare de timbru prevăzute de lege, solicitând admiterea apelului,

schimbarea în tot a sentinței apelate, respingerea excepției de necompetență

generală a instanțelor române și trimiterea cauzei spre rejudecare la

Tribunalul București, secția a VI a comercială.

În motivare, se

invocă interpretarea eronată de către instanța de fond a prevederilor Legii nr.

105/1992, în opinia apelantei - reclamante instanța competentă fiind cea română

prin prisma dispozițiilor art. 148 Legea nr. 105/1992 și art. 15 alin. (2)

Legea nr. 136/1995.

Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 395 din 28 octombrie

2009, a respins ca nefondat apelul reclamantei reținând, în fundamentarea

soluției, faptul că din actele dosarului, nu rezultă un acord de voință al

părților în sensul de a înlătura jurisdicția engleză, prin alegerea competenței

instanțelor române și că susținerile apelantei reclamante în sensul lipsei

efectelor juridice ale convenției invocate de intimata - pârâtă, în sensul

absenței, în principal, a unui veritabil acord de voință, ori în subsidiar a

validității convenției încheiate în aceste condiții, nu ar putea fi verificate

decât de instanța competentă să soluționeze cererea.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului,

schimbarea în tot a deciziei comerciale recurate în sensul admiterii apelului

și respingerii excepției de necompetență generală a instanțelor romane și

trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București pentru continuarea

judecații pe fond a pricinii, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Criticile aduse de

recurenta - reclamantă deciziei atacate vizează următoarele aspecte:

I.Hotărârea instanței

de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și este lipsită de

temei legal - art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Argumentația adusă de

recurentă în sprijinul acestei critici are în vedere faptul că, cu privire la

formularul „MAR 91” din niciun înscris de la dosar nu rezultă că reclamanta ar

fi ales automat sau explicit competența prin contract, iar simpla referire la „MAR

91” în polița de asigurare inițială nu ar implica automat legea și competența

engleză și pentru polița de reasigurare, căci reasigurarea nu este un contract

de adeziune la asigurarea inițiala, nici în dreptul roman și nici în cel

englez, instanța de control judiciar făcând aprecieri eronate cu privire la

acest aspect.

În condițiile în care

formalități esențiale nu sunt îndeplinite arată recurenta, polița MAR 91

nepurtând vreun sigiliu special care să îi confere minimele elemente cerute de

însuși conținutul acelui document, „trimiterea la forma MAR (...), precum și

clauzele privind jurisdicția incidentă, nu sunt opozabile potențialului

asigurător, cu forța actului principal la care se adera prin contractul

subsecvent.

În continuarea

criticilor subsumate aceluiași text de lege recurenta precizează, în opinia sa,

instanța de apel a încălcat următoarele dispoziții legale direct aplicabile în

România, ca efect al aderării României la Uniunea Europeană:

Pe aspectul

competenței: din Regulamentul (CE) nr. 44/2001;

a) art. 4 alin. (1),

raportat la dispozițiile legii române;

b) art. 7, care arată

că este deopotrivă competentă să judece acea instanța care ar fi putut judeca

angajarea răspunderii;

c) art. 23 alin. (1)

care arată că instanțele statelor membre nu pot fi alese decât daca cel puțin

una din părți are sediul într-un stat membru; or, asigurarea inițială este

încheiată între doi neresortisanți,

Pe aspectul legii

aplicabile: Din Regulamentul (CE) nr. 593/2008, respectiv:

a) Art. 7 alin. (1)

teza a II-a, care exclude reasigurările de la aplicabilitatea acestui

Regulament.

b) Art. 7 alin. (2)

paragraful al II-lea teza I.

II. Decizia recurată

cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7

C. proc. civ..

În argumentarea

acestei critici recurenta - reclamantă susține, în esență, că aplicând numai

una din cele doua clauze invocate de părți, instanța a înfrânt și art 969 C.

civ., deoarece, dacă aprecia că acel act nesemnat reprezintă totuși voința

pârâților, trebuia să observe că tot voința pârâților a fost ca validitatea

acelui „contract” să fie condiționată de existența unei ștampile, deci,

obligativitatea ștampilei trebuia opusă pârâților în condițiile art. 969 C.

civ..

Înalta Curte,

examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, constată, cu

opinie majoritară, că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

În mod corect ambele

instanțe au statuat asupra formei contractului de reasigurare dintre părți,

acesta fiind încheiat sub forma poliței transmise de reasigurat, prin

intermediar, care face trimitere la formularul MAR 91, fără nicio mențiune

suplimentară referitoare la eventualele clauze ale acesteia.În polița de

reasigurare, referirea la formularul MAR 91 - respectiv la conținutul acestuia

- este făcută global, fără ca părțile să precizeze care sunt clauzele pe care

înțeleg să nu le aplice, sau să le modifice.

Atât condițiile

generale de asigurare practicate de L. cât și clauzele Institutului

Asigurătorilor Maritimi rezultă fac trimitere la polița tip MAR 91, care

prevede, cu privire la stabilirea instanțelor competente în soluționarea

litigiilor și a legii aplicabile, că asigurarea este supusă legii și

jurisdicției engleze cu excepția situației în care în mod expres în contractul

de asigurare s-ar stabili altfel.

Contractul de

reasigurare din litigiu are, așadar, în vedere o poliță de asigurare de timp,

care trimite la formularul tip de poliță de asigurare MAR 91 și la clauzele tip

elaborate de Institutul Asigurătorilor Maritimi, cum rezultă din înscrisurile

depuse la dosarul cauzei astfel că părțile au înțeles, implicit, să aibă în

vedere conținutul poliței tip MAR 91 la care fac referire clauzele Institutului

Asigurătorilor Maritimi, polița în care se prevede competența instanțelor

engleze și aplicarea legii engleze, dacă nu s-a prevăzut altfel în mod expres

de către părți, or recurenta nu a probat că ar fi convenit cu intimata pârâtă o

derogare de la prevederile cuprinse în polița tip MAR 91 în acest sens.

Soluția se impune și

față de dispozițiile art. 154 din Legea nr. 105/1992, care prevăd posibilitatea

părților la un litigiu internațional - ca cel de față - de a supune, prin

convenție, litigiile ce se vor naște din contractul pe care l-au încheiat

competenței unei anumite instanțe, sub condiția ca, în speță, litigiul să nu

intre în competența exclusivă a unei instanțe române, ceea ce nu se prevede cu

privire la pricina de față și raportat la dispozițiile art. 1 alin. (3) C.

proc. civ..

Cât privește

stabilirea legii aplicabile, atât în conformitate cu art. 74 din Legea nr.

105/1992, cât și cu art. 3 alin. (1) din Convenția de la Roma din 1980 privind

legea aplicabilă dispozițiilor contractuale, în vigoare la momentul încheierii

contractului de reasigurare din litigiu, aceasta poate fi convenită de părțile

la contract expres, sau prin trimitere la un formular tip incident în raport de

natura contractului dintre părți, și în care legea aplicabilă, ca și instanța

competentă, sunt determinate, cum este cazul, în speță, al formularului tip MAR

91 menționat în polița de reasigurare.

Se reține, așadar că,

aplicând legea română, respectiv dispozițiile art. 157 Legea nr. 105/1992 și nu

practica engleză, instanța de apel - ca și cea de fond - și-a verificat

competența de soluționare a cauzei, care este un litigiu născut dintr-un

contract cu element de extraneitate, respectiv un litigiu privind raporturi de

drept internațional privat, pronunțând o hotărâre legală și temeinică și

aplicând corect dispozițiile de lege incidente, respectiv cele ale art. 157

Legea nr. 105/1992, evocate, și clauzele poliței tip MAR

91

.

Soluția este corectă

atât în lumina Regulamentului (CE) nr. 44/2001 și a Regulamentului (CE) nr.

593/2008 (Regulamentul „Roma I”), cât și în lumina art. 154 Legea nr. 105/1992,

care prevede posibilitatea părților la un litigiu cu element de extraneitate -

ca cel de față - de a supune prin convenție litigiile ce se vor naște din

contractul pe care l-au încheiat competenței unei anumite instanțe, sub

condiția ca acele litigii să nu intre în competența exclusivă a unei instanțe

române, ceea ce nu se poate reține cu privire la pricina de față și raportat la

dispozițiile art. 11 alin. (3) C. proc. civ..

Susținerea recurentei,

subsumată atât criticii întemeiată pe pct. 7 cât și celei întemeiate pe pct. 9 al

art. 304 C. proc. civ. referitoare la necesitatea ca formularul MAR 91 - pentru

a fi valid - să fi fost ștampilat de emitent este eronată câtă vreme polița de reasigurare

în speță nu se rezumă la acest formular, ci cuprinde și alte clauze, precum cele

referitoare la condițiile de reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91 are

valoarea a ceea ce teoria dreptului internațional privat numește receptare contractuală,

o ștampilă din partea emitentului fiind necesară numai dacă polița MAR 91, ca titlu

de valoare negociabil, ar fi fost o poliță concretă, completată de asigurătorul

emitent. Receptarea contractuală face ca, prin voința lor comună, părțile la un

contract să trimită, pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual,

la un contract tip, la un formular deja elaborat, la condiții generale existente

în materie, ale căror clauze înțeleg să le preia în contractul lor așa cum sunt,

sau modificându-le pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe care,

în cauza de față, părțile nu le-au adus conținutului formularului MAR 91 pe care

l-au preluat în contractul de reasigurare.

Contractul de reasigurare,

așa cum a fost calificat și de instanța de fond, respectiv de apel, prezintă caracterele

juridice al unui contract de adeziune, calificarea dată de instanță raportându-se

la inexistența în contractul de reasigurare a unor clauze exprese, sau cu caracter

derogatoriu de la cele inserate în contractul de asigurare, motiv pentru care și

această critică urmează a fi îndepărtată.

Cu privire la critica

de nelegalitate vizând încălcarea de către instanță a art. 4, 7, 23 Regulamentul

CE nr. 44 /2001 și art. 7 alin. (1) și (2) Regulamentul CE nr. 593/2008, se reține

că și aceasta este nefondată întrucât, pe de-o parte, față de obiectul acțiunii,

în discuție nu este valabilitatea contractului de asigurare inițial la care referă

textele de lege invocate iar pe de altă parte, datorită caracterului derogator,

de excepție al textului art. 23 din Regulament.

Așa fiind, în considerarea

celor ce preced, întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată

din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C.pr.civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară în

sensul:

Respinge recursul formulat

de recurenta - reclamantă SC A.R.A. SA București împotriva deciziei nr. 395 din

28 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 aprilie 2011.