ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1459/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1459/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC Asigurare

Reasigurare A. SA a chemat în judecată pe pârâta SC A.S.I.C., solicitând

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate inexistența contractului

de reasigurare încheiat de reclamantă , în calitate de reasigurător, și pârâta,

în calitate de reasigurat prin intermediul brokerului Z.S.A.L. Beirut, Lebanon,

iar în subsidiar, să se constate nulitatea absolută a contractului.

Pârâta a depus întâmpinare,

invocând excepția necompetenței generale a instanțelor române, iar pe fond

faptul că între părțile în cauză contractul de reasigurare a fost valabil

încheiat prin intermediul brokerului Z.S.A.L. Beirut.

Prin sentința

comercială nr. 5981 din 15 aprilie 2009, tribunalul a admis excepția și a

respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române.

În fundamentarea

acestei hotărâri tribunalul a reținut în esență că, față de obiectul acțiunii,

nu se poate antama fondul cauzei, întrucât competența nu se stabilește în

funcție de apărările pârâtului, ci în raport de obiectul cererii de chemare în

judecată, competența fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe

judecătorești, de a judeca un anumit litigiu, că pentru stabilirea competenței nu

trebuie să se raporteze la clauzele pretinsului contract, deoarece s-ar

prejudeca fondul, încălcându-se dreptul reclamantei la un proces echitabil, că

litigiul privește raporturi comerciale de drept internațional privat

comerciale, întrucât pârâta este o persoană juridică străină, în speță fiind

incident art. 4 Regulamentul nr. 44/2001 care face trimitere la legislația

statului membru implicat în cauză relative la competență, pentru ipoteza în

care pârâta nu este domiciliată pe teritoriul unui stat membru.

Examinând art. 148

Legea nr. 105/1992, instanța de fond a apreciat că litigiul nu poate fi

încadrat în nici unul dintre cazurile enumerate limitativ de textul de lege,

astfel încât instanța română nu se poate declara competentă.

A mai reținut prima

instanță că, potrivit art. 15 Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4 și art. 11

alin. (2) C. proc. civ. nu sunt aplicabile, deoarece reclamanta nu invocă un

raport contractual de asigurare, ci tocmai inexistența unui asemenea raport,

fiind astfel incidente normele speciale care reglementează raportul juridic de

drept internațional.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta, criticile aduse sentinței atacate vizând

faptul că instanța de fond a admis excepția necompetenței instanțelor române,

cu încălcarea dispozițiilor art. 149 pct. 4 Legea nr. 105/1992, care indică

faptul că sunt competente instanțele judecătorești române dacă locul unde a

luat naștere sau trebuie executată o obligație izvorâtă dintr-un contract se

află în România.

Totodată, apelanta a

invocat și dispozițiile art. 4 și art. 7 Regulamentul CE nr. 44/2001 pe

aspectul competenței, precizând faptul că deși tribunalul a apreciat, în speță,

că nu poate antama fondul, întrucât aduce atingere dreptului la un proces

echitabil al acestei părți, în finalul motivării s-a pronunțat atât pe

excepție, cât și pe fond, prejudiciind grav dreptul de acces la instanță al

acestei părți.

Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 153 din 19 martie 2010, a

respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând, din analiza art. 157 Legea

nr. 105/1992, republicată, privind reglementarea raporturilor de drept

internațional privat, că legiuitorul a înțeles să cuprindă în legea specială,

obligația instanței de judecată de a-și verifica competența în soluționarea

unui litigiu de drept internațional privat, dispoziție generală care reia

principiul general din art. 158 C. proc. civ., privind verificarea competenței

instanței.

Instanța de apel a

reținut din interpretarea normelor legale speciale că, în litigiile de drept

internațional privat, competența instanței jurisdicționale este, în principiu,

de ordine publică, aspect ce reiese și din interpretarea sistematică a

dispoziției cuprinse în Legea nr. 105/1992, modificată și republicată, care

reglementează în art. 148-156, competența instanțelor române în soluționarea

litigiilor de drept internațional privat, că art. 4 Regulamentul CE nr. 44/2001

face trimitere expresă la dispozițiile legislative ale statului membru,

împrejurare față de care în mod corect instanța de fond și-a verificat

competența prin raportare la dispozițiile art. 149 coroborat cu art. 148 Legea

nr. 105/1992, republicată care enumeră limitativ cazurile în care instanțele

române sunt competente să soluționeze litigiile de drept internațional privat.

Analizând motivele de

apel, Curtea a reținut că apelanta - reclamantă face confuzie între legea

materială aplicabilă litigiului și legea care reglementează competența

jurisdicțională în speță, dat fiind faptul că susținerile apelantei în sensul că

art. 148-149 Legea nr. 105/1992, republicată, reglementează legea materială

aplicabilă, sunt superflue, atâta timp cât art. 148 -149 sunt incluse în

Secțiunea 1 a legii, intitulată „Competență jurisdicțională”.

Referitor la

susținerile apelantei relativ la celelalte dispoziții ale art. 4 și 7

Regulamentul CE nr. 44/2001, acestea nu au fost luate în considerare întrucât

art. 82 se referă la legea aplicabilă fondului contractului, nefiind o normă de

procedură relativă la stabilirea competenței instanței de judecată. Or, în

speță, instanța nu a analizat fondul litigiului, decât cu referire și legat de

necompetența instanțelor române.

Sub acest aspect,

instanța a reținut că în mod temeinic și legal prima instanță a apreciat că în

speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 15 Legea nr. 136/1995, art. 10 pct.

4 C. proc. civ. și art. 11 alin. (2) C. proc. civ., la care, conform

susținerilor apelantei face trimitere la Legea nr. 105/1992, republicată,

deoarece reclamanta, apelantă în cauza de față, nu invocă un raport de

asigurare, ci inexistența unui atare raport, că în mod corect prima instanță de

fond a reținut inaplicabilitatea art. 7 Regulamentul nr. 44/2001 care vizează

acțiunile în răspundere pentru utilizarea sau exploatarea unor nave, instanța

de față nefiind învestită cu o atare acțiune.

A mai reținut

instanța de control judiciar că, întrucât prima instanță s-a limitat să

respingă cererea pe motiv de necompetență, în ipoteza în care în motivare a

atins și aspecte de fond, instanța de apel - dat fiind caracterul devolutiv al

apelului - are posibilitatea, dacă reține că soluția atacată este corectă, să

respingă apelul și să înlăture din motivarea primei instanței de fond acele

eventuale considerente care antamează fondul pricinii, astfel că, prin

formularea apelului, partea implicată are dreptul la un „recurs efectiv”

împotriva soluției primei instanțe de fond, conform art. 6 alin. (1) CEDO,

dreptul său la un proces echitabil fiind pe deplin respectat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea recursului,

schimbarea în tot a deciziei comerciale recurate în sensul admiterii apelului

și respingerii excepției de necompetență generală a instanțelor romane și

trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București pentru continuarea

judecații pe fond a pricinii, cu cheltuieli de judecata pe cale separată.

Recurenta -

reclamantă își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de

art. 7 și 9 C. proc. civ. și vizează, în esență, următoarele aspecte:

I.Decizia recurata cuprinde

motive contradictorii și străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ..

Argumentația

subsumată de recurenta - reclamantă acestei critici are în vedere următoarele:

Instanța de apel, în

mod greșit, face aprecierea potrivit căreia, recurenta - reclamantă ar face o

confuzie între legea materială aplicabilă contractului și competenta

jurisidicțională, raportată la art. 148 Legea nr. 105/1992. Sub acest aspect,

consideră recurenta că această competență jurisdicțională poate fi determinată

în modul obiectiv, pe baza criteriilor obiective stabilite de lege sau

subiectiv, pe baza convenției dintre părți, iar în ceea ce privește raportul

între determinarea obiectivă a competenței și cea subiectivă sau voluntară, va

prevala cazul de alegere a competenței care în acest caz nu există, astfel că

în speță nu își poate găsi aplicabilitatea art. 154 Legea nr. 105/1992,

republicată, care face trimitere la voința fermă și neechivocă a pârâților de a

alege competența instanței străine.

Arată recurenta că,

în lipsa incidenței art. 154 Legea nr. 105/1992, republicată, devin aplicabile

prevederile art. 148 din lege, iar potrivit art. 149 pct. 4 instanțele din

România sunt competente să judece dacă locul unde a luat naștere sau trebuie

executate, fie chiar în parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, textul

urmând a se corobora cu dispozițiile art. 15 alin. (2) Legea nr. 136/1995,

potrivit căruia locul plății este cel al asigurătorului, ceea ce semnifica

locul plații este în România competenta de soluționare a eventualelor litigii

aparține instanțelor române.

r

Chiar dacă s-ar

presupune - arată recurenta - că instanța de apel a apreciat competenta engleză

ca fiind aplicabilă în contractul de reasigurare încheiat între părți, în baza

formularului „MAR 91” - ca fiind o uzanță comercială convențională - nici așa

„uzanța comercială” nu ar putea reprezenta un izvor de drept deoarece, prin

natura sa, uzanța comercială este una specială și tehnică, circumscrisă numai

unei anumite ramuri de activitate, tocmai deoarece este utilizată de părți în

înțelegerea unor termeni specifici și simplificarea acestora, nicidecum o

uzanță comercială nu se referă la termeni juridici care să determine competența

și legea aplicabile unui contract.

II. Hotărârea

instanței de apel este data cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și este

lipsită de temei legal - art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În cadrul acestei

critici recurenta - reclamantă aduce următoarea argumentație:

În mod greșit

instanța de apel a apreciat că nu s-a încălcat dreptul reclamantei la apărare

prin faptul că prima instanță s-a pronunțat și asupra fondului cauzei,

apreciind că prin intermediul căii de atac a apelului, partea are dreptul al un

„recurs efectiv” și nu este înlăturat așadar, dreptul reclamantei la un proces

echitabil, întrucât instanța de fond nu poate fi absolvita de cupla pronunțării

asupra fondului și de faptul că indiferent de aprecierea sa, dreptul de a își

formula apărări pe fond a fost privat de către aceasta.

Instanța de apel face

confuzie între contractul accesoriu și cel de adeziune, care sunt două

instituții juridice diferite, din definiția contractului de reasigurare

elaborată de doctrină și reiterată chiar de instanța de apel, nereieșind

caracterul de adeziune al

contractului

de reasigurare, el putând fi cel mult în raport de accesorialitate cu cel

principal.

Recurenta -

reclamantă mai precizează că din niciun înscris de la dosar nu rezulta că

recurenta – reclamantă ar fi ales automat sau explicit competența prin

contract, iar simpla referire la „MAR 91" în polița de asigurare inițială

nu implica automat legea și competența engleză și pentru polița de reasigurare,

căci reasigurarea nu este un contract de adeziune la asigurarea inițială, nici

în dreptul roman și nici in cel englez.

În susținerea aceleiași

critici recurenta - reclamantă arată că partea adversă nici măcar nu a probat

existenta efectiva a acestui formular „MAR 91” pentru reasigurarea vaporului

din prezenta pricină, depunând la dosarul cauzei doar un formular „în alb” emis

de o societate de asigurare engleză, respectiv „Institutul Asigurătorilor

Maritimi din Londra”, la care recurenta A. nu a fost vreodată și nici nu este

parte sau asociat. În acest înscris se cerea, ca o condiție de validitate

pentru nașterea poliței de reasigurare, stampila „Departamentului de Polițe” al

acestei societăți de asigurare. Acest înscris este singura proba depusă la

dosar de intimata - pârâtă A.S.I.C., prin care tinde să argumenteze că legea

engleză s-ar aplica speței de față. De fapt, există cel puțin două tipuri de

formular „MAR 91”, celalalt (altul decât cel depus de intimata în prezentul

dosar) fiind emis de asigurătorul englez L. (la care recurenta A. nu este și

nici nu a fost vreodată asociat) și care, la rândul sau, face referire pe prima

pagina la anumite condițiile de valabilitate: o stampilă a unor departamente

interne ale L., dar și la sindicatele L. care reasigura riscul - sindicate din

care societatea recurentă nu face parte și, în consecință, nici nu utilizează

condițiile de asigurare practicate de acele sindicate.

Recurenta arată în

continuare că în condițiile în care aceste formalități esențiale nu sunt

îndeplinite, polița invocată nu poartă vreun sigiliu special care să îi confere

măcar minimele elemente cerute de însuși conținutul acelui document,

„trimiterea la forma MAR (...), precum și clauzele privind jurisdicția

incidența, nu sunt opozabile potențialului asigurător, cu forța actului

principal la care se adera prin contractul subsecvent”.

Instanța de apel,

apreciind că este aplicabilă „clauza” de alegere a competenței prevăzută în

contractul nesemnat, dar menționând că nu poate verifica aplicarea clauzei care

spune că acea poliță nu este validă decât daca are o anumita stampilă, a

aplicat trunchiat un „contract”, or, un contract se aplica in tot, nicidecum

doar în parte, așa cum greșit a procedat instanța de control judiciar.

Se mai arată în

continuare că aplicând numai una din cele două clauze invocate de părți,

instanța a înfrânt și art. 969 C. civ., deoarece, dacă aprecia că acel act

nesemnat reprezintă totuși voința pârților, trebuia să observe că tot voința

părților a fost ca validitatea acelui „contract” să fie condiționată de

existenta unei ștampile, deci, obligativitatea ștampilei trebuia opusa

pârâților în condițiile art. 969 C. civ. Or, a constat că un act juridic are

valoare de „contract” și a aplica numai o parte din acel „contract” părților

înseamnă - conchide recurenta - că instanța a încălcat principiul

obligativității convențiilor, căci a obligat părțile numai la una din clauze,

nu la amândouă, ceea ce înseamnă, în modul cel mai evident cu putința,

aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 948, raportat la art. 969 C. civ.

În opinia recurentei,

instanța de apel a încălcat și următoarele dispoziții legale direct aplicabile

în România, ca efect al aderării României la Uniunea Europeană:

• Pe aspectul

competentei: Din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, articolele:

a) art. 4 alin. (1),

raportat la dispozițiile legii române;

b) art. 7, care arată

că este deopotrivă competentă să judece acea instanța care ar fi putut judeca

angajarea răspunderii;

c) art. 23 alin. (1)

care arată că instanțele statelor membre nu pot fi alese decât daca cel puțin

una din părți are sediul într-un stat membru; or, asigurarea inițială este

încheiată între doi neresortisanți,

• Pe aspectul legii

aplicabile: Din Regulamentul (CE) nr. 593/2008, respectiv:

a) Art. 7 alin. (1)

teza a II-a, care exclude reasigurările de la aplicabilitatea acestui

Regulament.

b) Art. 7 alin. (2) parag.al

II-lea teza I.

III. Decizia recurată

cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7

C. proc. civ..

Revenind la motivul

de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta -

reclamantă susține, în esență, că aplicând numai una din cele doua clauze

invocate de părți, instanța a înfrânt și art 969 C. civ., deoarece, dacă

aprecia că acel act nesemnat reprezintă totuși voința pârâților, trebuia să

observe că tot voința pârâților a fost ca validitatea acelui „contract” să fie

condiționată de existența unei ștampile, deci, obligativitatea ștampilei

trebuia opusă pârâților în condițiile art. 969 C. civ..

Înalta Curte,

examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, cu opinie

majoritară, va respinge recursul ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

În mod corect ambele

instanțe au statuat asupra formei contractului de reasigurare dintre părți,

acesta fiind încheiat sub forma poliței transmise de reasigurat, prin

intermediar, care face trimitere la formularul MAR (91), fără nicio mențiune

suplimentară referitoare la eventualele clauze ale acesteia.În polița de

reasigurare, referirea la formularul MAR 91 - respectiv la conținutul acestuia

- este făcută global, fără ca părțile să precizeze care sunt clauzele pe care

înțeleg să nu le aplice, sau să le modifice.

Atât condițiile

generale de asigurare practicate de L. cât și clauzele Institutului

Asigurătorilor Maritimi rezultă fac trimitere la polița tip MAR 91, care

prevede, cu privire la stabilirea instanțelor competente în soluționarea

litigiilor și a legii aplicabile, că asigurarea este supusă legii și

jurisdicției engleze cu excepția situației în care în mod expres în contractul

de asigurare s-ar stabili altfel.

Contractul de

reasigurare din litigiu are, așadar, în vedere o poliță de asigurare de timp,

care trimite la formularul tip de poliță de asigurare MAR 91 și la clauzele tip

elaborate de Institutul Asigurătorilor Maritimi, cum rezultă din înscrisurile

depuse la dosarul cauzei astfel că părțile au înțeles, implicit, să aibă în

vedere conținutul poliței tip MAR 91 la care fac referire clauzele Institutului

Asigurătorilor Maritimi, polița în care se prevede competența instanțelor

engleze și aplicarea legii engleze, dacă nu s-a prevăzut altfel în mod expres

de către părți, or recurenta nu a probat că ar fi convenit cu intimata pârâtă o

derogare de la prevederile cuprinse în polița tip MAR 91 în acest sens.

Soluția se impune și

față de dispozițiile art. 154 Legea nr. 105/1992, care prevăd posibilitatea

părților la un litigiu internațional -ca cel de față - de a supune, prin

convenție, litigiile ce se vor naște din contractul pe care l-au încheiat

competenței unei anumite instanțe, sub condiția ca, în speță, litigiul să nu

intre în competența exclusivă a unei instanțe române, ceea ce nu se prevede cu

privire la pricina de față și raportat la dispozițiile art. 1 alin. (3) C.

proc. civ..

Cât privește

stabilirea legii aplicabile, atât în conformitate cu art. 74 Legea nr.

105/1992, cât și cu art. 3 alin. (1) Convenția de la Roma din 1980 privind

legea aplicabilă dispozițiilor contractuale, în vigoare la momentul încheierii

contractului de reasigurare din litigiu, aceasta poate fi convenită de părțile

la contract expres, sau prin trimitere la un formular tip incident în raport de

natura contractului dintre părți, și în care legea aplicabilă, ca și instanța

competentă, sunt determinate, cum este cazul, în speță, al formularului tip MAR

91 menționat în polița de reasigurare.

Se reține, așadar că,

aplicând legea română, respectiv dispozițiile art. 157 Legea nr. 105/1992 și nu

practica engleză - cum nefondat susține recurenta, instanța de apel și-a

verificat competența de soluționare a cauzei, care este un litigiu născut

dintr-un contract cu element de extraneitate, respectiv un litigiu privind

raporturi de drept internațional privat, pronunțând o hotărâre legală și

temeinică și aplicând corect dispozițiile de lege incidente, respectiv cele ale

art. 157 Legea nr. 105/1992, evocate, și clauzele poliței tip MAR

91

.

Așa fiind, invocarea de

către recurenta-reclamantă a incidenței art. 148, 149 Legea nr. 105/1992 sub aspectul

legii materiale aplicabile, apare ca lipsită de fundament, dat fiind domeniul de

reglementare, aspect reținut în mod legal de către instanța de control judiciar,

neputându-se reproșa, sub acest aspect, deciziei atacate existența unor motive contradictorii

ori străine de natura pricinii.

În ceea ce privește argumentația

recurentei-reclamante privind criticile subsumate art. 304 punct 9 C. proc. civ.

este de reținut că instanța de fond, pronunțându-se exclusiv pe aspectul competenței,

nu a antamat fondul, considerațiile pe care aceasta le-a făcut cu privire la interdependența

celor două capete de cerere nefiind susceptibile de a fi considerate ca fiind judecăți

pe fondul cauzei, critica fiind astfel legal soluționată de instanța de control

judiciar.

Susținerea recurentei

referitoare la necesitatea ca formularul MAR 91 - pentru a fi valid - să fi fost

ștampilat de emitent este eronată câtă vreme polița de reasigurare în speță nu se

rezumă la acest formular, ci cuprinde și alte clauze, precum cele referitoare la

condițiile de reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91 are valoarea a ceea

ce teoria dreptului internațional privat numește receptare contractuală, o ștampilă

din partea emitentului fiind necesară numai dacă polița MAR 91, ca titlu de valoare

negociabil, ar fi fost o poliță concretă, completată de asigurătorul emitent. Receptarea

contractuală face ca, prin voința lor comună, părțile la un contract să trimită,

pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual, la un contract

tip, la un formular deja elaborat, la condiții generale existente în materie, ale

căror clauze înțeleg să le preia în contractul lor așa cum sunt, sau modificându-le

pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe care, în cauza de față,

părțile nu le-au adus conținutului formularului MAR 91 pe care l-au preluat în contractul

de reasigurare.

Contractul de reasigurare,

așa cum a fost calificat și de instanța de fond, respectiv de apel, este un contract

de adeziune, calificarea dată de instanță raportându-se la inexistența în contractul

de reasigurare a unor clauze exprese, sau cu caracter derogatoriu de la cele inserate

în contractul de asigurare, motiv pentru care și această critică urmează a fi îndepărtată.

Cu privire la ultima critică

de nelegalitate, respectiv încălcarea de către instanță a art. 4, 7, 23 Regulamentul

CE nr. 44 /2001 și art. 7 alin. (1) și (2) Regulamentul CE nr. 593/2008, se reține

că și aceasta este nefondată întrucât, pe de-o parte, față de obiectul acțiunii,

în discuție este tocmai existența contractului de reasigurare invocat și nu valabilitatea

contractului de asigurare inițial la care referă textele de lege invocate iar pe

de altă parte, datorită caracterului derogator, de excepție al textului art. 23

Regulament.

De reținut este și faptul

că opiniile specialiștilor englezi și cazul E. la care recurenta - reclamantă face

trimitere la dosarul cauzei nu sunt de natură a schimba raționamentul juridic al

instanței dat fiind și faptul că ele vizează probleme de drept distincte în raport

de datele speței.

Așa fiind, în considerarea

celor ce preced, întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată

din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară în

sensul: Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SC Asigurare Reasigurare

A. SA București împotriva deciziei nr. 153 din 19 martie 2010 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 aprilie 2011.